ICCJ. Decizia nr. 5247/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 23 aprilie 2008, reclamantul I.N.G. a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria comunei Balotești și Primarul comunei Balotești la restituirea, pe vechiul amplasament, a terenului în suprafață de 5.000 m.p., fostul lot nr. 161 din fosta moșie P.P., situat pe raza comunei Balotești; în situația în care se constată că nu se poate dispune retrocedarea pe vechiul amplasament să se dispună retrocedarea pe un alt amplasament, de aceeași categorie și valoare (terenul fiind estimat la peste 5 miliarde lei vechi).
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că terenul în litigiu a trecut în proprietatea Statului fără titlu, iar cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate în baza Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și Legii nr. 247/2005 i-au fost respinse, prezenta cerere întemeindu-se în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 256 din 25 februarie 2009, a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului, reținând, în esență, că multiplele cereri similare ale reclamantului formulate în baza legilor speciale au fost respinse, iar reclamantul a epuizat în mod efectiv vocația sa la reconstituirea dreptului de proprietate prin exercitarea căilor speciale deschise de lege pentru retrocedarea bunurilor trecute în proprietatea statului.
împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul susținând că i s-a încălcat dreptul de acces la instanță.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 60 A din 26 ianuarie 2010, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 21,art. 53 din Constituția României și a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și faptul că prima instanță a constatat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deși nici o lege în vigoare nu prevede expres aplicarea unei astfel de limitări în cazul cererilor în revendicare indiferent de bunurile care sunt reclamate.
Argumentele prezentate de instanța fondului nu sunt suficiente pentru a refuza reclamantului accesul la justiție, pe calea dreptului comun, pentru o soluționare pe fondul cauzei, prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, conform practicii judiciare constante a instanțelor române, instanța de apel apreciind că limitarea accesului la justiție trebuie prevăzută de lege și nu dedusă pe calea interpretării principiilor de drept.
împotriva acestei din urmă decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând respingerea apelului formulat de reclamant și menținerea sentinței tribunalului, ca fiind temeinică și legală.
în motivarea recursului, pârâtul a arătat că, la pronunțarea hotărârii, Curtea de Apel nu a avut în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în condițiile în care, în speță, sunt aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 18/1991.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, acțiunile în revendicare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi, sunt inadmisibile, în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Recurentul a criticat decizia atacată și pentru faptul că instanța nu a avut în vedere la pronunțare, Decizia nr. 373/2006 a Curții Constituționale, precum și Deciziile nr. IX/2006 și nr. 53/2007 ale înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.
Prin motivele de recurs, s-a arătat că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială și că, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Analizând recursul, înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru considerentele ce succed:
Instanța fondului, Tribunalul București în mod greșit a concluzionat că acțiunea reclamantului Ilie N. Gheorghe este inadmisibilă de plano, fără a analiza condițiile specifice ale prezentei spețe.
în acest sens, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauza de față nu a fost stabilită situația de fapt, respectiv nu a fost stabilit regimul juridic al imobilului litigios, modalitatea de preluare a acestuia (expropriere, preluare de facto, fără niciun titlu, etc.), identificarea terenului și implicit legea aplicabilă, aspecte lămuritoare, în raport de care prima instanță ar fi putut aprecia dacă se impune judecarea pe fond a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.
De altfel, din această perspectivă, susținerile părților în proces fiind contradictorii cu privire la toate aspectele enunțate, era necesar a se administra toate probele pertinente și utile dezlegării cauzei, care să facă posibilă soluționarea legală a acesteia.
Și în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța era ținută să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Așadar, sunt fondate susținerile reclamantului I.N.G. potrivit cărora fiind împiedicat să-și valorifice drepturile în justiție, această conduită ar avea drept consecință îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.
De asemenea, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul său, pe care reclamantul o invocă în prezentul litigiu, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției europene a drepturilor omului.
Pe de altă parte, recurentul-pârât, prin criticile formulate, face trimitere atât la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, cât și ale prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la terenul în discuție.
Or, acest aspect, al dispozițiilor legale aplicabile imobilului, a rămas nelămurit, deși are relevanță în soluționarea pricinii, ca și regimul juridic al bunului, față de obiectul prezentei acțiuni în justiție.
Astfel, față de considerentele Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Totodată, este însă necesar a se analiza, în funcție de condițiile specifice ale fiecărei spețe, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Așadar, nu pot fi reținute considerentele privitoare la inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic creat prin legi speciale și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat.
Ca urmare, în mod corect instanța de apel a statuat faptul că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, recursul urmând a fi respins, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
în același timp, constatând că prin această soluție recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea “căzută în pretenții", s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant I.N.G.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5248/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5245/2010. Civil → |
|---|
