ICCJ. Decizia nr. 5480/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5480/2010
Dosar nr. 20513/63/2007
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, sub nr. 12807/63/2007, reclamantele C.E. şi G.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Craiova - Primarul Municipiului Craiova, SC E. SA, Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura Judeţului Dolj, să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1997 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului şi să se dispună anularea deciziei de respingere a notificării nr. X din 15 iunie 2007 şi a deciziei nr. Y din 15 iunie 2007 de respingere a cererii de restituire în natură şi propunerea privind acordarea de despăgubiri, în sensul ca unitatea deţinătoare să fie obligată să restituie în natură terenul liber, iar pentru terenul imposibil de restituit să li se acorde despăgubiri.
La termenul de judecată din data de 07 octombrie 2007, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1997 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, în favoarea Curţii de Apel Craiova. A disjuns capătul de cerere având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001 şi a fost format un nou dosar, care a primit numărul de înregistrare 20513/63/2007.
În urma decesului reclamantei C.E., intervenit la data de 27 septembrie 2008, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia: C.M. şi C.C.
Prin sentinţa civilă nr. 269 din 07 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20513/63/2007, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura Judeţului Dolj şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
S-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Prefectura Judeţului Dolj şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis în parte acţiunea, au fost anulate deciziile nr. Y din 15 iunie 2007 şi X din 15 iunie 2007 emise de S.C. E. S.A.
S-a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la a primi măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenurile în suprafaţă de 472,36 m.p. şi 1.128,89 m.p. situate în municipiul Craiova şi identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert M.A.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au dovedit calitatea lor de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi deci se impune desfiinţarea deciziilor nr. Y din 15 iunie 2007 şi X din 15 iunie 2007 emise de SC E. SA., prin prisma faptului că unitatea emitentă nu s-a preocupat de elucidarea integrală a regimului juridic al terenurilor supuse notificărilor, ceea ce a condus la încălcarea drepturilor legitime ale reclamanţilor. Soluţionarea fracţionată în mod nejustificat a notificărilor echivalează cu o nesoluţionare a acestora.
Cu privire la posibilitatea de a se acorda în natură terenul care s-ar găsi liber de orice sarcini, Tribunalul a reţinut că o fărâmiţare excesivă a terenurilor aflate în litigiu care urmează a fi supuse şi unor servituţi impuse de existenţa unor reţelele de utilităţi interne nu poate conduce la o despăgubire integrală a reclamanţilor; dimpotrivă, ar putea conduce la perpetuarea unei stări conflictuale între părţile implicate în litigiu.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 348 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta G.O. şi de apelanţii-reclamanţi-moştenitori C.M. şi C.C.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că restituirea în natură a celor două parcele de teren solicitate de apelanţii reclamanţi nu este posibilă întrucât acestea sunt necesare în vederea bunei utilizări a construcţiilor existente pe teren, iar suprafaţa de 167,21 m.p. teren face parte din suprafaţa atribuită gratuit în folosinţă Mitropoliei Oltenia - Parohia E. şi constituie teren necesar bunei funcţionări a bisericii, astfel cum rezultă din coroborarea probelor noi administrate în faza apelului cu expertiza efectuată la prima instanţă.
Cea de-a doua parcelă de teren de 254,57 m.p. este compusă din 3 suprafeţe de teren distincte, prin prisma destinaţiei actuale (astfel cum rezultă din pagina 4 a raportului de expertiză). Astfel, 142,96 m.p. şi 20,41 m.p au destinaţia de spaţiu verde, în timp ce suprafaţa de 91,20 m.p., intercalată între cele de 142,96 m.p. şi 20,41 m.p. este teren construit, respectiv un fragment din calea interioară de acces şi trotuar. Potrivit planului întocmit în anul 1976 şi observat de expert, aceste suprafeţe de teren sunt traversate de reţele de utilităţi, respectiv reţele electrice subterane, conducte de apă, canalizare pluvială. Analiza detaliată a situaţiei de fapt a parcelei de 254,57 m.p. teren duce la concluzia că şi acesta este teren necesar bunei utilizări a construcţiilor aflate în proprietatea unităţii deţinătoare (S.C. E. S.A.), astfel cum acestea sunt evidenţiate în anexa nr. 10 la raportul de expertiză.
De asemenea, Curtea a mai apreciat că parcelele de teren în suprafaţă de 167,21 m.p. şi 254,57 m.p., ce fac obiectul judecăţii în apel, nu sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate dispune restituirea lor în natură.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi C.C., C.M. şi G.O., pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că soluţia instanţei de apel are la baza aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv a art. 1, art. 7, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, raportat la datele speţei.
Astfel, se reţine că terenul nu poate fi restituit în natură deoarece ar fi afectat de utilităti, pe de o parte, iar pe de altă parte este necesar bunei folosinţe a terenului de către Parohia E., în timp ce instanţa de fond nu înlătura caracterul de teren liber al suprafeţelor de teren revendicate de moştenitorii foştilor proprietari, însă, pentru evitarea fărâmiţării excesive, a stării conflictuale, impunerea unor servituţi determinate de existenta unor utilităţi interne, acordă măsuri reparatorii.
La instanţa de fond, raportul de expertiză topometrică efectuat de expert M.A. a lămurit şi acest obiectiv legat de identificarea terenului liber de construcţii, utilităţi. Intimatele nu au formulat obiecţiuni, instanţa s-a considerat, potrivit art. 205 C. proc. civ., lămurită şi nu a mai dispus o altă expertiză în cauză.
Astfel, pe baza actelor de proprietate deţinute de recurenţii reclamanţi, acte provenite de la autorii comuni: J.C. şi J.C.D., expertul a identificat terenul ce a aparţinut acestora ca fiind în Craiova, parcela 1 (472,36 m.p. din care 167,21 m.p se suprapune peste terenul deţinut de societatea intimată) şi în parcela 2 - o suprafaţa de 1.128.89 m.p. din care 254,57 m.p. se suprapun peste terenul intimatei.
În parcela 1 este liberă suprafaţa de 167,21 m.p. având destinaţia de spaţiu verde, iar în parcela 2, identificat ca fiind liber, terenul de 254,57 m.p. În aceste condiţii, instanţa de judecată trebuia să aplice cu prioritate regula restituirii în natură a terenului. Astfel, poate fi restituit în natură terenul liber de 167,21 m.p. - parcela 1, pentru diferenţa de 700 m.p. urmând a fi acordate despăgubiri; terenul de 254,57 m.p., pentru diferenţa de 1.128,89 m.p. urmând a fi acordate despăgubiri. Construcţia metalică identificată pe teren este demontabilă, fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În parcela 1 numai 0,25 m este afectat corpului de biserică, suprafaţa de teren la care recurenţii-reclamanţi renunţă. Expertul concluzionează că terenul identificat ca fiind liber poate fi restituit în natură. Acesta, în urma constatărilor pe teren putea să concluzioneze că restituirea în natură a terenului, astfel cum a fost individualizat, ar fi afectat desfăşurarea normală a activităţii Parohiei, însă nu există suprapunere între terenul atribuit în folosinţă gratuită Parohiei E. şi terenul solicitat de recurenţii-reclamanţi. În aceeaşi zonă, în imediata vecinătate a Parohiei s-a construit un hotel, o staţie de benzină. Soluţia instanţelor de judecată reprezintă şi o încălcare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv a H.G. nr. 498/2003.
Art. 7 din lege consacră regula restituirii în natură şi numai acolo unde „nu este posibil” se acordă măsuri reparatorii. Sintagma „nu este posibil” este complexă - fie că restituirea nu este posibilă datorită afectaţiunii, fie că bunul nu mai există, fie că există o prevedere expresă care indică o altă măsură reparatorie alternativă. În speţa de faţă, deşi pe baza unei probe concludente, necontestate - expertiza topometrică - se identifică terenul liber ce poate fi restituit în natură, pe baza unor criterii artificiale, neprevăzute de dispoziţiile legale instanţele înlătură această măsură prioritară.
În faza procesuală a recursului a fost formulată întâmpinare de către intimata SC E. SA, iar instanţa a dispus limitarea cadrului procesual, conform motivărilor din cuprinsul practicalei prezentei decizii, în sensul scoaterii din cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi a Prefecturii Judeţului Dolj - cu privire la care s-a admis în mod irevocabil excepţia lipsei calităţii procesuale pasive - cât şi a recurentei-reclamante G.O., deoarece aceasta şi-a vândut drepturile litigioase către recurentul-reclamant C.C.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la respingerea cererii de restituire în natură a terenurilor identificate prin expertiză ca fiind libere trebuie analizate prin prisma înţelesului pe care o are noţiunea de teren liber, înţeles care este dat de către prevederile legale şi interpretat de către instanţă, iar nu de către expert. Aceasta deoarece, prioritatea aplicării regulii restituirii în natură a terenului, menţionată în art. 7 şi 9 ale Legii nr. 10/2001, este circumscrisă analizării situaţiei premisă, aceea ca terenul să fie liber, condiţie impusă de art. 10 al aceleiaşi legi pentru situaţia imobilelor preluate abuziv de către stat.
Recurenţii consideră că sintagma „nu este posibil” din art. 7 al Legii nr. 10/2001 este complexă, referindu-se şi la situaţia în care restituirea nu este posibilă datorită afectaţiunii, însă, pe de altă parte, apreciază că simpla constatare a expertului că terenul este liber este suficientă pentru restituirea în natură a imobilului.
Înţelesul noţiunii de teren liber rezultă din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, atât în forma iniţială reprezentată de art. 7.1 din H.G. nr. 498/2003, cât şi ulterior, de art. 10.1 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în care se menţionează că terenul este liber când nu este destinat unei anumite utilizări sau nu este ocupat de construcţii noi ori afectat de servituţi legale şi destinat altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. În exemplificarea legii, nu sunt libere acele terenuri destinate căilor de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), utilizării unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Prin urmare, nu toate terenurile libere de construcţii pot fi restituite în natură, ci numai acelea care nu sunt afectate fie de existenţa unor servituţi legale, fie de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, fie de alte afectaţiuni în scopul de a permite o normală funcţionare a acestora.
Niciuna dintre suprafeţele de teren menţionate de recurenţi nu poate fi restituită în natură, deoarece nu constituie teren liber în accepţiunea menţionată anterior.
Astfel, parcela de teren nr. 2 de 254,57 m.p., este compusă din 3 suprafeţe de teren distincte, prin prisma destinaţiei actuale, conform expertizei, suprafeţele de 142,96 m.p. şi 20,41 m.p. având destinaţia de spaţiu verde, în timp ce suprafaţa de 91,20 m.p., intercalată între cele de 142,96 m.p. şi 20,41 m.p. este teren construit, respectiv un fragment din calea interioară de acces şi trotuar. Potrivit planului întocmit în anul 1976, menţionat de către de expert, aceste suprafeţe de teren sunt traversate de reţele de utilităţi, respectiv reţele electrice subterane, conducte de apă, canalizare pluvială, ceea ce duce la concluzia că întreaga parcelă este necesară bunei utilizări a construcţiilor aflate în proprietatea unităţii deţinătoare, SC E. SA, motiv pentru care, nefiind liberă, nu poate fi restituită în natură.
Cu privire la terenul de 167,21 m.p., aflată în parcela 1, expertiza concluzionează că această suprafaţă se teren se suprapune cu terenul pârâtei SC E. SA, însă au fost administrate probe noi în apel, respectiv decizia din 1991 a Primăriei municipiului Craiova prin care suprafaţa de 3.600 m.p. a fost atribuită în folosinţă gratuită Parohiei E., iar prin procesul-verbal din 27 noiembrie 1990 SC E. SA Craiova a delimitat şi predat această suprafaţă de teren către Parohia E., care a edificat construcţiile conform autorizaţiei de construcţie din 2001, act în raport de care instanţa de apel a concluzionat că parcela nr. 1 face parte din suprafaţa atribuită gratuit în folosinţă Mitropoliei Oltenia - Parohia E. şi constituie teren necesar bunei funcţionări a bisericii.
În acest context, este nefondată critica recurenţilor potrivit cu care s-a apreciat în mod greşit de către instanţa de apel că nu există suprapunere între terenul atribuit în folosinţă gratuită Parohiei E. şi terenul solicitat de recurenţii-reclamanţi.
Prin urmare, instanţa de apel, pornind de la analiza detaliată a situaţiei de fapt rezultând din expertiză şi actele administrate în cauză, a prezentat argumentele pentru care a considerat că terenurile nu sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, recurenţii doresc restituirea în natură a porţiunilor de teren pe care expertul le-a considerat a fi libere şi care pot fi restituite în natură, apreciind că instanţa nu are abilitarea legală de a stabili alte criterii decât cele constatate de către expert şi invocând încălcarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără a menţiona textele la care se referă.
O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece instanţa de apel, bazându-se pe constatările expertului şi coroborându-le cu celelalte probe administrate în cauză, a analizat posibilitatea de restituire în natură luând în considerare criteriile legale, impuse de condiţia restituirii în natură a terenurilor libere, aceea de a nu fi afectate normalei utilizări a construcţiilor edificate pe teren, în accepţiunea dată de normele metodologice, la care s-a făcut referire anterior.
Stabilirea împrejurării dacă terenul este sau nu liber impune analiza probelor şi interpretarea legii, atribuţie dacă de lege în competenţa exclusivă a judecătorului, iar nu a expertului. De altfel, expertul, răspunzând la pct. 2 al obiectivelor expertizei, acela privind stabilirea suprafeţei libere, neafectată de utilităţi publice care s-ar putea restitui în natură, nu a concluzionat că terenurile din parcele 1 şi 2 pot fi restituite în natură, însă a constatat că acestea sunt traversate de reţelele de utilităţi interne ale pârâtei, ceea ce presupune pe de o parte o afectaţiune subterană a terenului, iar pe de altă parte impune stabilirea anumitor servituţi cu privire la folosinţa suprafeţei terenului.
Restituirea în natură a terenului se poate realiza numai când suprafaţa de teren nu este ocupată de construcţii, nu este destinată normalei folosinţe a construcţiilor edificate pe teren, folosinţă care presupune existenţa unor căi de acces de suprafaţă, a instalaţiilor subterane care asigură utilităţile clădirii, dar şi respectarea limitelor legale de vecinătate cu alte proprietăţi, accesul şi deschiderea la calea publică a terenului aferent construcţiei şi multe alte criterii care rezultă atât din prevederile Legii nr. 10/2001, cât şi a altor legi speciale privind respectarea planurilor de urbanism.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii sub aspectul verificării posibilităţii de restituire în natură a terenurilor în litigiu. În consecinţă nu este incident în cauză motivul de recurs invocat, situaţie în care recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de apelanţii-reclamanţi C.C. şi C.M. împotriva deciziei civile nr. 348 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5478/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5477/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
