ICCJ. Decizia nr. 5573/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5573/2010
Dosar nr. 6442/1/2009
Şedinţa publică din 26 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunile înregistrate la Judecătoria Arad la 20 iulie 2006 sub nr. 10367/55/2006, 10370/55/2006 şi 10371/55/2006, reclamantul S.L. a chemat în judecată pe pârâţii SC R. SA Arad, S.S., H.F., H.I., P.E. şi Municipiul Arad, prin Primar, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. A/1998, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartamentul nr. 5, judeţul Arad, înscris în C.F. nr. X Arad şi a certificatului de moştenitor din 2006, anularea contractului de vânzare-cumpărare din 2000, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartamentul nr. 2, înscris în C.F. nr. Y Arad, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. B/1998, având ca obiect imobilul din Arad, str. V.D., apartament nr. 3, judeţul Arad, înscris în C.F. nr. Z Arad, în temeiul dispoziţiilor art. 948 pct. 2 C. civ. raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a solicitat, totodată, să se constate nelegala trecere a imobilelor în proprietatea Statului Român, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi restituirea imobilelor în deplina proprietate şi posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 814 din 28 octombrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 208.1/108/2007, Tribunalul Arad a respins acţiunile conexe, astfel cum au fost precizate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, examinând C.F. nr. W Arad, comparativ cu anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, rezultă că apartamentele în discuţie (nr. 2, 3 şi 5) au fost preluate de stat în anul 1959 de la adevăratul proprietar H.I., care figurează în anexă.
S-a constatat că, deşi în acţiunea introductivă s-a arătat că defuncţii H.I. şi P. nu au fost exploatatori de locuinţe, nu s-a făcut niciun fel de dovadă cu privire la ocupaţia acestora la data actului de naţionalizare, cu toate că acest aspect i-a fost pus în discuţie reclamantului conform încheierii de şedinţă din 23 octombrie 2007.
Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, imobilul naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 este considerat ca preluat cu titlu dacă naţionalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 şi ale art. 2 din decret, precum şi, cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.
S-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001, la art. 2 alin. (1) lit. a), caracterizează ca abuzivă preluarea prin Decretul nr. 92/1950, fără a caracteriza acest act normativ ca titlu valabil sau nevalabil, lucru pe care nu îl face nici H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut de către prima instanţă ca demersurile pentru redobândirea imobilelor au aparţinut iniţial autorilor reclamantului, H.I. şi H.P., care s-au adresat în 1991 cu petiţii către Prefect, Primărie şi Regia Autonomă de Locuinţe şi Localuri, fără a nota în C.F. nr. W Arad existenţa vreunui proces.
Nici în C.F. nr. X, Y şi Z Arad, în care au fost transcrise în anul 1999 cele trei apartamente, nu s-a notat existenţa vreunui proces de revendicare a acestora.
În temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, însă cererea sa a fost respinsă prin hotărârea din 10 februarie 1998 a Consiliului Judeţean Arad - Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, împotriva căreia s-a formulat contestaţie respinsă prin sentinţa civilă nr. 999 din 22 februarie 1992 a Judecătoriei Arad.
S-a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997, interdicţia de vânzare a locuinţelor, cauzată de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unor litigii, privea doar imobilele pentru care nu exista titlu valabil, ori, în accepţiunea legiuitorului, Decretul nr. 92/1950 era considerat ca reprezentând titlu valabil.
Prima instanţă a înlăturat motivul de nulitate invocat de reclamant, privind lipsa consimţământului la înstrăinare al proprietarului cu argumentul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, proprietarul tabular al locuinţelor vândute era Statul Român, abia prin sentinţa civilă nr. 1818 din 15 aprilie 2003 a Judecătoriei Arad şi, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 5363 din 19 octombrie 2004 a Judecătoriei Arad, reclamantul dobândind recunoaşterea calităţii sale de moştenitor al foştilor proprietari tabulari.
Împotriva sentinţei nr. 814 din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Arad a declarat apel reclamantul S.L., invocând neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 şi nelegalitatea acestui act normativ, precum şi încălcarea prevederilor decretului menţionat pentru lipsa identităţii dintre proprietarul tabular şi persoana deposedată. S-a susţinut că preluarea s-a făcut doar de la H.I., deşi proprietari tabulari erau soţii H.I. şi P.
De asemenea, s-a arătat că nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare rezultă din lipsa consimţământului adevăratului proprietar tabular, statul pierzându-şi retroactiv calitatea de proprietar.
Apelantul a mai susţinut că, pe de altă parte, art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 12 lit. b) şi c) din Normele metodologice de aplicare a legii prevăd interdicţia vânzării imobilelor revendicate de foştii proprietari în baza Legii nr. 112/1995, fapt ce exclude şi buna credinţă a cumpărătorilor.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 144/A din 03 iunie 2009, a respins apelul reclamantului, reţinând, în esenţă, că nu există nicio neconcordanţă în raport cu înscrisurile din C.F. nr. W Arad, astfel cum susţine reclamantul apelant, cu motivarea că la acea dată H.I. era decedat, iar H.P., soţia acestuia nu dezbătuse succesiunea.
În privinţa valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, s-a considerat că, în mod corect, prima instanţă a înlăturat motivul de nulitate invocat în baza art. 948 pct. 2 C. proc. civ., întrucât, conform evidenţelor de carte funciară, statul era proprietar tabular, iar toate cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate ulterior respingerii cererii reclamantului de restituire în natură, neexistând, prin urmare, în privinţa imobilului în litigiu, o interdicţie de înstrăinare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul S.L., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 este lovită de nulitate, conform statuărilor constante ale jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale.
S-a invocat, totodată, încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 11/1997 din perspectiva lipsei identităţii dintre persoana deposedată, înscrisă în listele anexă la decret şi proprietarul real al imobilului, precum şi greşita interpretare a art. 22 din Legea nr. 115/1938 a cărţilor funciare, în vigoare la acea dată.
Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat incidenţa motivelor de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare conform dispoziţiilor art. 948 C. civ. şi art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 12 lit. b) şi c) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, care interziceau vânzarea imobilelor revendicate de către foştii proprietari (în baza Legii nr. 112/1995).
Recurentul a învederat că buna credinţă a cumpărătorilor nu poate fi reţinută, întrucât aceştia ar fi putut să verifice situaţia imobilului printr-o simpla cerere adresată primăriei, astfel că, neprocedând astfel, sunt în culpă.
Intimaţii R.E., S.S., H.F. şi H.I., precum şi Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Prin cererea depusă la 22 octombrie 2010, numita A.E., prin mandatar W.A.D., a solicitat să se constate că a dobândit calitate procesuală activă şi a preluat toate drepturile şi obligaţiile reclamantului recurent S.L., în baza contractului de cesiune încheiat la 06 august 2010 având ca obiect drepturile litigioase.
La termenul din 26 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus introducerea în cauza a cesionarei drepturilor litigioase, A.E.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata ca recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed:
Criticile referitoare la aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte preluarea de către stat a imobilului nu pot fi primite.
Imobilul în litigiu, respectiv apartamentele nr. 2, 3 şi 5 au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă apare H.I., ca fiind proprietarul de la care statul a preluat imobilul.
În raport cu înscrierile din C.F. nr. W Arad, nu există nicio neconcordanţă în ceea ce priveşte identitatea persoanei faţa de care s-a dispus naţionalizarea şi proprietarul real al imobilului.
Reclamantul-recurent a criticat decizia instanţei de apel, arătând că în listele anexe la decret figurează imobilul ca fiind preluat doar de la H.I., deşi imobilul aparţinea şi soţiei acestuia, H.P.
Din perspectiva art. 5 din Decretul nr. 92/1950 preluarea imobilului doar de la unul dintre soţi, în condiţiile în care celălalt era decedat la data trecerii în proprietatea statului şi nu se dezbătuse succesiunea, este perfect valabilă.
Nici criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor nu sunt întemeiate.
Cu privire la acest motiv, invocat drept critică şi în faza apelului, Curtea de apel a reţinut corect că, prin hotărârea din 10 februarie 1998, cererea de restituire în natură a imobilului formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă, cele trei contracte de vânzare-cumpărare, a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate, fiind încheiate ulterior soluţionării cererii menţionate.
Ca atare, se va reţine că nu exista nicio interdicţie de înstrăinare a imobilului în litigiu, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 12 lit. b) şi c) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi fiind corect interpretate.
Instanţa de apel a mai constatat corect că nu se poate reţine reaua-credinţă a cumpărătorilor apartamentelor, având în vedere faptul că în cartea funciară nu era notat niciun proces care să vizeze revendicarea imobilului, iar reclamantului-recurent i se recunoscuse calitatea de moştenitor al foştilor proprietari tabulari, H.I. şi P., abia în anul 2004, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 5363 din 19 octombrie 2004 a Judecătoriei Arad.
Curtea va reţine, totodată, că, având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, orice acţiune având ca obiect nulitatea, indiferent de cauza de nulitate, a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001, se prescrie într-un termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termen ce a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni, prin O.U.G. nr. 102/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, expirând la 14 august 2002.
În consecinţă, din această perspectivă, acţiunea reclamantului pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare este prescrisă.
Faţă de temeiul de drept invocat prin acţiunile conexe de către reclamant în ce priveşte solicitarea obligării pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul, respectiv art. 480 C. civ., Curtea va avea în vedere decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii în materia revendicării pe calea dreptului comun a bunurilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi.
Astfel, în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care există neconcordanţe între legea speciala, în speţă Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, având în vedere că toate contractele de vânzare-cumpărare în discuţie s-au încheiat ulterior respingerii cererii reclamantului de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, neexistând la data încheierii contractelor nicio interdicţie de înstrăinare, nu se poate susţine că reclamantul ar avea un „bun” în sensul Convenţiei, spre deosebire de pârâţi ale căror titluri s-au consolidat prin neatacarea lor în termenul prevăzut de lege.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.L. şi însuşit de A.E. împotriva deciziei nr. 144/A din 03 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5581/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5488/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
