ICCJ. Decizia nr. 5488/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5488/2010
Dosar nr. 6290/55/2008
Şedinţa publică din 22 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 170 din 02 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamanţii S.E. şi S.A. în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Municipiul Arad, prin Primar, S.Z. şi SC F. SRL Arad, vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, obligarea pârâtei SC F. SRL Arad să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi efectuarea cuvenitelor menţiuni.
Reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâtei SC F. SRL Arad suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul situat în Arad a fost dobândit de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 noiembrie 1967. Prin decizia nr. 108/1982, fostul Consiliu Popular al Judeţului Arad - Comitetul Executiv - Biroul permanent a preluat imobilul în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din ţară a reclamantului S.A.
Art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada martie 1945-decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 149/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură în condiţiile prezentei legi, iar conform art. 2 alin. (1) lit. d), în sensul prezentei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv se înţelege „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil” astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Prin urmare, prin imobilele preluate de stat în perioada de referinţă se înţelege şi imobilele preluate pe baza Decretului nr. 223/1974.
Or, câtă vreme s-a adoptat Legea nr. 10/2001 care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate aprecia că legea specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 7 alin. (1), alin. (5), art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) ş.a.].
Invocarea de către reclamantă a nevalabilităţii titlului statului, ţinând cont de finalitatea acţiunii prin care se urmăreşte restituirea imobilului din litigiu trebuie analizată şi prin prisma art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede că imobilele preluate fără titlu legal pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or Legea nr. 10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gamă mai largă de măsuri reparatorii, faţă de acţiunea în revendicare.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură prealabilă, dar şi anumite termene şi sancţiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparatoriu, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna credinţă a cumpărătorului chiriaş s-a constatat că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
De altfel în scopul unificării practicii judiciare în materie, prin decizia în interesul legii din 09 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că legea specială primează în concurs cu legea generală de drept comun.
În cazul în care se sesizează neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, imobilul a fost vândut încă din anul 1996 de către stat chiriaşei cumpărătoare, pârâta S.Z., care, la rândul său, l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL astfel că ne aflăm în situaţia de excepţie prevăzută de decizia în interesul legii, care potrivit art. 315 C. proc. civ. este obligatorie pentru toate instanţele.
În cazul în care s-ar admite acţiunea în revendicare, s-ar aduce o atingere gravă actelor juridice încheiate cu bună-credinţă care nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se constate nulitatea titlurilor şi totodată s-ar periclita securitatea raporturilor juridice şi a circuitului civil în condiţiile în care imobilul a intrat în proprietatea pârâtei S.Z. începând din anul 1996.
În acest context, este evident că formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi apreciată ca o cerere principală de sine-stătătoare dat fiind faptul că vizează constatarea inexistenţei unui drept în patrimoniul statului, iar celelalte două cereri vizează revendicarea imobilului în litigiu şi rectificarea cărţii funciare care presupune realizarea dreptului, cereri ce nu se pot soluţiona decât în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în care se analizează şi titlul de preluare.
Altfel spus, reclamanţii au formulat un petit distinct privind nulitatea absolută a actelor subsecvente de înstrăinare a imobilului încheiate în condiţii de legalitate, astfel că nu pot invoca principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, câtă vreme nu s-a constatat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar pe de altă parte art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că indiferent de cauza de nulitate şi indiferent dacă imobilul a fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil, acţiunile în anulare - constatarea nulităţii actelor de înstrăinare se prescriu în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Prin urmare, chiar în condiţiile în care ar fi fost formulat un astfel de petit, prin acţiune este evident că termenul special de prescripţie s-a împlinit anterior.
Petitul de rectificare a cărţii funciare, invocat în temeiul art. 34 lit. a) din Decretul-Lege nr. 115/1938 nu este aplicabil, deoarece vizează ipoteza în care înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea nu au fost valabile.
Or, din moment ce înscrierea succesivă a dreptului de proprietate al pârâtei S.Z. şi a pârâtei SC F. SRL şi titlurilor în baza cărora s-a efectuat sunt perfect valabile, reclamanta nu mai poate invoca aceste dispoziţii legale.
De altfel, în cazul pârâtei SC F. SRL sunt incidente şi dispoziţiile art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938 care constituie o aplicaţie particulară a principiului validităţii aparenţei în drept, ţinând seama de faptul că la data la care a cumpărat imobilul, pârâta S.Z. era proprietară tabulară, şi nu era afectată de nicio interdicţie sau restricţie legală de înstrăinare.
În concluzie, reclamanta care nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu are deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Existenţa unei proceduri separate în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum şi stabilirea unor termene în acest scop, nu constituie prin ele însele încălcări a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţia României, şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate de reclamantă, atâta timp cât asemenea restricţii sunt rezonabile şi determinate de necesitatea clarificării în termen scurt a unor situaţii litigioase şi asigurării pe această cale a securităţii juridice a circuitului civil.
Adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea drepturilor pretinse este efectivă şi asigură plenitudine de jurisdicţie.
Măsurile sancţionatorii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire, ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 168 din 15 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a dispus admiterea apelului promovat de reclamanţii S.E. şi S.A. împotriva sentinţei civile nr. 170 din 02 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Împrejurarea că reclamanţii au apelat sau nu la dispoziţiile legii speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv (Legea nr. 10/2001) nu este de natură a duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale. În concret, reclamanţii sunt decăzuţi din drepturi de a obţine măsuri reparatorii pe calea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001.
Această lege nu reprezintă decât o alternativă pentru persoanele care revendică imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a cărei procedură s-a constatat a fi în multe cazuri ineficientă, fapt reţinut constant şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazurile privind România (Păduraru, Străin, Barbu).
Dreptul de proprietate, ca drept fundamental al omului este garantat, atât de legislaţia internă prin Constituţie şi C. civ., cât şi de cea internaţională, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Acest drept ar fi încălcat reclamanţilor prin menţinerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii civile în revendicare de drept comun, pe care a o considera inadmisibilă, ar echivala şi cu încălcarea dreptului la un proces efectiv, drept fundamental al omului, consacrat prin art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale atunci când i s-a încălcat un drept sau libertate recunoscută de Convenţie, precum şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţie.
În consecinţă, Curtea a reţinut că nelegal instanţa a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Municipiului Arad, reprezentat prin Primarul Municipiului Arad, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Decizia încalcă prevederile legale în materie, deoarece imobilul este supus Legii nr. 10/2001, situaţia în care reclamanţii nu pot eluda procedura specială şi să se judece în condiţiile dreptului comun.
Acţiunea este nefondată, imobilul în litigiu fiind înstrăinat în anul 1996 şi ulterior în anul 2006, acţiunea formulată în revendicare este inadmisibilă, deoarece prin restabilirea situaţiei anterioare s-ar încălca securitatea raporturilor juridice existente, precum şi drepturile de proprietate constituite asupra imobilului în litigiu.
Mai mult, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de acţiune în anularea actelor de înstrăinare a reclamanţilor este prescris.
Nelegal instanţa de apel nu a analizat considerentele care au stat la baza sentinţei primei instanţe care a pronunţat o hotărâre temeinică, în acord cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale art. 1, 2 alin. (1) lit. d) şi Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, şi ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în interesul legii, cu trimiteri exprese la situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Nelegal, Curtea de Apel Timişoara a înlăturat inadmisibilitatea acţiunii reţinută de instanţa de fond invocând art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece art. 1 alin. (2) al Protocolului adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin decizia civilă nr. 185/2004 a Curţii Constituţionale şi art. 125 alin. (3) din Constituţie, reprezintă un ansamblu normativ din care rezultă că statele îşi reglementează modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate în acord cu interesul general, sens în care adoptă legile necesare.
În aceste condiţii, reclamanţilor nu li s-a încălcat dreptul la un proces efectiv, din moment ce pentru imobilele de natura celui în litigiu s-a adoptat o lege specială, care reglementează procedura, termenele, sancţiunile care însoţesc drepturile supuse restituirii.
În consecinţă, în mod legal Tribunalul Arad a procedat corect respingând acţiunea reclamanţilor având în vedere faptul că imobilul a fost vândut în anul 1996 de către stat chiriaşei cumpărătoare, care l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL, împrejurare faţă de care solicită admiterea recursului şi respingerea apelului cu menţinerea sentinţei primei instanţe ca legală şi temeinică.
Solicită judecarea în lipsă a cauzei.
Recursul formulat de pârâta SC F. SRL împotriva aceleiaşi hotărâri vizează nelegalitatea deciziei recurate pronunţate cu încălcarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitoare la recursul în interesul legii, care obligă instanţele să respecte dezlegarea dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept care au constituit obiectul hotărârii prin care s-a reţinut prioritatea legii speciale în raport cu dreptul comun.
Tot astfel, este criticată nevalorizarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în soluţionarea cauzei, care a condus la soluţia lezării dreptului său în condiţii de bună-credinţă şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceste aspecte trebuiau analizate de instanţa de apel care ar fi trebuit să păstreze sentinţa instanţei de fond.
Intimaţii S.A. şi S.E. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pe motiv că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
În mod netemeinic instanţa de apel nu a procedat la examinarea în fond a cauzei, reţinând inexact că instanţa de fond ar fi încălcat dreptul la un proces efectiv consacrat prin art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pronunţându-se exclusiv asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În realitate instanţa de fond a examinat cauza şi pe fond chiar dacă considerentele hotărârii apelate examinează nedistinct atât fondul cauzei (a se vedea considerentele privind reţinerea prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea actelor de înstrăinare ori cele privind înscrierea succesivă a dreptului de proprietate a pârâtei S.Z. şi SC F. SRL, sau analiza principiului validităţii aparenţei în drept în raport cu titlul de proprietate al pârâtei S.Z.), cât şi pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001).
Faţă de cele reţinute, instanţa, în temeiul art. 312, urmează a admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Municipiul Arad, şi SC F. SRL, împotriva deciziei instanţei de apel care va fi casată cu trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Municipiul Arad, şi SC F. SRL împotriva deciziei civile nr. 168/A din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi Curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5573/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5489/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
