ICCJ. Decizia nr. 5276/2010. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 834 din 29 mai 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.C. și C.M., în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin Primar General, și Municipiul București, prin același reprezentant.
Au fost obligați pârâții să emită dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a apartamentului nr. 36 situat în București, A.P., nr. 2, sector 6, în proprietatea reclamanților, în cote de câte 1/2 pentru fiecare.
S-a luat act că reclamanții s-au obligat să restituie despăgubirile primite, reactualizate.
Au fost obligați pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Notificarea nr. 363 din 22 iunie 2001, emisă prin B.E.J. "C.-S.-A.", reclamanta C.C. a solicitat restituirea cotei de 1 /2 din imobilul apartament nr. 36, situat în București, A.P. nr. 2, bl. M II 8/9, sc. A, et. 7, sector 6, fost proprietate comună cu reclamantul C.M., soțul acesteia.
Notificarea nu a fost soluționată până la data sesizării instanței, astfel cum rezultă și din adresa nr. 2144 din 4 februarie 2009, emisă de Primăria municipiului București.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice corespunzătoare, instituite prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc că termenul pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar, însă, ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
în situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă cauzată de conduita culpabilă a acesteia, nu pot fi afectate interesele persoanelor îndreptățite, care nici nu pot fi lipsite în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Ca urmare, deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 25 alin. (1) din Lege, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente.
A considera că depășirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri ar reprezenta o dovadă a unui formalism nejustificat, prin care s-ar nesocoti însuși caracterul reparatoriu al legii menționate, prin împiedicarea persoanelor îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-li-se să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția persoanei juridice sesizate.
în acest sens, s-a stabilit și prin Decizia nr. XX (20), pronunțată în recurs în interesul legii, de către înalta Curte de Casație și Justiție, decizia având caracter obligatoriu pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorii trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: imobilul să facă parte dintre "Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite" (art. 1 alin. (1) din Lege); persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia (art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. (2) din Lege).
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 279 din 15 ianuarie 1974, la notariatul de Stat al Sectorului 7 București, soții C.M. și C.C., în calitate de cumpărători, au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 36, situat în București, A.P. nr. 2, bl. M II 8/9, sc. A, et. 7, de la numita P.F., în calitate de vânzător.
Din Decizia nr. 1364 din 12 iulie 1988, emisă de Consiliul Popular al municipiului București, rezultă că, începând cu data de 17 septembrie 1987, a fost trecută în proprietatea statului, fără plată, cota de 1/2 din apartamentul nr. 36, situat la adresa sus-menționată, fost proprietatea numitei C.C.
Din Decizia nr. 1873 din 12 septembrie 1989, emisă de Consiliul Popular al municipiului București, rezultă că a fost trecută în proprietatea statului, fără plată, cota de 1/2 din același apartament, fost proprietatea numitului C.M.
Conform adresei nr. 2666 din 13 decembrie 2002 emisă de S.C. O. S.A. rezultă că apartamentul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, potrivit deciziilor enunțate mai sus.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri la data preluării, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ. care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și a dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948 care prevăd că: "Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", precum și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte.
Din adresa nr. 32200 din 5 februarie 2003 emisă de P.M.B. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, rezultă că reclamanții nu au încasat despăgubiri în baza acestei legi, însă, ulterior reclamantul C.M. a primit despăgubiri, iar prin cererea de chemare în judecată ambii reclamanți s-au obligat să le restituie.
Apartamentul este închiriat în prezent numitului C.P., în baza contractului de închiriere nr. 198 din 9 iunie 1999.
în ceea ce privește cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut că reclamanții sunt proprietarii din patrimoniul cărora a fost expropriat bunul în litigiu.
Din situația de fapt reținută, rezultă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din Lege, iar reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură".
Conform art. 4 alin. (1) din aceeași lege: "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun".
Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis cererea și a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea reclamanților, a apartamentului în litigiu.
Potrivit art. 20 alin. (1), persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație.
în consecință, prima instanță a luat act că reclamanții s-au obligat, potrivit legii, la restituirea despăgubirilor încasate în baza Legii nr. 112/1995, reactualizate.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca nelegală deoarece depășirea termenului de 60 de zile de răspuns la notificare, termen de recomandare, nu poate fi sancționată decât cel mult cu despăgubiri, în cazul în care se dovedește culpa unității deținătoare în acest sens.
A mai susținut apelantul că termenul sus-menționat curge de la completarea dosarelor de notificare, iar preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 a avut loc cu titlu.
De asemenea, în mod greșit, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta presupune culpa pârâtei, ceea ce nu este cazul în speță.
Curtea de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 26 A/18 ianuarie 2010, a respins apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva sentinței civile atacate, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat că prima critică ce viza modul de soluționare a litigiului pe fond nu este întemeiată întrucât dosarul ce privea notificarea era complet, fără a fi fost soluționat într-un termen rezonabil, de la înregistrarea cererii de retrocedare a imobilului trecând 7-8 ani, până la sesizarea instanței de judecată.
în aceste condiții, Tribunalul București a soluționat pe fond notificarea reclamanților, în mod legal și temeinic, cu respectarea Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că instanțele sunt competente nu numai să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor emise de către unitatea deținătoare, ci și acțiunile formulate de persoanele îndreptățite, în lipsa unui răspuns din partea acestora.
Lipsa de răspuns a Primăriei municipiului București la notificarea reclamanților timp de opt ani apare nejustificată, în condițiile în care persoanele îndreptățite au dovedit dreptul de proprietate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat, iar situația juridică a imobilului era cunoscută la nivelul unității deținătoare, ca instituție, prin direcțiile sale de specialitate.
Susținerea că titlul statului, constând în Decretul nr. 223/1974, este unul valabil, în raport de prevederile art. 645 C. civ., nu poate fi primită, preluarea, în proprietatea statului, efectuându-se în mod abuziv, însuși Decretul nr. 223/1974, prin prevederile sale, fiind contrar dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., ale Constituției României de la acea vreme și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, lipsirea de proprietate neefectuându-se pentru un interes de ordin general și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Nici cea de-a doua critică din apel nu este fondată, prima instanță aplicând, dimpotrivă, în mod legal și temeinic, prevederile art. 274 alin. (1) Cod de procedură civilă, în sensul că apelanta-pârâtă, prin admiterea acțiunii în contra ei, a căzut în pretenții, urmând a plăti cheltuielile ocazionate de judecarea de către instanță a notificării, în condițiile refuzului nejustificat de soluționare a acesteia, prin dispoziție motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către pârâtă, așadar, culpabil.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).
în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de data depunerii acestora.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și de celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățire la restituire.
în capitolul I pct. l lit. e) din același act normativ, se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
Mai multe înscrisuri avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite, de către reclamanți, în susținerea cererii de restituire formulată, însă, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale dreptului de proprietate și care nu au fost depuse în dosarul administrativ.
La dosar nu se regăsește o situație juridică clară a apartamentului în cauză, identificat potrivit raportului de expertiză, în care să se stabilească atât situația juridică, cât și cea locativă la zi, furnizată de Administrația Fondului Imobiliar sau I.C.R.A.L., care administrează apartamentul.
2. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, cum este cazul, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate (apartamentul din A.P. nr. 2, sectorul 6), așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor.
în aceste condiții, instanța ar fi trebuit să indice și suma pe care reclamanții au obligația să o restituie, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislației în vigoare de la Institutul de Statistică sau printr-un raport de expertiză care ar fi putut fi omologat.
3. în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974, în mod greșit, a reținut instanța faptul că acesta contravenea dispozițiilor constituționale privind Constituția din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, Decretul nr. 223/1974 nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, așa încât pe această perioadă era un act normativ valabil și a produs efecte juridice.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. în mod corect, Curtea a constatat depășirea, în mod culpabil, de către recurentă, a termenului de răspuns la notificarea formulată pentru imobilul în litigiu și înregistrată sub nr. 363 din 22 iunie 2001, la B.E.J. C.-A.-S., cu consecința obligării acesteia la emiterea dispoziției în sensul stabilit prin dispozitivul hotărârii primei instanțe.
După cum s-a arătat, notificarea a fost înregistrată în anul 2001, la Prefectura municipiului București, și trimisă Primăriei municipiului București, cu adresa nr. OD/7734 la 3 martie 2003 (fila 32 dosar fond).
în urma corespondenței purtată între mandatarul reclamantei, B.A., și Prefectura municipiului București, au fost depuse înscrisurile solicitate de această instituție, în susținerea notificării, la 5 februarie 2003 (fila 49 dosar fond), anterior transmiterii cererii respective către recurenta pârâtă.
Cu toate acestea, notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, Primăria municipiului București efectuând mai multe adrese către reclamantă, pentru completarea actelor depuse în soluționarea notificării, ultima din 5 septembrie 2008, deși documentele respective fuseseră depuse la solicitarea Prefecturii, încă din anul 2003.
Chiar și în ipoteza în care înscrisurile existente în dosarul trimis Primăriei nu erau complete, aceasta avea obligația să soluționeze notificarea în raport de actele existente, în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (fost art. 23), și art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care reia conținutul art. 23 pct. l din H.G. nr. 498/2003, neputând amâna sine die ("fără termen") rezolvarea cererii cu care a fost învestită.
De altfel, potrivit art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare comunică persoanei îndreptățite necesitatea completării înscrisurilor în scopul soluționării notificării, iar aceasta din urmă nu comunică niciun răspuns, pasivitatea acesteia poate fi interpretată ca acceptare tacită. în acest caz, însă, este vorba despre acceptarea tacită ca notificarea să fie soluționată în baza actelor existente, iar nu ca o acceptare tacită a prorogării termenului de soluționare a notificării la data depunerii tuturor dovezilor solicitate de unitatea deținătoare.
Contrar susținerilor recurentei, depunerea unei precizări, din partea persoanei îndreptățite, în sensul că nu mai deține alte probe în dovedirea pretențiilor sale, potrivit art. 25.1 alin. (4) din H.G. nr. 250/2007 (art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003), nu condiționează unitatea deținătoare în soluționarea acesteia, atât timp cât persoana îndreptățită nu înțelege să depună o asemenea precizare, iar pasivitatea sa valorează acceptare a soluționării notificării în raport de actele depuse.
Cât privește incidența art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, aceasta nu poate fi reținută în speță deoarece textul se referea la interpretarea vechiului art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată în 2005, care a fost abrogat prin art. I pct. 65 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
De asemenea, dispoziția legală enunțată nu are relevanță nici pentru faptul că viza imobile evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, ipoteză care nu se regăsește în litigiul de față, unitatea deținătoare a bunului pretins fiind Primăria municipiului București, iar nu o societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în ceea ce privește nedepunerea, în dosarul administrativ, a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate pentru imobilul pretins, această susținere nu este întemeiată deoarece, printre documentele existente în dosarul Primăriei, comunicate de aceasta cu adresa de la fila 28 dosar fond, se află și actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 279 la 15 ianuarie 1974, la fostul Notariat al sectorului 7 București, reținut de instanțele anterioare, ca probă pentru dobândirea dreptului de proprietate, de către reclamanți, asupra bunului în litigiu.
Referitor la situația juridică a apartamentului, care, în opinia recurentei, nu este suficient de clară, această critică nu poate fi analizată de prezenta instanță deoarece pune în discuție stabilirea situației de fapt în dosar, în raport de probele administrate, o astfel de reevaluare nemaifiind permisă față de actuala structură a recursului, în care nu se mai regăsește motivul de casare ce permitea o astfel de verificare, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
2. Cât privește necesitatea indicării, în dispozitivul sentinței, a cuantumului despăgubirilor încasate de reclamanți, pentru imobilul în litigiu, determinat în urma efectuării unei expertize de specialitate, această susținere nu a fost formulată în apel, ci direct în recurs, în consecință, omisso medio, cu excluderea căii de atac menționate, și, ca atare, nu poate fi analizată de această instanță.
Pe de altă parte, recurenta are la dispoziție căile prevăzute de lege pentru recuperarea sumei datorate de reclamanți cu acest titlu, obligație reținută în sarcina lor, prin hotărârea primei instanțe, inclusiv cea a unui litigiu separat, în cazul în care părțile menționate nu înțeleg să execute voluntar datoria respectivă.
3. Nici critica privind nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul reținerii nevalabilității titlului Statului de preluare a imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974, nu este întemeiată.
într-adevăr, cum a constatat, în mod corect, și Curtea de Apel, titlul statului este nevalabil, măsura de preluare, în baza actului normativ sus-menționat, fiind neconformă cu Constituția din 1965, care, în art. 36, prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.
De asemenea, contravenea și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, deși nu are valoare de tratat, în sensul dreptului internațional public, ci cuprindea norme de recomandare pentru statele semnatare, trebuia respectată de România, ca urmare a semnării acesteia, la 14 decembrie 1955. în textul menționat, se prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate și nici o persoană nu poate fi lipsită arbitrar de proprietatea sa.
Or, preluarea bunului în litigiu a avut loc fără fundamentul unui interes general și fără despăgubire.
Față de toate aceste argumente, trecerea imobilului în litigiu, în baza actului normativ enunțat, nu poate constitui un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nefiind necesar, în acest sens, să se fi constatat neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 în timpul cât acesta a fost în vigoare.
Legea actuală indicată mai sus permite și obligă instanțele de judecată să procedeze la verificarea valabilității titlului statului în raport de criteriile enunțate în art. 6 alin. (1), instanța de apel considerând, în mod corect, asupra naturii preluării pentru argumentele deja prezentate.
în consecință, pentru considerentele de mai sus, înalta Curte a constatat că decizia atacată a fost legală, criticile recurentei neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar parte din ele neputând fi analizate în prezenta cale de atac, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5381/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5281/2010. Civil → |
|---|
