ICCJ. Decizia nr. 5482/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5482/2010
Dosar nr. 1992/1/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, sub nr. 278/105/2007, reclamanţii J.V. şi S.I. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti, prin Primar, şi Consiliul Local Ploieşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că nu s-au produs efectele Decretului de expropriere nr. 235/1988 din punct de vedere juridic, în cazul imobilului situat în Ploieşti, retrocedarea imobilului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 631/2007, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus retrocedarea către aceştia a imobilului situat în Ploieşti, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 338 m.p., identificat în punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 prin raportul de expertiză topo efectuat de expert B.N. şi din construcţia existentă pe respectivul teren. Prin aceeaşi sentinţă, pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut autoarei comune a reclamanţilor, J.F. (mamei, respectiv bunica reclamanţilor), care l-a dobândit prin succesiune de la părinţii săi şi ulterior aceasta a edificat împreună cu soţul, J.N., casa de locuit şi anexele care există şi în prezent pe teren, conform certificatului de moştenitor din 21 decembrie 1983 eliberat de Notarialul Judeţean de Stat Prahova.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1986, J.N. şi J.L., au vândut dreptul lor indiviz de 13/16 din locuinţă şi anexele arătate anterior, iar terenul în suprafaţă de 150 m.p., indiviz din suprafaţa totală de 363 m.p., a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
A mai reţinut instanţa de fond că, la decesul lui J.L., dreptul indiviz de 3/16, rămas acestuia după vânzare, a revenit reclamantului S.I. - în calitate de nepot de soră, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 23 iunie 1988 eliberat de notariatul Judeţean de Stat Prahova.
Prin notificarea înregistrată la Primăria Ploieşti în 26 septembrie 2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren indicate, însă această notificare a fost respinsă prin dispoziţia Primarului municipiului Ploieşti din 19 iunie 2006, apreciindu-se că acel teren a fost preluat în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, situaţie care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată.
Ulterior, reclamanţii au solicitat pârâtei Primăria municipiului Ploieşti să le emită titlu de proprietate pentru terenul aferent imobilului construcţie pe care îl deţin conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, cerere care însă, de asemenea, a fost respinsă, cu motivarea că J.V. şi S.I. nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra acelei construcţii, care figurează în anexa Decretului de expropriere nr. 235/1988, ca fiind proprietate de stat, împrejurări ce rezultă din adresa din 21 noiembrie 2007.
În aceste condiţii, reţinând că potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, condiţie ce se regăseşte în speţă, Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35, 36 şi 38 din Legea nr. 33/1994, texte de lege în baza cărora a admis acţiunea şi a dispus retrocedarea imobilului.
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 4632 din 07 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel, cu motivarea că instanţa de apel nu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ceea ce încalcă principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. Înalta Curte a dispus ca în rejudecare să se stabilească norma de drept aplicabilă, având în vedere că unitatea deţinătoare a respins notificarea cu motivarea că imobilului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii pretind că nu au pierdut posesia construcţiei şi a terenului de 328 m.p., iar notificarea privea numai terenul în suprafaţă de 150 m.p.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 3 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, prin Primar, şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de intimata Primăria Municipiului Ploieşti şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2010, apelanta a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de dispoziţiile deciziei pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 53 din 04 iulie 2007.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi a normelor procedurale incidente în cauză, Curtea a constatat că apelul este fondat, deoarece, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, obligatorie pentru Curte, conform art. 315 C. proc. civ., se impune a se stabili, cu prioritate, norma de drept incidentă în cauză.
Dând curs acestei dispoziţii, Curtea a reţinut că intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de fond cu o acţiune întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect ce rezultă din motivele de fapt exprimate, din temeiul de drept invocat -”art. 35 şi art. 38 din Legea nr. 33/1994” şi respectiv din pretenţiile deduse judecăţii.
În raport de această calificare a cererii de chemare în judecată - acţiunea în retrocedare a imobilului expropriat întemeiată pe art. 35 şi 38 din Legea nr. 33/1994 - şi având în vedere că exproprierea imobilului în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 235/1988, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 11 ianuarie 2007, Curtea a constatat ca fiind fondat motivul de ordine publică invocat de către apelantă în şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2010, vizând inadmisibilitatea acţiunii, excepţie de fond, ce vizează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune.
S-a constatat sub acest aspect că, potrivit dispoziţiilor deciziei nr. 53 din 04 iulie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În raport de această decizie şi în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul deciziei date în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, având în vedere că, atât dispozitivul deciziei, cât şi considerentele acesteia sunt clare, neexistând nicio excepţie de la măsura dispusă în funcţie de preluarea efectivă sau nu a imobilului de către stat.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, intimaţii-reclamanţi J.V. şi S.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că dezlegarea dată prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu putea fi avută în vedere întrucât situaţia dedusă judecăţii de către reclamanţii J.V. şi S.I. nu este similară celei avută în vedere de către instanţa supremă.
După cum rezultă din decizia nr. 53/2007, imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pot fi retrocedate doar în condiţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Or, în speţa dedusă judecăţii, aceste dispoziţii ale legii reparatorii nu sunt aplicabile întrucât parte din imobil a fost preluat în baza Legii nr. 58/1974, iar parte prin Decretul nr. 235/1988.
După cum se precizează în art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 aprobate prin hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 „Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, prezintă relevanţă deosebită prevederile art. 30 şi 31 din respectiva lege, prin care s-a stabilit că terenurile din intravilan pot fi dobândite numai prin moştenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri. Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, urmează a se considera că aceste situaţii nu cad sub incidenţa legii.”
Astfel, terenurile trecute în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974 nu fac obiect al Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite având la dispoziţie alte mijloace legale pentru a-şi redobândi bunul.
De altfel, nici restul de teren, în suprafaţă de 213 m.p., şi nici construcţia aflată pe aceasta nu pot fi restituite în baza Legii nr. 10/2001 întrucât exproprierea nu a produs efecte.
Astfel, prin Decretul nr. 235/1988 s-au propus mai multe imobile pentru expropriere în vederea dărâmării construcţiilor existente şi ridicării unor blocuri de locuinţe.
Acest act a fost emis în baza Decretului nr. 467/1979 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Or, potrivit art. 4 din actul normativ menţionat, imobilele expropriate trec în proprietatea statului la data preluării lor efective în vederea demolării.
Deci, potrivit acestui text, dreptul de proprietate al statului se constituia numai ca urmare a preluării efective a imobilului în vederea demolării, astfel încât, până la acea dată, proprietarul, deşi expropriat, era în continuare titularul dreptului de proprietate, (a se vedea în acest sens Curtea Supremă de Justiţie - decizia nr. 2158 din 27 iunie 1996, Curtea Constituţională - Decizia nr. 1/1993).
Totodată, constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat era afectat de condiţia suspensivă a preluării efective pentru demolare.
Cât timp această condiţie nu mai poate fi îndeplinită, întrucât temeiul legal al planurilor de sistematizare, pentru executarea cărora imobilele au fost expropriate, a dispărut, rezultă că prevederea legală care a instituit condiţia respectivă este, de asemenea, afectată, devenind inoperantă.
De altfel, după intrarea în vigoare a actualei Constituţii, dreptul proprietarului expropriat nu mai poate fi transferat, în măsura în care imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de către stat până la 08 decembrie 1991, deoarece nu mai există temei legal pentru o asemenea operaţiune.
Or, în cazul reclamanţilor, după emiterea Decretului nr. 235/1988 nu s-a întocmit niciun proces-verbal de predare-preluare a imobilului, construcţiile nu au fost demolate, iar lucrările de utilitate publică nu au fost realizate.
De aceea, reclamanţii au rămas în posesia bunului şi au achitat impozitul aferent fără întrerupere.
După cum rezultă din adresa din 19 septembrie 2006 a Consiliului Local al Municipiului Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale, imobilul din Ploieşti figurează impus pe numele J.V. şi S.I., impozitele şi taxele aferente imobilului fiind achitate la zi.
Astfel, reclamanţii au posesia şi folosinţa asupra imobilului, au achitat neîntrerupt încă din 1986 impozitul aferent şi, mai mult, au vândut o suprafaţă de 35 m.p., realizând şi un partaj cu cumpărătorii, respectiv familia M.
În acest sens, recurenţii apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1993 potrivit cu care dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.
De asemenea, se mai apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât reclamanţii nu au pierdut posesia.
Actul normativ reparatoriu se aplică doar în cazurile în care foştii proprietari au fost deposedaţi în favoarea statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, împrejurare ce rezultă din dispoziţiile art. 1.
Iar art. 11 din Legea nr. 10/2001, singurul care vizează ipoteza exproprierii, se referă la alte situaţii de fapt faţă de cea prezentată anterior, întrucât are în vedere exproprieri efective, când bunul a trecut în proprietatea statului prin deposedarea fostului proprietar.
În al doilea rând, instanţa de apel nu putea să se folosească de dezlegarea dată prin decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, întrucât aceasta nu se aplică litigiilor în curs de soluţionare.
Este adevărat că, la data investirii instanţei de judecată, practica nu era unitară însă, opinia majoritară era aceea că dacă expropriatul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, era îndreptăţit să promoveze acţiuni în baza Legii nr. 33/1994.
Mai mult, şi în doctrină se aduceau numeroase argumente în sprijinul ideii că este vorba de două procedee care au condiţii şi efecte diferite apreciindu-se că, spre deosebire de art. 35 din Legea nr. 33/1994, textul art. 11 din Legea nr. 10/2001 nu stinge dreptul la reparaţii printr-o nouă declarare de utilitate publică, dar entitatea învestită cu soluţionarea notificării are un drept de apreciere şi opţiune asupra măsurilor reparatorii, exercitabil în cadrul procedurii administrative speciale şi nu anterior acesteia, cum cere textul art. 35.
De aceea, întrucât la data învestirii instanţei, prezenta cerere era admisibilă, instanţa de apel nu putea face trimitere la dezlegarea dată ulterior de instanţa supremă, cu ocazia unui recurs în interesul legii, chiar dacă aceasta este un izvor de drept secundar.
Procedând într-o astfel de manieră, Curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că art. 329 alin. (3) C. proc. civ. menţionează că soluţiile pronunţate într-un recurs în interesul legii asupra problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru instanţe, obligaţia de analiză a incidenţei deciziei pronunţate în interesul legii revine tuturor instanţelor care analizează în viitor cauze care au acelaşi obiect cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii.
Prezenta cauză nu a fost încă judecată pe fond, fiind casată cu trimitere spre rejudecare, rejudecarea pe fond în al doilea ciclu procesual realizându-se după pronunţarea recursului în interesul legii nr. 53/2007, motiv pentru care Înalta Curte consideră că, atâta vreme cât prezenta cauză se află în curs de judecată în al doilea ciclu procesual, nu va fi primită critica recurenţilor în sensul că nu se poate realiza o analiză a incidenţei deciziei în interesul legii nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece aceasta nu fusese pronunţată la momentul investirii instanţei, respectiv 11 ianuarie 2007.
Trecând la analiza deciziei în interesul legii nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se observă că în cuprinsul său s-a motivat că, deoarece „Legea nr. 10/2001 are caracter special, în raport de Legea nr. 33/1994, şi reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având a obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat”.
Prin urmare, motivarea instanţei supreme se referă la toate situaţiile în care imobilele au fost preluate de către stat.
Art. 11 al Legii nr. 10/2001 reglementează situaţia imobilelor expropriate, însă în cuprinsul său nu se regăseşte şi ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea şi nu au fost preluate efectiv de către stat, astfel că acest text legal nu este incident în cauză.
De asemenea, Capitolul III al Legii nr. 10/2001 privind procedurile de restituire, reglementează doar situaţia imobilelor care au fost naţionalizate şi preluate efectiv de stat, pentru că numai în această situaţie foştii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 şi urm. ale Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în modalităţile menţionate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităţilor deţinătoare”, astfel cum sunt denumite în art. 21 al Legii nr. 10/2001, deci care nu se mai află în posesia persoanelor fizice.
În prezenta cauză reclamanţii au păstrat posesia terenului şi au continuat să plătească impozite, astfel încât ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva unei unităţi deţinătoare, căci aceasta nu există, posesia aparţinându-le reclamanţilor, astfel încât, fiind inaplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001, singura modalitate de a redobândi şi desmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziţie”, de care reclamanţii au fost lipsiţi prin actul de expropriere, este o acţiune de drept comun.
Cum în materia exproprierii, dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, în mod greşit prima instanţă a apreciat că această lege nu este aplicabilă, deşi reclamanţii au indicat în mod expres acest temei legal în soluţionarea acţiunii de faţă, astfel cum rezultă din precizarea acţiunii existente la dosarul primei instanţe.
Reclamanţii invocă faptul că nu au avut cunoştinţă despre existenţa decretului de expropriere asupra terenului de 213 m.p. şi construcţie, decât cu ocazia soluţionării notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la terenul de 150 m.p., trecut în proprietatea statului în temeiul altei legi, deoarece s-au aflat în posesia continuă a imobilului.
Pentru a se invoca soluţia dată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situaţia de fapt a speţei să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunţarea recursului în interesul legii.
Astfel cum s-a arătat, situaţia de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din decizia nr. 53/2007, chiar în cuprinsul acestei decizii fiind făcută precizarea că motivarea soluţiei pronunţate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat, situaţie care nu se regăseşte în cauză cât timp preluarea de către stat nu a fost una efectivă.
Pentru aceste argumente, considerând că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe de apel, care va avea în vedere şi indicaţiile date de către instanţa de recurs din primul ciclu procesual, pe care instanţa de apel din al doilea ciclu procesual nu le-a mai analizat, prin prisma faptului că nu a intrat în analiza pe fond a cauzei, respingând acţiunea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de intimaţii-reclamanţi J.V. şi S.I. împotriva deciziei civile nr. 3 din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5483/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5478/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
