ICCJ. Decizia nr. 5478/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5478/2010
Dosar nr. 6572/2/2009
Şedinţa publică de la 21 octombrie 2010
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 octombrie 2006, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii T.G.A., T.C.D. şi T.M. au chemat în judecată pe pârâţii N.A.E., B.M. şi B.E., S.V. şi S.M., S.G. şi S.I., S.A., M.I., M.D.B.A., şi B.A.N., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele ocupate în imobilul din Bucureşti, prin constatarea dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului.
Pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece nu au fost respectate, la momentul introducerii acţiunii, cerinţele principiului unanimităţii coindivizarilor.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, deoarece reclamanţii au făcut dovada cu actele la dosar, că sunt unicii moştenitori ai autorilor lor, care au deţinut în proprietate imobilul.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul a considerat că acţiunea este neîntemeiată, şi a dispus respingerea acesteia.
În esenţă, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, care permit reclamanţilor să beneficieze de despăgubiri, faţă de împrejurarea că pârâţii sunt dobânditori de bună credinţă ai imobilelor, situaţie stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţele civile nr. 7766 bis/2003 şi nr. 5383/2006 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Pe baza analizei probelor administrate în cauză, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 999 din 28 iunie 2007, prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi pe fond, acţiunea, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, deoarece acţiunea în revendicare promovată nu este condiţionată nici de buna credinţă a pârâţilor şi nici de existenţa sau nu a unor titluri de proprietate, prin care aceştia să-şi justifice drepturile asupra imobilului în litigiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 496 din 18 iunie 2008, prin care, preluând argumentaţia reclamanţilor, a admis cererea de apel, a desfiinţat sentinţa, şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii, care au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 297 C. proc. civ., deoarece prima instanţă a analizat titlurile opuse de părţi în litigiu, dând preferinţă titlului pârâţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a pronunţat decizia nr. 5265 din 07 mai 2009, prin care a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi Curţi, deoarece instanţa de apel a dat eficienţă titlurilor pârâţilor în baza bunei credinţe de care au dat dovadă la momentul încheierii contractului, fără însă să cerceteze legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate în fond, în cadrul judecăţii cererii de apel, cu care fuseseră investiţi, pronunţând o hotărâre nelegală, de trimitere spre rejudecarea cauzei.
În raport de punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a procedat la analiza motivelor de apel care au făcut trimitere la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care actele de proprietate al pârâţilor sunt anulabile, deoarece acest text de lege se impune a fi coroborat cu dispoziţiile art. 1200 pct. 1 C. civ.
În aceste condiţii, interpretarea corectă a art. 46 alin. (2), înseamnă respectarea regulii, potrivit căreia, prezumţia absolută de nulitate, vizează actele de înstrăinare, având ca obiect, imobile preluate de stat, fără titlu valabil, iar excepţia de la această regulă, presupune că un act care nu este valid, automat este anulabil.
În raport de data cumpărării imobilelor, acestora li se opune o situaţie de fapt, referitoare la preluarea abuzivă de către stat a imobilelor, şi nu o hotărâre judecătorească, care le este inopozabilă, în raport de faptul că aceasta s-a pronunţat între reclamanţi şi Statul Român prin organele sale administrative, şi nu pârâţi.
De asemenea, cererea de apel a mai făcut trimiteri la modul în care au fost aplicate şi dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi cele referitoare la valabilitatea contractelor, astfel cum sunt reglementate în C. civ., şi la buna credinţă ce trebuie să existe şi să dirijeze comportamentul părţilor, în raport de intenţiile contractuale pe care acestea le au.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 484 din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat pentru cele ce urmează:
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., demarată în luna noiembrie 2006, după expirarea tuturor termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în care orice persoană îndreptăţită, ar fi avut posibilitatea de a revendica şi de a obţine, fie în natură, fie prin echivalent, imobilul pentru care, ar fi făcut dovada existenţei unui drept de proprietate.
Reclamanţii au încercat prin procedeul comparării titlurilor avute de aceştia, cu cele ale pârâţilor, obţinute în temeiul Legii nr. 112/1995, să dobândească dreptul de proprietate al unui imobil pentru care s-au considerat a avea calitatea de persoane îndreptăţite.
Necontestat, părţile au invocat titluri de proprietate, cărora instanţa de fond, prin compararea titlurilor, a acordat preferabilitate titlurilor dobândite de pârâţi, făcând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Buna credinţă a pârâţilor a fost dovedită prin aceea că la data încheierii contractelor, aceştia nu au fost încunoştinţaţi sau notificaţi de foştii proprietari, sau succesorii acestora, de intenţia de a revendica imobilul.
Demersurile făcute de către reclamanţi, prin chemarea în judecată a unora din pârâţi, pentru constatarea nulităţii contractelor acestora de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost toate promovate, după apariţia Legii nr. 10/2001, de dispoziţiile cărora, apelanţii-reclamanţi nu au înţeles să se folosească.
Corect a reţinut Tribunalul că reclamanţii nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât acestea au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale pârâţilor, situaţie care se impune a fi menţinută şi care constituie un criteriu de preferinţă în favoarea pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.G.A., T.C.D. şi T.M. împotriva deciziei civile nr. 484 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5482/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5480/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
