ICCJ. Decizia nr. 5200/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5200/2010
Dosar nr. 3808/46/2006
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arges, secţia civilă, sub nr. 9451 din 13 iulie 2005 reclamanta SC P. SA prin reprezentanţii săi legali, a solicitat, în temeiul art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., în contradictoriu cu pârâţii T.N.C., U.G., R.A., B.F., S.V., B.C., P.P.T., M.G., T.G. şi SC B.A.T. BASCOV SA obligarea pârâţilor persoane fizice la plata sumelor de bani menţionate în expozeul acţiunii, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs societăţii reclamante prin transporturile ilegale efectuate în calitate de prepuşi, şi obligarea pârâtei SC B.A.T. Bascov SA, în calitate de comitent a pârâţilor persoane fizice, la acoperirea întregului prejudiciu în sumă de 8.148.375.891 lei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin faptele penale săvârşite de numiţii T.V. şi G.I. reclamanta a înregistrat un prejudiciu de 14.947.516.869,65 lei constând în sustragerea a 49.928,39 ml de conductă pe care cei doi au efectuat-o de la Agenţia Teritorială de Aprovizionare Leordeni.
S-a mai arătat că aceste sustrageri au fost efectuate prin transportarea ţevilor de la Leordeni la Gara Călineşti de către pârâţi, angajaţi ai SC B.A.T. BASCOV SA în calitate de şoferi, prejudiciul fiind creat în perioada 01 mai 1998-31 mai 2001 şi fiind imputabil pârâţilor din prezenta cauză.
Prin întâmpinările depuse la dosar (filele 9-11, 37) pârâţii persoane fizice au invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţia dreptului la acţiune iar pârâta SC B.A.T. BASCOV SA a invocat doar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Motivând prima excepţie, pârâţii au arătat că, în legătură cu faptele penale săvârşite de T.V. şi G.I. s-a pronunţat sentinţa penală nr. 237 din 27 aprilie 2004, iar apelurile formulate împotriva acestei hotărâri au fost soluţionate prin Decizia penală nr. 62/A din 01 martie 2005 de Curtea de Apel Piteşti, recursurile formulate împotriva acestei ultime hotărâri fiind înregistrate spre soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
In procesul penal soluţionat prin hotărârile mai sus menţionate, reclamanta s-a constituit parte civilă cu aceeaşi sumă de 14.947.516.868,65 lei, solicitând ca această sumă să fie achitată de cei doi inculpaţi, iar în baza probelor administrate instanţa penală a stabilit că prejudiciul încercat de societatea reclamantă este doar de suma totală de 2.652.051.570 lei, sumă pe care inculpaţii au fost obligaţi să o plătească.
Faţă de această situaţie pârâţii au apreciat că există autoritate de lucru judecat atât sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de reclamantă cât şi sub aspectul persoanelor care se fac vinovate de producerea acestui prejudiciu.
In motivarea celei de a doua excepţii, s-a susţinut că faţă de perioada în care reclamanta pretinde că s-a creat prejudiciul respectiv 01 mai 1998 - 31 mai 2001 şi data la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, 05 iulie 2005, dreptul la acţiune s-a prescris , deoarece a trecut o perioadă mai mare de 3 ani de la data când a cunoscut pretinsul prejudiciu şi pe cei pe care îi consideră vinovaţi.
De asemenea, pârâţii au arată că s-a împlinit termenul de prescripţie şi faţă de data la care s-a întocmit raportul de expertiză - C.I. în rechizitoriul în cauza penală ce privea pe inculpaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 22 mai 2006 Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decizia penală nr. 62/A din 1 mai 2005 instanţa penală a stabilit că prejudiciul încercat de reclamantă nu este cel solicitat de aceasta (14.947.516.868,65 lei), ci este doar în sumă totală de 2.652.051.5701ei, sumă pe care inculpaţii T.V. şi G.I. au fost obligaţi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S. SRL Drăgăşani, judeţul Olt, iar inculpatul C.M. a fost reţinut să răspundă în solidar cu părţile sus menţionate numai în limita sumei de 740.471.991 lei.
S-a statuat aşadar prin această decizie, în mod definitiv, atât sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de reclamantă, cât şi sub aspectul persoanelor care se fac vinovate de producerea acestui prejudiciu.
In consecinţă, s-a reţinut raportat şi la dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. că reclamanta nu poate solicita obligarea pârâţilor la repararea unui prejudiciu de 14.947.516.868,65 lei, în loc de 2.652.051.570 lei şi pe care aceştia nu l-au produs, iar concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală de expert C.I. nu poate constitui o cauză de obligare a pârâţilor la acoperirea unui prejudiciu pe care nu l-au produs.
In plus, acţiunea este şi inadmisibilă, întrucât se încalcă principiul „electa una via non datur recursus ad alteram", potrivit căruia, partea vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu mai poate porni acţiunea în faţa instanţelor civile, deoarece alegerea unei căi de atac odată făcută este de obicei irevocabilă.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a apreciat că nu se mai impune analizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamanta SC P. SA (Baza de Aprovizionare Leordeni), cu sediul în Bucureşti, care o critică pentru nelegalitate si netemeinicie după cum urmează:
1. Instanţa a reţinut în mod greşit că, prin Decizia nr. 62/A/T mai 2005 Curtea de Apel Piteşti a statuat definitiv atât sub aspectul întinderii prejudiciului încercat de reclamantă, cât şi sub aspectul persoanelor care se fac vinovate de producerea acestui prejudiciu.
Tot eronată este şi concluzia instanţei conform căreia prejudiciul încercat ar fi doar de 2.652.051.570 lei ( şi nu de 14.947.516.868,65 lei ), sumă la plata căreia inculpaţii T. şi G. au fost deja obligaţi în solidar.
Din actele de la dosar rezultă că prejudiciul este mult mai mare, de 14.947.516.868,65 lei, sumă ce rezultă şi din cele două expertize care au concluzionat totodată că pârâţii din acest dosar se fac şi ei vinovaţi de producerea prejudiciului, întrucât fiind şoferi aveau obligaţia să respecte destinaţia înscrisă în avizele de însoţire a mărfii, fiind răspunzători de marfa luată în primire din acest moment şi până la destinaţie, aspecte reţinute şi de Tribunalul Argeş în sentinţa nr. 237 din 27 aprilie 2004.
2. Nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 62 din 17 ianuarie 2005, din moment ce aceasta a fost casată prin Decizia nr. 7127 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţându-se astfel, Tribunalul Argeş a încălcat prevederile art. 22 C. proc. pen.
3. Chiar dacă cele două hotărâri nu ar fi fost casate, acestea nu puteau avea autoritate de lucru judecat faţă de prezenta acţiune, întrucât faţă de aceşti pârâţi nu s-apus în mişcare acţiunea penală, ei nefiind părţi în dosarul penal.
Greşit a aplicat instanţa şi principiul „electa una via non datur recursus ad alteram", deoarece esenţial pentru aplicarea acestuia este existenţa dreptului de opţiune între valorificarea pretenţiilor civile prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, sau în afara procesului penal, la instanţa civilă.
Deci, trebuie să existe în acelaşi timp cele două căi prin care pot fi cerute despăgubiri civile, deci trebuie să existe atât procesul penal declanşat, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă, or, în speţă, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, atâta timp cât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare faţă de actualii pârâţi.
Prin Decizia civilă nr. 261 /A. din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Pitesti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele:
Referitor la prima critică invocată, Curtea a constatat că într-adevăr, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen., stabilind în mod nelegal, raportat la acest text de lege, că există autoritate de lucru judecat şi că acţiunea prezentă este inadmisibilă.
Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., numai hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
In speţa dedusă judecăţii nu există o hotărâre penală definitivă cu privire la pârâţii din acest dosar, astfel că ordonanţa procurorului sau rechizitoriul întocmit de parchet, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâţilor, pentru că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, faptele nu prezintă gradul de pericol social al acestei infracţiuni, nu pot fi invocate cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.
Mai mult decât atât, pârâţilor T.N.C., U.G., R.A., B.F., P.P.T. şi B.C. li s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de câte 1.000.000 lei prin rechizitoriul din 5 iulie 2002 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti ( filele 263 -272 ), ceea ce implică existenţa unei vinovăţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
În dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta este ori nu infracţiune, ori a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeaşi. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai uşoară, alături de celelalte condiţii este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale.
In timp ce legea penală este cârmuită de principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor, răspunderea civilă delictuală este stabilită de Codul civil în câteva articole, care permit o interpretare extensivă şi o antrenare a răspunderii indiferent de gravitatea greşelii ce poate fi imputată celui chemat de legea civilă să răspundă delictual.
Nu există deci identitate între vinovăţia penală şi vinovăţia civilă, astfel că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde numai până la limita sferei vinovăţiei penale.
Decizia penală nr. 7127 din 16 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, de partea civilă S.N.P. P. SA, sucursala Baza de Aprovizionare Floreşti, şi de inculpaţii T.V., G.I., C.M., S.I.C. împotriva deciziei penale nr. 62/A din 1 martie 2005 a Curţii de Apel Piteşti şi s-a casat această decizie, precum şi sentinţa penală nr. 237 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Argeş, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Argeş, nu schimbă cu nimic datele problemei, această hotărâre neavând autoritate de lucru judecat faţă de prezenta acţiune, întrucât pârâţii nu au avut calitatea de pârâţi în procesul penal.
Întemeiat este şi următorul motiv de apel, în sensul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram", potrivit căruia partea vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate porni acţiunea în fata instanţei civile.
Esenţial pentru aplicarea acestui principiu este existenţa dreptului de opţiune între valorificarea pretenţiilor civile prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă, iar pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune trebuie să existe atât procesul penal declanşat cât şi, în acelaşi timp, posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.
In cauza de faţă, atâta timp cât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare faţă de pârâţi, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, existând doar posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii persoane fizice, cât şi pârâta SC B.A.T. SA.
Recursul pârâţilor persoane fizice a vizat următoarele aspecte:
1.Greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de fapta producătoare de prejudiciu, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, întrucât din prisma rechizitoriului întocmit la data de 5 iulie 2002 şi a deciziei de casare nr. 7127/2005 aceste aspecte au fost definitiv stabilite, prin soluţia pronunţată instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 22 şi art. 2781 alin. (11) C. proc. pen.
In acest sens s-a arătat că prejudiciul suferit de reclamantă este rezultatul infracţiunii de delapidare şi nu al infracţiunii de abuz în serviciu, infracţiunea de delapidare fiind reţinută doar în sarcina lui T.V. şi G.I., recurenţii fiind scoşi de sub urmărire penală pentru infracţiunea de complicitate la delapidare. Finalizarea urmării penale de această manieră nu a fost contestată de reclamanta SC P. SA, iar din cuprinsul deciziei de casare nr. 7127/2005 a I.C.C.J. rezultă că în respectivul proces lucrurile au rămas neschimbate cu privire la persoanele ce se fac vinovate de producerea infracţiunii de delapidare, singurul aspect ce trebuie verificat în rejudecare fiind întinderea prejudiciului suferit de SC P. SA.
De asemenea, s-a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că recurenţii nu ar putea invoca autoritatea de lucru judecat întrucât nu au fost părţi în procesul penal, întrucât aceştia au figurat ca părţi în faza de urmărire penală, procesul fiind finalizat faţă de aceştia prin rechizitoriul la care s-a făcut referire şi care a fost menţinut prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză;
2.Greşita aplicare a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram" şi încălcarea dispoziţiilor art. 20 C. proc. pen., fiind eronată motivarea instanţei de apel că pentru aplicarea principiului anterior citat esenţială este existenţa dreptului de opţiune, întrucât în condiţiile în care reclamanta a solicitat acoperirea prejudiciului suferit de la persoanele vinovate, nu se mai poate adresa instanţei civile pentru acoperirea aceluiaşi prejudiciu de la recurenţi.
Mai arată că reclamanta a emis decizie de imputare pentru prejudiciul pretins pe numele lui T.V., decizie ce a fost contestată de către această parte, cauza fiind în prezent suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei penale, astfel încât prin promovarea prezentei cereri, s-a încălcat principiul de drept la care s-a făcut referire mai sus;
3. Instanţa de apel nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurenţi atât în fond cât şi în apel, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5), art. 137 C. proc. civ. şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958, excepţie pe care o reiterează şi în recurs.
In acest sens, arată că reclamanta a promovat cererea la un interval mai mare de 3 ani de când a cunoscut paguba şi persoana care a produs-o, respectiv, la data de 19 septembrie 2001 a fost emisă Decizia de imputare pe numele lui T.V., întinderea prejudiciului s-a stabilit prin expertiza finalizată la data de 11 aprilie 2002, iar în cererea de chemare în judecată se precizează că este vorba de un prejudiciu produs în perioada 01 mai 1998-03 mai 2001, dată care, faţă de momentul promovării acţiunii, se situează în afara termenului de prescripţie.
Recursul SC BA.T. BASCOV SA a vizat următoarele aspecte:
1.Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen., prin stabilirea că în cauză nu este vorba de autoritate de lucru judecat, întrucât hotărârea nr.62/A din 1 mai 2005 stabileşte în mod definitiv atât întinderea prejudiciului, cât şi persoanele care l-au săvârşit, iar Decizia de casare nr.7127 a I.C.C.J. a avut în vedere în primul rând cuantumul prejudiciului;
2. Încălcarea principiului electa una via, deoarece partea vătămată se putea constitui parte civilă în faţa instanţei civile doar atunci când nu a fost pornită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, or, în speţă, reclamanta s-a constituit parte civilă în raport cu aceeaşi valoare, deşi hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la vinovăţie, întinderea prejudiciului şi persoanele faţă de care s-a pronunţat instanţa penală, iar intentarea unei acţiuni civile s-ar justifica doar dacă în cadrul acţiunii penale nu a fost avut în vedere întregul prejudiciu, care eventual nu a fost cunoscut la acea dată, ceea ce nu este cazul;
3. Instanţa a omis a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Astfel, la data de 5 iulie 2002 s-a statuat vinovăţia penală ca fundament al răspunderii penale, iar acţiunea civilă a fost introdusă la 13 iulie 2005, deci în afara termenului de prescripţie de 3 ani.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursurile pârâţilor au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 19 februarie 2007, judecata acestora fiind suspendată la data de 31 octombrie 2007 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la cererea recurenţilor-pârâţi, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce forma obiectul dosarului nr. 1996/109/2006 al Tribunalului Argeş, secţia penală.
Pricina a fost repusă pe rol din oficiu la data de 21 iulie 2010 pentru verificarea menţinerii măsurii suspendării, iar din referatul efectuat în cauză la aceeaşi dată a rezultat că dosarul nr. 1996/109/2006 care a determinat luarea măsurii suspendării, a fost soluţionat irevocabil prin Decizia din 24 noiembrie 2008 a I.C.C.J.
Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă".
Cât timp judecata unei cauze este suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, termenul de perimare nu curge, suspendarea judecării cauzei suprapunându-se astfel cu suspendarea cursului perimării, conform ipotezei prevăzute de art. 250 alin. (1) C. proc. civ.
In atare situaţie, termenul de perimare va începe să curgă de la data rămânerii irevocabile(definitive, în penal) a hotărârii pronunţate în cauza ce a provocat suspendarea judecăţii.
In speţă, cauza a cărei soluţionare ar fi avut o înrâurire hotărâtoare în rezolvarea prezentului recurs a fost soluţionată prin Decizia penală nr. 3851 din 24 noiembrie 2008 a instanţei supreme, dată de la care a început să curgă termenul de perimare a cauzei de faţă.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
In speţă, de la data pronunţării deciziei penale prin care a fost soluţionată cauza a cărei existenţă a determinat suspendarea judecăţii prezentului recurs, respectiv, 24 noiembrie 2008, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 21 iulie 2010, a trecut mai mult de un an, interval de timp în care nici una din părţi nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare pricina.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată incidenţa art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimate recursurile declarate de pârâţii T.N.C., U.G., R.A., B.F., B.C. şi SC B.AT. BASCOV SA împotriva deciziei civile nr. 261/A din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5228/2010. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5188/2010. Civil. încuviinţare executare... → |
|---|
