ICCJ. Decizia nr. 5559/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5559/2010
Dosar nr. 45216/3/2008
Şedinţa publică din 26 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 26 noiembrie 2008, E.A. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General - să constate că imobilul din Bucureşti, este deţinut nelegal în proprietatea statului şi să-l oblige pe pârât a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, teren viran în suprafaţă de 213 m.p.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul a aparţinut părinţilor săi R.A. şi R.P. (care l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul notariat de Stat Bucureşti în 02 iulie 1957) şi a fost trecut, fără plata vreunor despăgubiri, în proprietatea Statului Român, prin Decretul de expropriere nr. 130 din 29 mai 1989.
Cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 231 din 20 februarie 2009, a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând în esenţă că reclamanta a urmat procedura administrativă instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, obţinând o dispoziţie prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, legalitatea acesteia fiind confirmată şi de instanţa de judecată.
Prima instanţă a mai reţinut că respingerea în acest mod a acţiunii reclamantei nu echivalează cu privarea acesteia de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul la un Tribunal, întrucât reclamanta a supus controlului judecătoresc decizia emisă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, având astfel la dispoziţie calea specială efectivă pentru valorificarea dreptului dedus pretins.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 687/A din 15 decembrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că nu se poate susţine înfrângerea dreptului de acces la justiţie - garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - în condiţiile în care acest drept nu este unul absolut, iar reclamanta a beneficiat de acces la instanţele naţionale, în cadrul unei proceduri judiciare cu trei grade de jurisdicţie, care i-au analizat, pe fond, pretenţiile deduse judecăţii.
Împrejurarea că, conchide instanţa de control judiciar, soluţia pronunţată în mod irevocabil în Dosarul nr. 715/3/2007 nu a fost de admitere a cererii de restituire în natură a imobilului solicitat - pentru considerentul că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică - nu poate duce la concluzia că decizia irevocabilă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul constatării imposibilităţii restituirii în natură, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea fi reanalizată, având în vedere dispoziţiile art. 1201 C. civ.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta E.A., care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în analizarea concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale şi comunitare, instanţele trebuiau să dea prioritate celor din urmă, în acord cu dispoziţiile art. 20 din Legea fundamentală;
- s-a reţinut greşit că nu mai are deschisă calea acţiunii în revendicare, în contradicţie cu legea generală (art. 480 C. civ.) şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile legii speciale fiind inferioare Convenţiei.
Se face trimitere în acest sens la motivarea instanţei europene în cazul Faimblat contra României.
- s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acestea încalcă în mod expres Convenţia, declararea ca inadmisibilă a acţiunii echivalând cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, fiind afectată însăşi substanţa dreptului;
- chiar în decizia „de îndrumare” pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 33/2008 se recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea revendicării, atunci când normele de drept aplicabile sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenţiei.
O astfel de concluzie, conchide recurenta, conduce la aplicarea Convenţiei cu prioritate şi înlăturarea aplicării legii speciale.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:
Reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, formulată la 26 noiembrie 2008, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe dispoziţiile dreptului comun - art. 480 C. civ. - învederând, de altfel, instanţei că a parcurs procedura instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce priveşte etapa administrativă (a formulării notificării şi respectiv a emiterii dispoziţiei motivate), cât şi cea contencioasă, în care s-a dat o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Ca atare, imediat după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta a urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv.
- cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 09 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea şi decizia pilot din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu şi alţii împotrivi României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă” garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că în analizarea noţiunii de „utilitate publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică socială şi respectiv de a concepe imperativele acestei utilităţi publice.
Făcând trimitere la cazurile Broniowski împotrivi Poloniei, Scordino împotrivi Italiei şi Lithgow şi alţii împotrivi Regatului Unit, Curtea Europeană a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu garantează un drept la o compensare integrală în orice circumstanţe, o compensare parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În special, obiectivele legitime „de utilitate publică, or acelea ce urmăresc măsuri de reformă economică ori de justiţie socială pot milita pentru o rambursare inferioară la valoarea de piaţă totală”.
În speţă, nemulţumirea recurentei (care, aşa cum s-a arătat mai sus, a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, după parcurgerea căreia s-a emis o dispoziţie pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dispoziţie atacată în instanţă printr-o contestaţie soluţionată prin hotărâre judecătorească irevocabilă) rezidă tocmai în refuzul pârâtului de a-i restitui terenul în natură, motivat de reţinerea utilităţii publice a acestuia, refuz confirmat ulterior de instanţe care au reţinut ca judicioasă măsura reparatorie, prin echivalent.
Din parcurgerea întregului istoric al cauzei, nu se poate însă ajunge la concluzia înfrângerii dreptului de acces la justiţie, garantat de Convenţie în condiţiile în care, aşa cum corect s-a reţinut, reclamanta a beneficiat de acces la instanţele naţionale, şi a parcurs toate gradele de jurisdicţie permise de legislaţia internă, interval în care i-au fost analizate pe fond pretenţiile deduse judecăţii.
Pentru argumentele mai sus redate, nu se poate reţine nici susţinerea recurentei că prevederile din Legea nr. 10/2001 referitoare la acordarea despăgubirilor - pentru ipoteza când restituirea în natură nu este posibilă - ar încălca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, instanţa europeană a recunoscut statelor contractante o importantă marjă de apreciere asupra modalităţii reparaţiunii, în funcţie de măsurile de reformă economică ori de justiţie socială.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E.A. împotriva deciziei nr. 687/A din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5486/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5572/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
