ICCJ. Decizia nr. 5512/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5512/2010
Dosar nr. 10972/3/2009
Şedinţa publică din 22 octombrie 2010
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia chilă nr. 29A din 15 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotiva sentinţei chile nr. 565 din 16 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 10972/3/2009, reclamantele I.I. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 283.588,5 euro, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. 2, situat în Bucureşti, precum şi la plata cheltuielilor prilejuite de judecarea prezentei cauze.
Prin sentinţa civilă nr. 565 pronunţată la 16 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; s-a admis acţiunea reclamantelor I.I. şi I.M. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către redamante a sumei de 283.588,5 euro echivalent în RON la data plăţii efective), reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului revendicat de foştii proprietari.
Apelantul-pârât a criticat soluţia dată, exclusiv sub aspectul calităţii procesuale pasive.
Criticile aduse de apelant sunt nefondate, în mod corect reţinând prima instanţă faptul că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, în raport cu dispoziţiile speciale prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, aplicabile în speţă şi pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată.
Astfel, potrivit textului legal menţionat mai sus, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Conform art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ, cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxa de timbru.
Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 se referă la cererile şi acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Critica apelantului-pârât în sensul că nu are legitimare procesuală pasivă în speţă, deoarece nu există nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului Bucureşti nu poate fi primită, deoarece art. 501 din Legea nr. 10/2001 enunţat mai sus, care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Din acest punct de vedere, în mod corect a remarcat prima instanţă că sunt două situaţii de deosebit, în interpretarea art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001: 1. ipoteza în care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat, şi 2. ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desfiinţat, de exemplu, în situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 501 din lege.
În ambele situaţii însă, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuala pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (21) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Deşi în ambele texte menţionate [art. 50 alin. (2) şi art. 501] care vizează ipotezele arătate mai sus se foloseşte termenul „desfiinţat” în privinţa contractelor de vânzare cumpărare, este evident că înţelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
De altfel, înţelesul juridic al „desfiinţării”, în sensul celor menţionate mai sus se deduce din însăşi litera legii, în cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (21), prevăzându-se în mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desfiinţat şi deşi textul legal menţionat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noţiunii de desfiinţare analizată în speţă şi care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci şi în privinţa dispoziţiilor art. 50 şi 501.
Prin urmare, pentru ipoteza dedusa judecaţii, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum susţine apelantul-pârât, legitimarea procesuală pasivă a sa fiind justificată în raport cu prevederile art. 501 şi art. 50 alin. (3) din lege.
Nefondată este şi critica apelantului în sensul că nu Ministerul Finanţelor Publice, ci Municipiul Bucureşti are calitate procesual pasivă în speţă, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de litigii este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, enunţate mai sus.
Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de apelant.
De altfel, prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg şir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice prin acţiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiaşi dosar cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice.
Pe de altă parte, susţinerea apelantului-pârât în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege, şi anume cu privire la restituirea preţului actualizat, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. Pentru alte daune interese ce ar putea fi solicitate în temeiul obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, partea are la îndemână o asemenea acţiune întemeiată pe prevederile dreptului comun în materie, C. civ., desigur îndreptată împotriva vânzătorului, parte în contract. Dar sfera mai largă a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune nu înlătură răspunderea Ministerului Finanţelor Publice conferită în mod expres de legea specială şi deci legitimarea procesuală pasivă a sa în litigiul de faţă.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul-apelant criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care uzează modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
1. Soluţia instanţei de apel lipseşte de conţinut dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care impun în mod imperativ desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea actului.
Or, din decizia civilă nr. 918/2008 a Curţii de Apel Bucureşti rezultă că nu poate fi reţinută buna-credinţă a cumpărătorilor, astfel că aceştia au fost obligaţi să lase în deplină proprietate imobilul.
Având în vedere şi faptul că nu există nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului Bucureşti nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
2. Calitate procesuală pasivă nu poate avea într-o astfel de acţiune decât vânzătorul, recurentul nefiind parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii.
Art. 1337 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ, iar această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială.
Deposedarea cumpărătorului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală vânzătorului.
3. Suma la care a fost obligat la plată este exagerată faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare şi depăşeşte cu mult valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară, realizându-se o îmbogăţire fără justă cauză.
Mai mult, instanţa a omologat un raport de expertiză extrajudiciară, în condiţiile în care art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că această valoare se va stabili printr-o expertiză; însă, această expertiză trebuia dispusă de instanţa de judecată, dând în acelaşi timp posibilitatea pârâtului de a formula eventuale obiecţiuni la raportul de expertiză.
Analizând dedzia de apel în raport de critidle formulate, Înalta Curte constată ca recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Prin cererea de apel s-a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cu referire la dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1337 C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ.
În ceea ce priveşte însă dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, aceste prevederi legale, deşi redate integral, au fost invocate numai parţial în dezvoltarea criticii, arătându-se că în condiţiile în care nu există nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamante şi vânzător nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin urmare, criticile de recurs în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (art. 501) impun ca respectivele contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi referitoare la valoarea la care a fost obligat sunt formulate omisso medio, cu încălcarea art. 296 raportat la art. 316 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate.
a) În ceea ce priveşte dispoziţia din art. 501 din Legea nr. 10/2001, care impune desfiinţarea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a făcut în mod corect trimitere la art. 21 alin. (21) din aceeaşi lege, care explicitează noţiunea de „desfiinţare”, în sensul acestei legi, a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Norma legală face referire la „contracte de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
În condiţiile în care prin legea care îi îndreptăţeşte pe foştii cumpărători să formuleze acţiuni în restituirea preţului imobilelor de care au fost deposedaţi se defineşte noţiunea de „desfiinţare”, folosită şi de art. 501, critica de recurs nu are suport legal.
b) După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care reglementează dreptul valorificat în prezentul dosar au caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”.
Litigiul de faţă nu este fundamentat pe instituţia răspunderii pentru evicţiune reglementată de C. civ., ci pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă recurentului în mod expres calitate procesuală pasivă prin art. 50 alin. (3) - restituirea preţului se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În considerarea celor reţinute mai sus, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face ca recursul să fie respins ca nefondat - cu aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 29/A din 15 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5510/2010. Civil. Marcă. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 5491/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
