ICCJ. Decizia nr. 5475/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5475/2010
Dosar nr. 9719/1/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 septembrie 2004, reclamanţii C.G., T.E., M.L., C.D.I., C.I. şi C.D. au contestat decizia din 07 septembrie 2004 emisă de A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea din 2001, cu motivaţia că petenţii nu au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra Fabricii de cherestea C.G. revendicată şi care, actualmente, este evidenţiată în patrimoniul SC F. SA Rădăuţi.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că decizia este nelegală, deoarece notificarea a fost însoţită de toate actele de stare civilă care făceau dovada că petenţii sunt moştenitorii fostului proprietar tabular C.G., situaţie dovedită în special cu extrasul de carte funciară şi cu inventarul de predare-primire a construcţiilor, utilajelor şi materialului lemnos.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1027 din 24 noiembrie 2004, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în esenţă, că notificarea a fost respinsă întrucât nu s-au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului şi care să facă dovada succesiunii petenţilor faţă de fostul proprietar. Totodată, petenţii nu au făcut dovada calităţii de asociat sau de acţionar a autorului lor şi nici nu au depus bilanţul contabil, anterior momentului preluării de către stat.
Apelul formulat de contestatori împotriva acestei sentinţe, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1315 din 13 septembrie 2005, care a reluat concluziile primei instanţe, în sensul că reclamanţii nu au dovedit calitatea autorului lor de acţionar sau asociat la fosta fabrică de cherestea preluată de stat.
Împotriva acestei hotărâri, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul C.D., care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi a arătat că, decizia pronunţată este dată cu încălcarea legii şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare şi nici asupra tuturor dovezilor administrate, hotărâtoare în opinia sa, pentru dezlegarea pricinii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 2871 din 17 martie 2006, a admis recursul, a casat decizia atacată, a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi Tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că nu au fost analizate actele depuse de părţi la dosar şi nu au fost corect apreciate şi aplicate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
La data de 21 august 2007, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a dispus completarea probatoriului cu acte şi cu expertize tehnice care au identificat şi evaluat imobilul în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 506 din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia contestată şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie pentru acordare de măsuri reparatorii conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, cererea formulată de petenţi a fost dovedită atât din punct de vedere al calităţii acestora de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului revendicat, cât şi referitor la identificarea şi existenţa acestuia.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta A.V.A.S., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut că reclamanţii nu au dovedit că imobilul revendicat a existat în patrimoniul autorului acestora, în condiţiile legii, invocând dispoziţiile art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,
Totodată, s-au invocat şi dispoziţiile art. 10, art. 32 alin. (1) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum şi prevederile pct. 20 din O.U.G. nr. 81/2007, act normativ care a modificat şi completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta a concluzionat în sensul că, din analiza textelor legale menţionate, rezultă în mod evident că A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a stabili valoarea şi acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai propune acordarea despăgubirilor, instituţiei competente în condiţiile legii.
Înalta Curte va analiza recursul din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu pentru criticile formulate de recurenta-pârâtă, ci pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi aplicat atât pentru încălcarea unei norme de drept material, cât şi pentru nesocotirea unei norme de drept procesual, în această din urmă situaţie, în măsura în care nu este incident vreun alt motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, prin decizia civilă nr. 2871 din 17 martie 2006, Înalta Curte, admiţând recursul, a casat decizia atacată şi a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, trimiţând cauza spre rejudecare la acelaşi Tribunal.
Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti, procedând la rejudecarea cauzei, a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, nerespectarea atrăgând nulitatea hotărârii pronunţate.
Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, a cărei eficienţă nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare. Neconformarea atrage casarea hotărârii, ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Cum în cauză, Curtea de apel nu s-a conformat deciziei de casare pronunţată de instanţa superioară, recursul urmează a fi admis, decizia va fi casată, iar pricina va fi trimisă spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului, astfel cum s-a dispus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2871/2006.
Totodată, Curtea de apel, rejudecând cauza, a lipsit părţile de un grad de jurisdicţie, întrucât în recurs se pot invoca exclusiv aspecte de nelegalitate şi deci, nu se poate exercita un control complet asupra hotărârii atacate, actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ. nepermiţând verificări asupra temeiniciei hotărârii şi, prin urmare, reanalizarea probatoriului şi a situaţiei de fapt.
Aşadar, în speţă, a fost nesocotit principiul dublului grad de jurisdicţie, încălcându-se astfel dreptul părţilor de a beneficia de protecţia juridică oferită de acest principiu.
Pe cale de consecinţă, s-a încălcat dreptul la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în sensul garantării dublului grad de jurisdicţie), precum şi principiul dreptului la apărare, limitându-se, în acest fel, accesul la justiţie.
Faţă de toate considerentele expuse, cauza va fi trimisă spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti , fără a se mai impune analizarea criticilor formulate de pârâta A.V.A.S. prin motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 506 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia pronunţată şi trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5472/2010. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 5449/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
