ICCJ. Decizia nr. 5520/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5520/2010
Dosar nr. 5520/101/2007
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 5 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 5520/101/2007 s-a respins contestaţia formulată de contestatorul B.G. domiciliat în Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin, având ca obiect Legea 10/2001.
1. Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a avut în vedere că la data de 25 mai 2007, contestatorul B.G., în contradictoriu cu Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin a solicitat anularea dispoziţiei 1847 din 09 mai 2007 a Primăriei Drobeta Turnu Severin, prin care i s-a respins cererea de restituire, în natură a imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, imobil ce i-a fost preluat de stat în temeiul Decretului de expropriere nr. 67/1985.
Prin dispoziţia nr. 1847 din 09 mai 2007, Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin a respins cererea de restituire în natură a imobilului şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, motivând că imobilul este afectat de utilităţi publice.
A mai arătat că această susţinere nu corespunde realităţii deoarece terenul este neîmprejmuit şi fără construcţii, la aproximativ 2 m de teren situându-se conductele subterane ale blocurilor din apropiere, însă acestea nu pot afecta terenul, nefiind amplasate sub acesta.
S-au depus la dosar de contestator dispoziţia nr. 1847 din 09 mai 2007, şi schiţă a terenului în litigiu.
Prin adresa nr. 19711 din 09 noiembrie 2007 Primăria Drobeta Turnu Severin a înaintat actele care au stat la baza soluţionării notificării nr. 59/E/2001, respectiv dispoziţia ce face obiectul contestaţiei, notificarea înaintată de contestator în baza Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 960 din 18 mai 1968, adresa S.C.M. nr. 2149 din 18 aprilie 2006, adresa SC T.A. SRL nr. 4915 din 23 noiembrie 2006, adresa SC S.C.M. SA nr. 8236 din 24 noiembrie 2006.
Pentru soluţionarea contestaţiei s-a încuviinţat efectuarea unei expertizetehnice de specialitate care să identifice terenul solicitat în raport de actele de proprietate, să stabilească dacă terenul este afectat de utilităţi publice şi dacă este posibilă restituirea în natură a acestuia.
Pentru efectuarea expertizei a fost desemnat expert C.V.M.
Tribunalul a avut în vedere şi că B.G. a fost proprietarul imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi clădiri în suprafaţă de 104,10 mp, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 960 din 18 mai 1968.
Acest imobil a făcut obiectul exproprierii fiind preluat în temeiul Decretului de expropriere nr. 67/1985 iar, conform adresei SC S.C.M. SA nr. 2149 din 18 aprilie 2006, acesta a primit despăgubiri pentru imobilul expropriat în sumă de 61.658 lei.
După expropriere, clădirile au fost demolate iar în prezent potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză terenul este afectat de utilităţi publice, fiind în totalitate betonat şi utilizat ca parcare şi drum de acces pentru cele 10 garaje private şi pentru cele 4 intrări secundare din bloc. Din acelaşi raport de expertiză s-a mai reţinut că pe latura estică a terenului solicitat au fost identificate cămine de vizitare pentru reţelele de apă şi canalizare ce deservesc blocurile din zonă, fiind posibilă existenţa unor ramificaţii de reţele apă, canal şi sub platforma de beton existentă pe terenul revendicat.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantul a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 306 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:
Achiesarea reprezintă un act procesual de dispoziţie al părţilor alături de desistare (renunţare) şi tranzacţia judiciară pentru stingerea procesului civil, acte ce trebuie făcute personal sau prin mandatar cu procura specială. Condiţiile acestui act de dispoziţie nu diferă esenţialmente de cele ale renunţării la drept. Achiesarea poate fi totală sau parţială, după cum pârâtul recunoaşte în întregime sau numai în parte pretenţiile adversarului. În ambele cazuri recunoaşterea trebuie să fie pură şi simplă, adică necondiţionată. O mărturisire calificată sau complexă nu constituie o achiesare.
Recunoaşterea pretenţiilor părţii adverse se obţine cel mai adesea pe calea interogatoriului. Recunoaşterea totală a pretenţiilor conduce la finalizarea activităţii judiciare în cauza supusă instanţei spre soluţionare. Dar, achiesarea poate fi şi parţială, caz în care instanţa poate pronunţa o hotărâre în acest sens. Astfel, potrivit art. 170 C. proc. civ.: „Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa la cererea acestuia, va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii".
Din textul citat rezultă că achiesarea la pretenţii este condiţionată şi de acordul reclamantului, în sensul că numai în atare condiţii se poate pronunţa o hotărâre parţiala. Pentru a constitui temei al unei hotărâri fie şi parţiale recunoaşterea paratului trebuie sa fie dată în forma unei mărturisiri judiciare exprese. Mărturisirea extrajudiciară nu poate determina pronunţarea unei hotărâri parţiale. De asemenea, hotărârea parţială nu poate fi pronunţată pe temeiul unei prezumţii de recunoaştere dedusă din refuzul pârtii de a răspunde la interogatoriu sau de a se înfăţişa pentru a răspunde la interogatoriul propus.
Cu atât mai puţin, neformularea întâmpinării de către pârât, în raport cu disp. art. 118 C. proc. civ., nu echivalează cu o achiesare totală sau parţială la pretenţiile reclamantului.
În procedura judecării contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei/deciziei unităţii deţinătoare sau entităţii investite cu soluţionarea notificării, ce presupune parcurgerea unei etape prealabile declanşate prin formularea acesteia, instanţa civilă verifică legalitatea şi temeinicia actului emis, în raport cu documentaţia ataşată notificării, a celorlalte probe administrate în faţa sa şi cu dispoziţiile legale aplicabile prevăzute în legea specială.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că în lipsa întâmpinării ca act procedural al pârâtului emitent, nu va admite automat contestaţia titularului notificării, fiind ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia dispoziţiei contestate în raport cu documentaţia prealabilă emiterii actului, cu dispoziţiile legale aplicabile şi în baza rolului activ, prevăzut de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. – va pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare (deci şi în lipsa întâmpinării), sau va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Instanţa de apel, având în vedere parcurgerea unei proceduri prealabile, dar şi existenţa unei documentaţii care a stat la baza emiterii Dispoziţiei, a reţinut că nu operează-vreo decădere pentru pârât din dreptul de a se apăra în sensul art. 115 şi art. 118 alin. (3) C. proc. civ., căci toate aceste elemente au valoarea procedurală şi în mod suficient, eficienţa şi finalitatea unei întâmpinări , ce s-ar formula într-o cauză obişnuită, în care pretenţiile titularului sunt cunoscute de către pârât după primirea cererii de chemare în judecată, iar nu printr-o notificare anterioară.
În cauză, sunt suficiente elemente probatorii pentru a concluziona în sensul că a fost corect identificat de către expert amplasamentul terenului în litigiu. Astfel, reclamantul a dobândit în proprietate acest teren de la numitul G.G., care i-a înstrăinat acestuia jumătate din suprafaţa deţinută, respectiv 225 mp, prin actul autentic nr. 960 din 18 mai 1968, vânzătorul fiind ulterior expropriat, ca şi reclamantul prin Decret 67/1985. Or, terenul este situat în str. C. nr. 46, fiind învecinat celui în litigiu (46A) şi restituit numitului G.G. prin hotărâre judecătorească s.c. definitivă şi irevocabilă nr. 10561/1996 pronunţată de Judecătoria Dr. Tr.Severin. Acesta este terenul învecinat celui în litigiu şi identificat prin raportul de expertiză, pe care s-au edificat cele 18 garaje autorizate, terenul fiind concesionat de Primărie celor 18 persoane, anterior restituirii către G.G. Or, odată identificat terenul de la nr. 46 pe care se află cele 18 garaje, este fără dubiu că terenul în litigiu anterior exproprierii parte din corpul de proprietate al numitului G.G., se află în prezent în continuarea acestuia, aşa cum a fost corect evidenţiat în schiţa la raport. S-a mai reţinut că prin contestaţia formulată asupra Dispoziţiei 1847/2007, reclamantul nu contestă amplasamentul terenului în litigiu, aşa cum a fost stabilit de către emitentul actului, ci pornind de la acei parametrii, înţelege să combată punctul de vedere al primăriei şi să invoce faptul că terenul este gol, neîmprejmuit şi că nu este un impediment la restituire, învecinarea acestuia la cca. 2 m de conductele de apă-canal subterane ale blocurilor.
În aceste condiţii, în mod corect - câtă vreme problema litigioasă nu se dezlega obligatoriu prin măsurători topometrice, instanţa a dispus realizarea lucrării de un expert în specialitatea construcţii.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu s-a identificat existenţa unor contradicţii între documentaţia ce a stat la baza emiterii actului şi Dispoziţia contestată, sau a unor contradicţii în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, care să fi reclamat lămuriri suplimentare şi la reformarea soluţiei.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces - existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare, - existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane - conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru.
Dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere, acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor.
Trotuarele şi carosabilul constituie amenajări de utilitate publică, în sensul dispoziţiilor legale, ele fiind destinate accesului spre locuinţe, folosinţei normale a acestora, astfel că în cauză, suprafaţa de teren solicitată a fi restituită în natură, nu poate fi restituită parţial sau total, cuvenindu-se doar măsuri reparatorii în echivalent.
Prima instanţa a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor acestei dispoziţii legale în raport cu starea de fapt clar stabilită, considerând că terenul în litigiu suprafaţă de 225 mp, nu constituie teren „liber de construcţii şi detalii de sistematizare", nefiind restituibil în natură, fiind în prezent o platformă betonată cu destinaţie de drum de acces la zona de parcare şi la cele 4 intrări secundare la Blocul K 1.
Împrejurarea că aceeaşi suprafaţă de teren învecinată şi aflată la limita terenului proprietate privată a numitului G.G., este folosită şi pentru accesul la garajele edificate pe acest teren, nu reprezintă un motiv suficient pentru restituirea terenului în litigiu, întrucât destinaţia sa principală este cea arătată mai sus în raport cu blocurile edificate în urma exproprierii, făcând parte dintr-un ansamblu urbanistic funcţional, păstrându-şi această destinaţie indiferent de existenţa, durata sau inexistenţa, ori numărul de garaje edificate pe terenul învecinat - proprietate privată.
Prin urmare, o restituire parţială a terenului nu este posibilă faţă de dimensiunile (mai ales lăţimea), ale terenului în litigiu, iar o restituire totală ar bloca efectiv drumul de acces din str. C. (actual S.) spre zona de parcare şi intrările secundare la Blocul K 1, concepute odată cu edificarea ansamblului de blocuri.
Într-adevăr, în ceea ce priveşte reţeaua de canalizare şi alimentare cu apă ce deserveşte blocurile din zonă, faţă de căminele de vizitare existente suprateran la est de terenul în litigiu, pentru asigurarea zonei de protecţie şi de luciu în caz de avarie (adresa SC S.C.M. - fila 44 dosar fond), apare imposibilă restituirea fie şi parţială (eventual prin diminuarea inacceptabilă a lăţimii), a terenului în litigiu aflat la numai1,5 m de reţea. Având în vedere existenţa acestei reţele şi argumentele expuse în precedent, este nerelevantă împrejurarea că terenul nu este traversat de o reţea de termoficare (adresa SC T.A. SRL - fila 42 dosar fond).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G., solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurentul a învederat că înţelege să menţină în totul fără a mai reproduce textul, toate motivele de apel întrucât instanţa de apel nu le-a examinat şi nu a motivat pentru ce s-au înlăturat susţinerile lui.
Se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii iar în considerente se regăsesc motive contradictorii dar şi străine de cauză, motiv pentru care în principal solicită modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului iar în subsidiar casarea hotărârii cu trimiterea ei spre rejudecare instanţei de apel sau la o altă instanţă egală în grad cu Curtea de Apel Craiova în vederea unei bune administrări a justiţiei.
Recurentul susţine că terenul este liber de orice construcţii, şi nu este afectat de nici o parcare şi nici cale de acces către intrările secundare ale blocului ori către altă parcare, destinaţia şi folosinţa actuală fiind numai cea de acces la o baterie de garaje edificate în 1996 proprietate personală a unei persoane fizice.
Ca atare, susţine recurentul, terenul poate fi restituit, restituirea fiind posibilă şi această măsură are prioritate, faţă de măsura despăgubirilor.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului quantum apelatum, tantum devolutum, şi raportat la situaţia faptică şi juridică a terenului solicitat de reclamant.
Susţinerile reclamantului legate de o motivare incompletă, cu elemente contradictorii şi străine de cauză sunt nefondate, motivarea unei hotărâri este o problemă de conţinut şi nu de volum.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logico-juridice.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a dat astfel eficienţă dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.
Terenul din litigiu de 225 mp a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, care a concluzionat că pe el se află o platformă betonată cu destinaţia de drum şi de acces la zona de parcare şi cele patru intrări secundare la blocul K 1, fiind evidenţiată şi existenţa unei reţele de canalizare şi alimentare cu apă ce deserveşte blocurile din zonă.
Or, din perspectiva acestei situaţii faptice, terenul solicitat nu se circumscrie în motivarea de teren liber susceptibil de restituire în natură.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 vizează terenul liber neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, şi care nu afectează căile de acces.
De altfel dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate de utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, dotări tehnico-utilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe pietonale.
Din perspectiva celor expuse si a faptului ca terenul solicitat , nu se circumscrie in noţiunea de teren liber, astfel cum este reglementata de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, motivele de recurs invocate sunt nefondate si nefiind prezente dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei civile nr. 306 din 16 noiembrie2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5522/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5519/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
