ICCJ. Decizia nr. 5274/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 5 martie 2007, Ministerul Administrației și Internelor a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 1366 din 7 noiembrie 2005, pronunțată de aceeași instanță, rămasă definitivă prin Decizia nr. 48 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, și irevocabilă prin nerecurare, invocând dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., în contradictoriu cu intimatul B.V.A.M.

în motivarea cererii, revizuentul a arătat că, prin sentința civilă sus-menționată, s-a admis, în parte, contestația formulată de intimatul reclamant împotriva Deciziei emise de revizuent nr. 680/7 iunie 2005 și s-a dispus obligarea acestuia din urmă să emită o nouă dispoziție de restituire cu privire la terenul care a format obiectul notificării, în care să se ia în considerare calitatea de succesor în drepturi a persoanei îndreptățite a contestatorului B.V.A.M.

S-a constatat această calitate în persoana contestatorului în baza contractului de cesiune de drept litigios încheiat la 1 septembrie 2001, între S.L., în calitate de cedent, și contestator, în calitate de cesionar, având ca obiect cesionarea dreptului litigios constând în revendicarea imobilului pretins prin notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform raportului de expertiză criminalistică nr. 7 din 25 ianuarie 2007, rezultă că semnătura de la rubrica "cedent" nu a fost executată de titularul S.L., fiind contrafăcută prin imitație servilă, iar stabilirea autorului semnăturii nu este posibilă. în consecință, constatarea infracțiunii de fals în înscrisuri nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Ca atare, cesionarul nu face dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, iar emiterea unei dispoziții de restituire către acesta ar însemna o îmbogățire fără just temei.

Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 390 din 24 septembrie 2009, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul Ministerul Administrației și Internelor în contradictoriu cu intimatul B.V.A.M. împotriva Sentinței civile nr. 1366 din 7 noiembrie 2005, pronunțată de aceeași instanță.

Prima instanță a reținut că revizuentul s-a adresat cu plângere penală Parchetului, invocând falsificarea înscrisului care a constatat cesiunea de creanță certificată de avocat V.N., intervenită între defunctul S.L. și reclamant.

Prin rezoluția emisă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus scoaterea de sub urmărire penală a avocatei V.N. cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca efect al intervenirii prescripției, precum și neînceperea urmăririi penale față de aceeași făptuitoare, cu privire la comiterea infracțiunilor de înșelăciune și uz de fals, în temeiul art. 10 lit. a).

Atât în cuprinsul considerentelor rezoluției, cât și al sentinței Curții de Apel au fost analizate și valorificate probele administrate în cauză, concluzionându-se că nu se poate reține nici infracțiunea de uz de fals deoarece, în cauză, nu există vreun înscris falsificat, și nici infracțiunea de înșelăciune, determinat de același motiv. Prin urmare, chiar dacă au reținut intervenirea prescripției răspunderii penale sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în mod indirect, atât procurorul, cât și instanța au analizat circumstanțele cauzei, concluzionând că o asemenea faptă nu s-a comis, ceea ce a condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de celelalte două fapte reclamate, în temeiul art. 10 lit. a).

Conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin prezenta cerere de revizuire se tinde la răsturnarea stării de fapt și de drept stabilită de instanța penală, aspect interzis de dispozițiile art. 22 C. proc. pen., stabilirea caracterului fals al înscrisului, de către instanța civilă, constituind o împrejurare incompatibilă cu soluția de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunile de uz de fals și de înșelăciune.

Constatând că, prin sentința penală, s-a concluzionat indirect asupra inexistenței faptei de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, Tribunalul a reținut că nu este cazul să se cerceteze, pe cale civilă, înscrisul defăimat ca fals, respingând cererea de revizuire, ca nefondată.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 329 din 18 decembrie 2009, a respins apelul declarat de revizuentul Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile sus-menționate.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere, în esență, aceleași considerente ca și prima instanță.

Astfel, revizuentul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 1366 din 7 noiembrie 2005 prin invocarea dispozițiilor art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., conform cărora se poate cere revizuirea unei hotărâri definitive sau a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, dacă această hotărâre s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

Invocând faptul că actul prin care defunctul a cedat dreptul litigios lui B.V.A.M. reprezintă un fals, revizuentul a formulat plângere penală adresată Parchetului, iar urmare a soluționării irevocabile a acesteia, prin Sentința penală nr. 43 din 19 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului), s-a dispus, în baza art. 2781alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea plângerii formulate de petentul Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale.

Prin ordonanța nr. 184 din 16 mai 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 209 alin. (3) și art. 249 alin. (1) cu referire la art. 11 și art. 10 lit. a) și g) C. proc. pen., precum și art. 228 cu referire la art. 10 lit. a) și g) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei V.N. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 și 291 C. pen., neînceperea urmăririi penale față de aceeași învinuită sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. și neînceperea urmăririi penale față de B.V.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215, 290 și 291 C. pen.

Din considerentele hotărârii penale irevocabile s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că fapta nu există (art. 10 pct. a) C. proc. pen.) și că nici raportul de expertiză efectuat la 25 ianuarie 2007, de către Institutul Național de Expertize Criminalistice, nu clarifică problema persoanei care a procedat la semnarea actului în locul defunctului, concluzionându-se că stabilirea autorului nu este posibilă.

S-a reținut, de instanța penală, că defunctul S.L. i-a testat intimatului dreptul de moștenire asupra imobilului situat în Arad str. C. nr. 4, cei doi încheind mai multe acte juridice, fapt confirmat de către martorul K.T., fiul lui K.P.E., moștenitorul testamentar al defunctului, și care ar fi fost păgubită prin activitatea ilicită a intimaților. Moștenitorul testamentar al defunctului, K.P.E., a dat o declarație în privința traducătorului autorizat prin care a arătat că avea cunoștință despre relațiile dintre intimat și defunct, prin care ultimul testase dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză și că nu are pretenții.

S-a reținut, în același sens, și declarația fiului moștenitoarei testamentare, respectiv martorul K.T., care a arătat că mama sa a locuit cu defunctul în locuința acestuia, din anul 1993 și până la deces, ocazie cu care a constatat că între intimat și defunct există relații foarte apropiate.

Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut instanța de fond că nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., cererea de revizuire fiind nefondată.

Având în vedere că aspectele reținute cu putere de lucru judecat, de instanța penală, au fost reiterate prin cererea de revizuire întemeiată, în principal, pe raportul de expertiză criminalistică nr. 7 din 25 ianuarie 2007 și cum ordonanța procurorului nr. 184/2007 a soluționat cauza sub toate aspectele, raportat la probatoriul administrat, Curtea a constatat că hotărârea atacată este temeinică și legală, astfel că a respins apelul declarat de revizuentul Ministerul Administrației și Internelor împotriva Sentinței civile nr. 390 din 24 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru următoarele motive:

Prin decizia recurată s-a reținut că instanța de fond, în mod corect, a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., considerând că cererea de revizuire nu este fondată, prin raportare la faptul că, prin ordonanța din data de 16 mai 2007, a fost soluționată cauza penală sub toate aspectele.

Contrar acestor considerente, în prezent, art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. are următorul conținut: "în cazul în care ... constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate".

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008, a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a eliminat, din cuprinsul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., textul în conformitate cu care "[..] în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii".

Art. 147 din Constituția României, republicată, prevede că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

în consecință, dispozițiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, prin care a fost eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4, dispozițiile de mai sus sunt suspendate începând cu data de 25 februarie 2008, iar începând cu data de 10 aprilie 2008, și-au încetat efectele juridice.

în aceste condiții, dispozițiile eliminate din cuprinsul art. 322 pct. 4 din Codul de procedura civilă urmează să se aplice după încetarea efectelor juridice ale art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, prin care prevederile citate au fost eliminate.

Prin norma procesuală citată, legiuitorul reglementează expres cazul când revizuirea unei hotărâri se poate cere în lipsa unei hotărâri judecătorești penale irevocabile.

Este incidentă situația aplicării unor norme procesual civile, guvernate de principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Potrivit acestui principiu, legea nouă se aplica tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se, astfel, aplicarea legii vechi.

Principiul menționat este consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

în plus, prevederile art. 1 C. civ., potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă", consacră același principiu.

Astfel, raportat la data pronunțării deciziei civile recurate, aflându-ne în cadrul unui proces civil guvernat de normele procesual civile în vigoare, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că situației de față nu îi sunt aplicabile prevederile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

în același sens, de o importanță deosebită este și principiul ultraactivității legii civile vechi, potrivit căruia legea veche își mai produce efectele un timp oarecare, deși a intrat în vigoare legea nouă, numai în situații determinate, precizate de legea nouă.

Sub acest aspect, nu există o prevedere legală care să statueze aplicarea textului de lege cuprins în art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. în forma în vigoare la data formulării cererii de revizuire, motiv pentru care o astfel de aplicare a legii, nefiind prevăzută expres în legea nouă ca o excepție la principiul ultraactivității legii civile vechi, instanța de apel era obligată să facă o corectă calificare juridică a cererii de revizuire și, în consecință, să analizeze, pe cale incidentală, dacă înscrisul sub semnătură privată intitulat "Cesiune de drept litigios", datat 1 septembrie 2001, nominalizând ca părți contractante pe S.L. și B.V.A.M., este fals sau nu.

Or, în situația în care instanța de apel constată faptul că înscrisul sus-menționat este fals, prin hotărârea pronunțată, avea obligația să statueze, totodată, toate efectele juridice pe care le presupune anularea unui înscris fals.

Revizuentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Intimatul nu a depus întâmpinare în dosar.

înalta Curte a pus în discuție, din oficiu, în ce măsură criticile formulate în recurs vizează considerentele soluției pronunțate și, ca motiv de ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., dacă Sentința penală nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are autoritate de lucru judecat în sensul celor reținute prin hotărârea instanței de apel.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva aspectelor sus-menționate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezenta instanță constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

în ce privește criticile formulate de recurent, după cum s-a arătat, acestea vizează aplicarea art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse textului de lege respectiv, prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 66/2008 a Curții Constituționale, partea susținând că instanța de revizuire trebuia să se pronunțe, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii, dacă aceasta nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

A mai considerat că instanța de apel nu a procedat la analizarea falsului deoarece ar fi aplicat textul de lege care elimina obligația acesteia în sensul arătat, respectiv art. 322 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005.

Instanța de apel nu a avut în vedere, însă, modificarea legislativă adusă art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin textul de lege declarat neconstituțional, ca fundament al soluției pronunțate, ci autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Această hotărâre, rămasă definitivă, ar fi stabilit indirect, în opinia instanței de apel, că fapta de fals nu există, iar raportul de expertiză nr. 7 din 25 ianuarie 2007 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice nu poate arăta care este autorul falsului. Prin urmare, procedându-se la analizarea falsului în dosarul penal, finalizat printr-o hotărâre definitivă, instanța civilă nu mai poate verifica aspectele legate de această infracțiune față de autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri, prin care s-a stabilit inexistența faptei.

Cum argumentele instanței de apel pentru care a menținut sentința de respingere a cererii de revizuire sunt diferite de cele pentru care s-au formulat critici în recurs, înalta Curte nu le va analiza pe acestea din urmă, neavând legătură cu soluția recurată.

Pe de altă parte, decizia atacată este nelegală, în condițiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică, de prezenta instanță, reținându-se greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței penale sus-menționate, în sensul inexistenței faptei, și care să determine, astfel, imposibilitatea instanței de revizuire de a analiza falsul.

Astfel, potrivit prevederilor înscrise în art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, nu trebuie să se înțeleagă numai înscrisul reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci și înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

în aplicarea acestei dispoziții, însăși instanța sesizată cu cererea de revizuire are obligația de a stabili dacă înscrisul avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate are sau nu un conținut real.

Apariția unor situații în care urmărirea sau condamnarea penală nu mai este posibilă, cum este și cazul de față, nu justifică sub nicio formă respingerea cererii de revizuire, fără cercetarea falsului invocat de revizuent deoarece ar însemna ca erorile judiciare generate de înscrisuri pretins cu conținut neadevărat să rămână în ființă, ceea ce este de neconceput.

în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale rămase definitive, prin care s-a confirmat ordonanța procurorului nr. 184/2007, aceasta a fost reținută greșit de instanțele anterioare, în privința excluderii conținutului nereal al înscrisului.

Astfel, prin ordonanța sus amintită, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei V.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) (înșelăciune) și art. 291 (uz de fals) C. pen.; scoaterea de sub urmărire penală "in rem" pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 290 (falsul în înscrisuri private) C. pen.; neînceperea urmăririi penale față de aceeași persoană sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen.; neînceperea urmăririi penale față de B.V.A.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1), (2) și (3), art. 290 și art. 291 C. pen.

Din considerentele ordonanței rezultă că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. s-a prescris la data de 1 septembrie 2006 (art. 10 lit. g) C. proc. pen.), ceea ce a determinat soluția sus-menționată cu privire la această infracțiune, atât "in rem", cât și cu privire la intimat și avocatul acestuia.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, în privința infracțiunii de fals în înscrisuri private, scoaterea de sub urmărire penală "in rem", respectiv neînceperea urmării penale au intervenit ca urmare a prescripției, iar nu a inexistenței faptei (art. 10 lit. a) C. proc. pen.).

De asemenea, neputându-se efectua cercetări în privința acestei infracțiuni, procurorul a reținut că nu se poate vorbi cu convingere nici despre săvârșirea celorlalte infracțiuni, respectiv uz de fals și înșelăciune. Sub aspectul săvârșirii acestor infracțiuni, soluția pronunțată de procuror a vizat inexistența faptei (art. 10 lit. a) C. proc. pen.).

într-adevăr, în ordonanța procurorului, precum și în hotărârile penale pronunțate în cauză, s-au făcut referiri la circumstanțe legate de întocmirea înscrisului în discuție, precum și la valoarea probatorie a raportului de expertiză grafică întocmit de Laboratorul Interjudețean Timișoara, în raport de înscrisul contestat și depus la dosar în fotocopie și de scriptele de comparație, dar aceste documente (ordonanța, hotărârile penale) nu pot constitui decât mijloace de probă în aprecierea falsului, din moment ce soluția dată în privința infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. are ca fundament împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, iar nu inexistența faptei. Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele respective sunt colaterale soluției date.

De altfel, prin Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a respins recursul declarat de revizuentul din prezentul dosar împotriva Sentinței penale nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, se arată că instanța de fond trebuia să se limiteze la verificarea tardivității constatate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin Rezoluția nr. 965/II/2/2007 din 15 noiembrie 2007, care a avut drept consecință respingerea plângerii formulate de partea menționată împotriva Ordonanței nr. l84/P/2007.

Prin urmare, Sentința penală nr. 43 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1767 din 13 mai 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la inexistența falsului, în sensul art. 22 C. proc. pen., cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, ci doar valoarea de mijloc de probă, care poate fi completat, dacă este cazul, cu alte mijloace de probă, inclusiv un supliment de expertiză grafică sau o nouă expertiză, în condițiile în care se vor depune noi scripte de comparație provenite de la cedentul, în prezent decedat al dreptului litigios, acte dintr-o perioadă apropiată de cea a întocmirii înscrisului în discuție.

De asemenea, faptul că, prin raportul de expertiză din 25 ianuarie 2007, nu s-a putut stabili cine este autorul falsului nu prezintă importanță deoarece relevant este ce se probează, în final, în legătură cu semnătura de la rubrica "cedent", în sensul dacă aparține sau nu lui S.L.. în cazul în care s-ar proba că aceasta nu aparține cedentului, este suficient pentru înlăturarea înscrisului, cu consecințe în ceea ce privește modalitatea de soluționare a contestației ce a format obiectul dosarului finalizat prin Sentința civilă nr. 1366 din 7 noiembrie 2005, fără să prezinte relevanță autorul falsului.

în plus, faptul că persoanele interesate în obținerea imobilului au recunoscut existența relațiilor de prietenie dintre intimat și S.L. nu prezintă importanță în soluționarea cererii de revizuire atât timp cât imobilul este proprietate de stat și în administrarea Ministerului Administrației și Internelor, între acesta și intimat purtându-se litigiul pe fond. Deținătorul imobilului este singurul interesat în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice cu privire la imobilul respectiv, iar nu moștenitorii cedentului, care nu sunt părți în dosar.

Având în vedere aceste considerente, înalta Curte constată că, în mod greșit, s-a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale sus-menționate, de către instanțele anterioare, în privința inexistenței falsului.

în consecință, întrucât falsul trebuia cercetat de instanța învestită cu cererea de revizuire, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul declarat de revizuent împotriva deciziei Curții de Apel, pe care o va casa și, pentru aceleași argumente, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva sentinței nr. 390/2009 a Tribunalului Arad, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la acest tribunal, în vederea cercetării falsului, cu eventuala completare a probatoriului, dacă este cazul.

← ICCJ. Decizia nr. 5281/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5279/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5274/2010. Civil