ICCJ. Decizia nr. 5514/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5514 /2010
Dosar nr. 3793/103/2009
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, sub nr. 3793/103 din 11 septembrie 2009, reclamanta M.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a se constata caracterul politic al condamnării sale, potrivit art. 1 şi 4 din Legea nr. 221/2009 şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în valoare de 164.250 euro echivalent RON, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în anul 1948 soţul său, de profesie avocat, a fost exclus din profesie în temeiul Legii nr. 3/1948, motivul neoficial fiind acela că tatăl acestuia era considerat chiabur. Ulterior, soţul reclamantei a susţinut examen de reintegrare în barou, însă a fost respins.
Întrucât aceste evenimente afectau moral şi material familia, reclamanta a adresat o scrisoare de protest ministrului justiţiei de la acea vreme, urmare a acestui protest fiind arestată în iarna anului 1958 şi anchetată timp de trei luni de zile, iar ulterior condamnată la 4 ani închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale.
Pedeapsa a fost executată, succesiv, în mai multe penitenciare, experimentând astfel o paletă întreagă de regimuri de deţinere în condiţii inumane, dure, îndurând mizeria, frigul, foamea, umilinţa, teroarea, un sistem penitenciar axat exclusiv pe represiune. În anii de detenţie a făcut greva foamei timp de 21 de zile, ca formă de protest faţă de condiţiile de existenţă, a primit un singur pachet de la familia sa şi nu i s-a permis niciun fel de contact, prin intermediul vorbitorului, cu aceasta.
După executarea pedepsei i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna R., judeţul Brăila, pentru o perioadă de un an, repartizându-i-se un adăpost într-o casă aproape dărâmată, cu pereţii extrem de degradaţi şi acoperiş de stuf. În sat, locuit în exclusivitate de foşti deţinuţi politici şi de gospodari deportaţi din Banat, nu exista niciun magazin alimentar, nici dispensar sanitar sau farmacie.
Reclamanta a mai arătat că, după eliberarea sa definitivă, atât ea, cât şi soţul său au avut numeroase dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă, soţul fiind nevoit să lucreze în alte domenii decât cel pentru care era pregătit, iar reclamanta a primit un loc de muncă după mai multe încercări eşuate, de abia în mai 1965.
De asemenea, perioada petrecută în închisoare şi în domiciliu obligatoriu au avut consecinţe negative şi asupra sănătăţii, astfel încât în anul 1973 a fost nevoită să se pensioneze pentru invaliditate din cauza reumatismului cauzat de anii petrecuţi în frig şi umezeală şi din cauza herniei de disc de care suferea.
Pentru determinarea condiţiilor în care măsura stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată, reclamanta a solicitat instanţei administrarea de probatorii, în virtutea obligaţiei stabilite de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar în situaţia imposibilităţii documentării corespunzătoare a acestei împrejurări, a solicitat aplicarea art. 4 alin. (2) şi constatarea caracterului politic al măsurii în virtutea caracterului evident accesoriu al acesteia faţă de condamnarea suferită, infracţiunea de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzută expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept condamnare cu caracter politic.
Cu privire la despăgubiri, reclamanta a susţinut că prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu s-a realizat în niciun fel o reparaţie materială sau morală, ci doar o reîncadrare a foştilor deţinuţi politici în societate, Legea nr. 221/2009 reprezentând primul act normativ care reglementează acordarea unor reparaţii pentru suferinţele la care aceştia au fost supuşi.
La termenul din 30 noiembrie 2009, reclamanta şi-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere, în sensul că solicită daune morale în cuantum total de 328.500 euro, constând în 200 euro pentru fiecare zi de arest sau detenţie şi 100 euro pentru fiecare zi de domiciliu forţat.
Prin sentinţa nr. 1101/C din 30 noiembrie 2009, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a admis acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei dispuse prin sentinţa nr. 177 din 19 aprilie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar M.U. Iaşi în Dosarul nr. 153/1958, definitivă prin decizia nr. 1111 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară la 13 iunie 1958, în Dosarul nr. 980/1958, precum şi al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în comuna R., în perioada 14 februarie 1962-14 februarie 1963.
Totodată, prin aceeaşi hotărâre, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plăţii efective al sumei de 328.500 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 177 din 19 aprilie 1958 a Tribunalului Militar M.U. Iaşi reclamanta a fost condamnată la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.
S-a reţinut că în preajma zilei de 23 august 1957, reclamanta ar fi adresat Ministerului Justiţiei o scrisoare anonimă cu conţinut duşmănos, aducând injurii grosolane la adresa regimului democrat-popular de la acea vreme şi a organelor justiţiei populare. A calomniat realizările şi conducătorii statului, a adus injurii faţă de organizarea statului şi s-a dedat la o serie de ameninţări faţă de conducerea de stat.
Prin decizia penală nr. 1111 din 13 iunie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară a fost respins recursul reclamantei împotriva acelei sentinţe.
Executarea pedepsei a avut loc în perioada 15 februarie 1958-13 februarie 1962, la început în Penitenciarul Militar Iaşi, apoi în penitenciarele Jilava, Miercurea Ciuc şi Arad. Ulterior, eliberării a fost stabilită cu domiciliu obligatoriu timp de un an de zile în comuna R., raionul Brăila, regiunea Galaţi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 16361 din 30 decembrie 1961.
În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 condamnarea invocată de reclamantă constituie de drept condamnare cu caracter politic.
De asemenea, s-a apreciat că stabilirea domiciliului obligatoriu este o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2) din lege, întrucât, deşi nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3, caracterul său politic rezultă din faptul că s-a grefat pe o condamnare considerată de drept ca având caracter politic.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 03 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (...) pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate peroanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 (...) .şi al O.U.G. nr. 214/1999 (...) cu modificările şi completările ulterioare”.
Tribunalul a reţinut că dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Datorită naturii valorilor nepatrimoniale lezate daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, astfel încât la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial instanţa are în vedere o serie de criterii: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele hotărârii, măsura în care au fost afectate situaţia profesională, socială şi familială, toate aceste criterii trebuind subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
În speţă, prima instanţă a reţinut durata privaţiunii de liberate a reclamantei (4 ani), vârsta la care aceasta a fost arestată (29 de ani), îndepărtarea de fetiţa sa de 6 ani şi familie, experienţa concentraţionară, umilitoare şi traumatizantă, condiţiile din închisorile comuniste aşa cum acestea rezultă din relatările supravieţuitorilor sistemului penitenciar din epocă, iar ulterior eliberării, stabilirea domiciliului obligatoriu, stigmatul închisorii care i-a marcat reclamantei întreaga existenţă, dificultăţile în găsirea unui loc de muncă şi a considerat că au fost lezate valori esenţiale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare.
În consecinţă, faţă de afectarea gravă a situaţiei familiale, sociale şi profesionale, prima instanţă a apreciat că suma solicitată de reclamantă este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit şi a admis acţiunea astfel cum s-a arătat în precedent.
Împotriva acestei sentinţe, D.G.F.P. Neamţ în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice a formulat apel, considerând-o netemeinică şi nelegală doar în parte, respectiv în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, solicitând diminuarea acestora.
În motivarea apelului s-a arătat că, faţă de situaţia de fapt prezentată de reclamantă şi astfel cum rezultă din probatoriul administrat, nu se contestă prejudiciul moral suferit, reclamanta fiind îndreptăţită la daune morale.
În opinia apelantului, cuantumul apare, însă, mult prea mare, raportat la perioada de detenţie şi de domiciliu obligatoriu, la practica judiciară şi la scopul acordării acestor despăgubiri.
Astfel, s-a arătat că pentru o perioadă de arestare de 13 ani temniţă grea şi 7 ani de degradare, printr-o hotărâre judecătorească s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 100.000 euro.
Suma trebuie să fie rezonabilă, ţinându-se cont suferinţele celui condamnat politic, de consecinţele acelui fapt în contextul vremurilor respective, de perioada arestării, dar şi de veniturile modeste ale majorităţii populaţiei din ţară. Invocând, în această ordine de idei, jurisprudenţa, s-a arătat că despăgubirea nu se confundă cu o „amendă excesivă”, trebuie să reprezinte o reparaţie şi nu îmbogăţire fără just temei.
S-a mai arătat că, în materia daunelor morale principiul refacerii integrale şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile.
Această reparaţie a prejudiciilor suferite în vechiul regim intervine la un interval foarte mare de timp de la data producerii lor, urmând a fi suportate tot de către Statul Român, dar în mod indirect de către o generaţie care nu a contribuit sub nicio formă la producerea prejudiciului, a mai susţinut apelantul. Totodată, în acest context, a invocat numărul foarte mare al celor îndreptăţiţi să solicite astfel de despăgubiri, acţiunile deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată fiind semnificative şi contextul situaţiei economice actuale declanşată de criza economică mondială.
Prin decizia nr. 23 din 01 martie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparaţiei integrale nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestora, imposibil de echivalat băneşte.
În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani nefiind posibilă, întinderea despăgubirilor se realizează prin apreciere, raportat elementele de fapt.
În speţă, în raport de ansamblul probatoriu, valoarea despăgubirilor astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanţa de fond nu este disproporţionată faţă de prejudiciul suferit şi nu se plasează în sfera îmbogăţirii fără just temei, atât timp cât prin condamnarea pe nedrept a reclamantei i s-a adus atingere întregii sale vieţi familiale, sociale şi profesionale, sub aspectul coordonatelor fundamentale ale acestora.
Având în vedere privarea de libertate din motive politice, pe o perioadă de 4 ani, urmată de 3 ani de interdicţie corecţională şi un an de domiciliu obligatoriu, împrejurări de natură să-i aducă prin ele înseşi, prejudicii morale incalculabile; tratamentul la care intimata a fost supusă în timpul detenţiei şi a domiciliului forţat, care a mers până la distrugerea sănătăţii; atingerea valorilor care definesc existenţa fizică şi psihică, onoarea, demnitatea, reputaţia, libertatea de conştiinţă şi exprimare ce i-a fost adusă intimatei; privarea de o viaţă familială, socială şi profesională normală, supunerea la oprobriu, dispreţ, suspiciuni publice, cu consecinţa lezării şi a relaţiilor de ordin afectiv cu prietenii, apropiaţii, colegii; privarea de şansă socială şi profesională atât a intimatei, cât şi a soţului şi fiicei acesteia, cu repercusiuni asupra vieţii familiale, imaginii sociale şi a surselor de venit, fiind de notorietate faptul că o condamnare din motive politice conducea la interdicţia urmării unor studii şcolare şi ocupării unor profesii nu numai pentru cel condamnat, ci şi pentru membrii familiei sale, instanţa de apel a constatat că Tribunalul a stabilit un cuantum al despăgubirilor morale de natură să asigure reclamantei o satisfacţie echitabilă şi suficientă pentru prejudiciul moral suferit, fără a deturna scopul compensării acestui prejudiciu şi fără a duce la îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii, D.G.F.P. Neamţ în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice a declarat, în termen legal, prezentul recurs.
Intemeindu-şi recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţele au apreciat greşit despăgubirile la care este îndreptăţită reclamanta, suma stabilită fiind mult prea mare, ceea ce reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.
În motivare au fost reluate criticile formulate în apel, astfel cum acestea au fost redate în precedent.
În ceea ce priveşte argumentul constând în nesocotirea practicii judiciare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurentul a detaliat exemplul invocat în apel şi a prezentat alte două soluţii de speţă.
Analizând recursul, Înalta Curte va constata următoarele:
Obiectul unei cereri de recurs este reprezentat de decizia instanţei de apel, sub aspectul nelegalităţii acesteia.
Motivarea recursului presupune arătarea cu claritate a acelor critici care, încadrabile fiind motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivaţia sa se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parţială a acesteia.
În speţă, recurentul nu a formulat critici referitoare la modul de judecată al instanţei de apel.
În mod incontestabil recurentul a reiterat ad litteram cererea de apel cu titlu de motive de recurs, dezvoltând unul dintre argumentele invocate şi în apel.
Aşa fiind, susţinerile invocate sunt străine de considerentele deciziei atacate, întrucât nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţa de apel ce sunt supuse analizei instanţei superioare.
Nemulţumirea recurentului faţă de soluţie şi simpla afirmaţie în sensul că prin decizia atacată în mod greşit s-a respins apelul nu se pot constitui în critici ale acelei decizii şi nu echivalează cu motivarea căii de atac.
Pe de altă parte, criticile, astfel reiterate, privesc netemeinicia hotărârii întrucât se referă exclusiv la întinderea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţe, aspect ce nu poate forma obiect de analiză în recurs. În calea extraordinară de atac a recursului nu este permisă o nouă devoluare a fondului, obiectul recursului reprezentându-l legalitatea deciziei dată în apel, după cum s-a arătat.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) şi art. 306 C. proc. civ., raportate la prevederile art. 304 C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată în condiţiile mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Neamţ, împotriva deciziei nr. 23 din 01 martie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5524/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5513/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
