ICCJ. Decizia nr. 5477/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5477/2010
Dosar nr. 1632/113/2006
Şedinţa publică de la 21 octombrie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 707 din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Brăila a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare imobiliară formulaţii de reclamantele L.G., C.E. şi R.M.L. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA Bucureşti, D.A., T.C., H.D., H.V., D.V. şi D.F. şi B.B.A.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată în anul 2004, intemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, reclamantele au revendicat imobilul situat în Bucureşti, str. R., respectiv apartamentele nr. 1, 3, 4, 5 şi 6 şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii H.D., S.A. şi D.V., însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 166A din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit deciziei în interesul legii pronunţată în Dosarul nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali a generali sus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Corvenţia are proprietate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduse atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, instanţa de fond a considerat ca acţiunea este în revendicare de drept comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a leş ii speciale, Legea nr. 10/2001.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acţiunii în revendicare de sub competenţa sa, contravine dreptului de acces la justiţie aşa, cum este garantat de art. 6 din Convenţia Europeană.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâta B.B.A.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Motivarea hotărârii atacate cu privire la admisibilitatea comparării titlurilor printr-o acţiune în revendicare de drept comun este în totală contradicţie cu cel puţin două aspecte: a) principiul general de drept potrivit căruia legea specială prevalează faţă de cea generală (speciali a generali sus derogant) şi b) decizia în interesul legii prorunţată în Dosarul nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionată de hotărârea recurată. Astfel, instanţa de apel recunoaşte că tocmai pentru o aplicare unitară a legii şi pentru unitatea hotărârilor judecătoreşti a fost emisă decizia în interesul legii şi, cu toate acestea, se contrazice mai departe prin admisibilitatea comparării titlurilor pe calea dreptului comun.
De asemenea, instanţa de apel, în motivarea hotărârii sale ace referire la faptul că, în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta Convenţie are prioritate, această motivare fiind străină de natura pricinii.
2. În temeiul art 304 pct. 8 C. proc. civ. se critică decizia pronunţaţii de instanţa de apel, arătându-se că prima instanţă nu a exclus acţiunea în revendicare ab initio, ci a arătat că la momentul intentării acestei acţiuni, ea devenise inadmisibilă pentru că exista o lege speciali în vigoare care reglementa chiar o modalitate de a se cere restituirea în natură prin intermediul unei acţiuni judecătoreşti, dar cu respect irea prevederilor legii speciale. Mai mult, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că însăşi decizia in interesul legii stabileşte prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului doar dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate. Or, recurenta este proprietar de bună-credinţă a bunului în litigiu.
3. Se susţine nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că inadmisibilitatea acţiunii de drept comun de revendicare prin comparare de titluri atunci când există o lege specială nu contravine principiului accesului liber la justiţie. Dreptul de acces liber la justiţie este creat în materia restituirilor imobilelor preluate abuziv de stat prin însăşi legea specială, Legea nr. 10/2001, prin posibilitatea legală de a contesta în justiţie deciziile unităţilor deţinătoare, însă apelantele au ignorat legea specială şi au considerat că pot înainta direct o acţiune în revendicare.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1. Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea specială prevalează faţă de cea generală (speciali a generali sus derogant) şi prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi norma europeană se regăsesc în motivarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât invocarea lor în considerentele hotărârii recurate nu poate fi apreciată ca fiind contradictorie.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi de aceoa nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Raportarea pe care instanţa de apel o face la raţionamentul unei decizii pronunţate de Curtea Europeană nu poate fi calificată ca fiind o interpretare a unui act juridic care, greşită fiind, să atragă incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
3. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a deciziei nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea dec zie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului, cât şi al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Dreptuilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, prima instanţă a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză reclamantele-apelante au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi Convenţie şi că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a stabilit că reclamantelor trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., souţia pronunţată de Curtea de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 33/2007.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând stabilitatea raporturilor juridice şi calitatea recurentei de proprietar al bunului în litigiu, Înalta Curte reţine următoarele:
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii se arată că în urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omuului se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la jurisprudenţa europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi daă şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi reţinând o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, obligă instanţa de trimitere la analiza tuturor aspectelor invocate în susţinerea valabilităţii titlurilor opuse de părţi, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menţionată.
În consecinţă, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţă Curţii Europene stabilite în acele speţe în care se regăsesc premisele existente în cauza de faţă, precum şi decizia în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.B.A. împotriva deciziei civile nr. 166A din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5480/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5476/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
