ICCJ. Decizia nr. 5245/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București și a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să-l oblige pe pârât să soluționeze notificarea formulată de reclamant în temeiul Legi nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 385/2005.
La data de 05 mai 2010, reclamantul a depus o cerere completatoare, solicitând anularea Dispoziției nr. 10098/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care notificarea formulată de reclamant, înregistrată sub nr. 385/2005, a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Prin Sentința civilă nr. 1587/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul R.C. împotriva Dispoziției nr. 10098/2008 emisă de pârâtul Primarul General al Municipiului București.
S-a reținut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere și că, în mod corect, notificarea depusă de reclamant peste acest termen a fost considerată ca fiind tardivă.
împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 33A din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, la data apariției Legii nr. 10/2001, apelantul nu a înțeles să-și exercite dreptul în condițiile speciale ale legii de reparație, iar termenul prevăzut de norma legală specială pentru depunerea cererilor de către cei interesați a expirat, textul neprevăzând posibilitatea repunerii în termen, a suspendării ori a întreruperii termenului. Așa fiind, neînțelegând să apeleze la prevederile legii speciale, apelantul și-a asumat riscul depășirii termenului care îi permitea acest demers, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv respingerea ca tardivă a cererii, depusă după expirarea termenului limită indicat de lege.
Susținerea apelantului conform căreia dreptul său a luat naștere în momentul în care a fost evins de cumpărătorul imobilului, în anul 2003, a fost respinsă de instanța de apel. Curtea de Apel a apreciat că dreptul reclamantului apelant exista și a fost recunoscut de instanțe anterior anului 2003, Legea nr. 10/2001 neconstituind actul de naștere al vreunui drept, ci doar o cale procedurală specială de valorificare a unor drepturi preexistente ale vechilor proprietari, cale ce trebuia însă exercitată într-un anumit termen limită, pe care reclamantul nu l-a respectat.
în aceste condiții, pe calea Legii nr. 10/2001, dreptul reclamantului nu mai poate fi valorificat.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul apelant R.C.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care în cazul în care persoanei îndreptățite s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) din Lege curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.
Reclamantul R.C. a redobândit apartamentul în litigiu prin Sentința civilă nr. 507/1997 a Judecătoriei Sector 1 București. în această situație, apartamentul nu se mai afla în proprietatea Statului și în administrarea Primăriei București ca unitate deținătoare, astfel încât nu ar mai fi putut fi solicitat în baza Legi nr. 10/2001.
în plus, în mod cu totul greșit, instanțele au considerat că R.C. era obligat să formuleze notificarea în intervalul de timp cuprins între 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002.
în temeiul Sentinței civile nr. 507/1997 a Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul era proprietarul imobilului în acest interval de timp; în plus, în același interval de timp, prin Sentința civilă nr. 13309 din 14 decembrie 2001 a Judecătoriei Sector 1 București se constatase nulitatea actului de vânzare-cumpărare al chiriașilor-cumpărători, astfel încât recurentul era singurul proprietar al bunului și nu i se putea opune un alt titlu de proprietate.
Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel încalcă prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc condițiile în care o persoană este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, printre care se numără și aceea ca bunul revendicat să existe în patrimoniul entității de la care el este cerut.
Prin urmare, formularea unei notificări de redobândire a unui bun deja retrocedat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu este posibilă.
Se mai arată că modalitatea de soluționarea a acțiunii reclamantului este nelegală deoarece deși există Sentința civilă nr. 507/1997 definitivă și irevocabilă de retrocedare a apartamentului în natură și dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 881 din februarie 1998, recurentul nu poate redobândi bunul preluat abuziv luat de Statul comunist și nu poate beneficia nici de despăgubiri pentru acest imobil.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de 6 luni pentru formularea notificării prevăzut de art. 22 alin. (1)din Lege curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.
în cauză, prin Sentința civilă nr. 13309 din 14 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de autorul recurentului în contradictoriu cu pârâții I.G. și I.M. și a obligat pârâții să lase autorului recurentului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.I., nr. 7, ap.1.
Această hotărâre a fost schimbată în calea de atac a apelului, prin Decizia civilă nr. 1551 A din 26 iunie 2002 prin care, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții I.G. și I.M. și a respins acțiunea în revendicare formulată de autorul recurentului.
Decizia pronunțată de instanța de apel a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 187 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Prin urmare, în aplicarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 pentru formularea notificării în baza acestui act normativ, curge de la data de 27 ianuarie 2003, dată la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească prin care a fost respinsă acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat.
în aceste condiții, notificarea formulată de recurent la data de 10 noiembrie 2005 este tardivă, fiind în mod corect respinsă prin Dispoziția nr. 10098 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului București.
înalta Curte reține totodată că, deși prin motivele de recurs sunt indicate și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei recurate, astfel încât controlul judiciar de nelegalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui motiv de recurs.
în consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5247/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5282/2010. Civil → |
|---|
