ICCJ. Decizia nr. 5794/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5794/2010
Dosar nr. 280/3/200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistratăla Tribunalul Bucureşti la data de 15 ianuarie 2007 reclamanţii S.E., P.M.R., I.D.M. şi F.S.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti obligarea acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent sau acordarea unor despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă pentru imobilul din Bucureşti, sector 3 compus din teren în suprafaţă de 75 mp şi construcţie.
În drept au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În motivare au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie 1926 de către Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, autorul lor I.F. a dobândit acest imobil. Reclamanţii S.E. şi P.M.R. sunt fiicele lui I.F., iar reclamanţii F.S.G. şi I.D.M. sunt nepoţi de fiu. Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950. S-a mai arătat că prin notificarea nr. 127/2001 adresată Prefecturii municipiului Bucureşti s-a solicitat restituirea în natură a imobilului. Această notificare a fost trimisă pârâtei , care până la data introducerii acţiunii nu a soluţionat-o.
Prin sentinţa civilă nr. 298 din 27 martie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea reclamanţilor.
Apelul reclamanţilor declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a desfiinţat sentinţa trimiţând cauza spre rejudecare.
În rejudecare Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 1830 din 3 decembrie 2008 a admis acţiunea aşa cum a fost precizată la data de 28 mai 2008. A constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil. A obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12227 din 29 aprilie 1926 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, numitul F.I. a dobândit imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă şi cu vecinătăţile menţionate în act.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 531 din 11 iulie 1985 de pe urma defunctului F.I. au rămas ca moştenitori S.E. şi F.S.I.S., în calitate de fii, numita P.M.R., fiică, fiind străină de succesiune prin neacceptare.
La data de 2 iulie 2000 a decedat numitul F.S.I.S., calitatea de moştenitori având-o conform certificatului de moştenitor nr. 199 din 3 noiembrie 2000 F.S.G., soţie supravieţuitoare şi I.D.M., fiică.
Imobilul în cauză a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 conform anexei la Decret poziţia 2704 pentru Bucureşti, de pe numele fostului proprietar F.I.
In termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/ 2010 reclamanţii au notificat C.G.M.B. Întrucât entitatea notificată nu a răspuns la notificare reclamanţii au sesizat instanţa de judecată în vederea soluţionării cererii, modificată la termenul de judecată din data de 28 mai 2008 în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent sau compensarea cu un alt teren egal valoric, fie acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă a imobilului.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/ 2001, fiind moştenitorii fostului proprietar al imobilului preluat de stat fără titlu în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/ 1950, fără prealabilă şi justă despăgubire şi a stabilit natura măsurilor reparatorii de care aceştia beneficiază, reţinând că pârâta nu dispune de bunuri sau servicii care ar putea fi acordate prin compensare, respectiv s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent . S-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247 din 2005, iar pârâta a fost obligată să emită o dispoziţie motivată conţinând propunerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General a declarat apel susţinând că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10 din 2001 că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar instanţa nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10 din 2001 pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
Articolul 23.1 din HG nr. 250 din 2007 defineşte ce se înţelege prin acte doveditoare. În speţă reclamanţii nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte din aceste acte, aşa cum rezultă din răspunsul la adresa nr. 6918 din 3 martie 2008 şi anume istoricul de rol fiscal şi situaţia juridică de la ICRAL-ul de sector în original.
Prin Decizia nr. 53 A din 22 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual s-a admis apelul reclamanţilor S.E., P.M.R., I.D.M. şi F.S.G. împotriva sentinţei civile nr. 298 din 27 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost desfiinţată, cauza fiind trimisă la Tribunalul Bucureşti pentru ca instanţa de fond să soluţioneze ea însăşi notificarea în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001. Curtea a apreciat că lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege reprezintă o soluţie implicită de respingere a notificării, iar în lipsa intervenţiei instanţei de judecată în acest mod drepturile reclamanţilor devin iluzorii, fiind avută în vedere şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în care se arată că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu refuzul de restituire, care trebuie cenzurat de instanţă.
S-a mai reţinut că în rejudecare prima instanţă a soluţionat corect cererea în raport cu cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Municipiul Bucureşti prin primarul general nu a declarat recurs împotriva deciziei nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual.
S-a mai reţinut că în momentul pronunţării hotărârii apelate fusese dată şi Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., prin care s-a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 din 2001 instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În raport cu cele statuate prin Decizia civilă nr. 655 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că în mod temeinic prima instanţă a soluţionat pe fond solicitarea formulată de titularul notificării, acesta având deschisă calea acţiunii în justiţie pentru valorificarea dreptului său.
În ce priveşte critica potrivit căreia reclamanţii nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea o parte din actele doveditoare menţionate în art. 23.1 din HG nr. 250 din 2007 şi conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10 din 2001 instanţa a găsit-o neîntemeiată, deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10 din 2001 aceste acte doveditoare pot fi depuse până la soluţionarea notificării, iar, pe de altă parte , deoarece notificarea a fost soluţionată pe fond de instanţă, în cadrul acţiunii în justiţie puteau fi administrate orice probe considerate pertinente, concludente şi utile cauzei. De altfel, înscrisurile despre care se face vorbire de către pârât (istoricul de rol fiscal şi situaţia juridică de la ICRAL-ul de sector în original) au fost depuse la dosar (filele 38,64 şi 70 dosar nr. 280/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă) fiind avute în vedere la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă .
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs se arată că potrivit art. 23 în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau cererii de acordare de măsuri reparatorii. Aşadar termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa are două date de referinţă : fie data depunerii notificării,fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare termenul curge de la data depunerii acestora. Prin Normele Metodologice se precizează că alături de notificare şi celelalte acte trebuie să existe o precizare a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, care condiţionează entitatea deţinătoare în a se pronunţa cu privire la notificare.
În capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Înscrisurile avute în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei şi considerate de instanţă ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanţi în susţinerea cererii de restituire, doar dacă ele se întregesc cu înscrisuri originale doveditoare a dreptului de proprietate pretins, care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi , în cazul moştenitorilor a actelor care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele metodologice notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest termen a fost prelungit de legiuitor prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001 cu 3 luni, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi prin OUG nr. 10/2003 cu două luni.
Se mai susţine că reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării în proprietatea statului a terenului fie prin declaraţii autentificate date pe proprie răspundere sau să declare că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Termenul de 60 de zile este de recomandare, depăşirea lui poate fi sancţionată cu obligarea la despăgubiri dacă persoana a făcut dovada existenţei unui prejudiciu care, în cauză nu s-a făcut. Acest termen curge după completarea dosarului. Înscrisurile trebuie depuse până la data soluţionării notificării.
Documentaţia este incompletă şi face imposibilă soluţionarea notificării. În speţă nu este vorba de vreun refuz sau lipsa răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă nefinalizată.
Depăşirea termenului se poate sancţiona numai cu obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reţine o culpă.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie/dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.
Din prevederile legale citate rezultă că termenul menţionat este un termen imperativ, întrucât obligaţia pe care o conţine rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Probele existente la dosar confirmă împrejurarea că pârâtul nu a solicitat suplimentarea probaţiunii pentru imobilul cu privire la care reclamanţii au solicitat restituirea bunului în litigiu, astfel încât critica privind momentele de la care începe să curgă acest termen, mai precis de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi primită.
Constatând temporizarea procedurii prevăzute de lege în mod neîntemeiat şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 ce impun îndeplinirea obligaţiei de a răspunde într-un anumit termen notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art.3 12 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 53 A din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5796/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5793/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
