ICCJ. Decizia nr. 5798/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5798/2010
Dosar nr. 5366/117/2009
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 octombrie 2009 la Tribunalul Cluj formulată de reclamanta L.K. s-a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej să emită dispoziţia de soluţionare a notificării înregistrată la B.E.J. S.A. sub nr. 112 din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în municipiul Dej, cu cheltuieli de judecată.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În motivare s-a arătat că prin notificarea nr. 112 din 17 iulie 2001 s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în municipiul Dej, trecut în proprietatea statului cu titlu de naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la tatăl său E.N.(M.).
Prin Hotărârea nr. 490 din 16 decembrie 1997 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 i-a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în cauză în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a mai arătat că are calitatea de unic moştenitor legal după tatăl său E.N.(M.), fiind persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a arătat că pârâtul este obligat să se pronunţe prin dispoziţie motivată cu privire la cererea sa în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege.
Cu privire la petitul referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată s-a susţinut că este justificat de faptul că acesta nu a soluţionat notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau depunerii actelor doveditoare.
Prin sentinţa civilă nr. 724 din 11 noiembrie 2009 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare are obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificare, Decizia/dispoziţia motivată comunicându-se persoanei îndreptăţite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziţie motivată în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri .
Verificând înscrisurile depuse de pârât la dosarul format în temeiul Legii nr. 10/2001 instanţa a reţinut că acestea sunt suficiente soluţionării notificării şi a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 reclamanta este îndreptăţită la soluţionarea notificării, având în vedere că termenul de 60 de zile a fost depăşit, fără a se putea invoca motive rezonabile în apărarea pârâtului.
Nerezolvarea notificării într-un interval de timp rezonabil în condiţiile în care la dosarul notificării erau depuse acte care permiteau analizarea cererii şi adoptarea unei soluţii reprezintă o conduită abuzivă a autorităţii administrative, generatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantei.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei în raport cu munca depusă şi complexitatea cauzei.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta şi pârâta Instituţia Primarului Municipiului Dej.
Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului arătând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. diminuând onorariul.
În ce priveşte complexitatea cauzei, arată că aceasta este, potrivit sistemului ECRIS, cu o complexitate de gradul 10 (maximum).
Instanţa nu a ţinut seama nici de valoarea imobilului,care este situat în centrul municipiului Dej.
Referitor la volumul de muncă al avocatului reclamanta a invocat că datorită unui mare volum de muncă al acestuia cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată, iar acest fapt nu trebuie sancţionat ci apreciat prin raportare la principiul celerităţii şi a termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai arată că în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaţilor constituie venituri la bugetul de stat, motiv pentru care nu se justifică aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin reducerea onorariului reclamanta este în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală.
Pârâtul, prin apelul său, a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a susţinut că notificarea reclamantei a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 566/2001 prin care s-a dispus înaintarea dosarului la Prefectura Cluj, de unde a fost restituit prin adresa nr. 17141/2001 din 10 martie 2003. Notificarea reclamantei a fost analizată, dar, din cauză că dosarul a fost restituit de la prefectură şi nu este complet, procedura administrativă nu s-a finalizat, neputând a se reţine culpa pârâtului.
În ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată a solicitat exonerarea de la această obligaţie invocând dispoziţiile art. 1, art. 4 din OG nr. 22/2002. În bugetul instituţiei aprobat în condiţiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Prin Decizia nr. 42 A din 19 februarie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Dej, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins ca lipsită de obiect acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Dej având ca obiect obligarea acestuia să emită dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 18165/112 din 17 iulie 2001. A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la cheltuielile de judecată. A respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul reclamantei s-a reţinut că prin acţiunea s-a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Dej să emită dispoziţia de soluţionare a notificării înregistrată sub nr. 112 din 17 iulie 2001 la Biroul executorului judecătoresc S.A., având ca obiect imobilul situat în Dej.
Acţiunea a fost formulată de avocat, onorariul încasat fiind de 5000 lei, potrivit chitanţei de la dosar.
Litigiul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
Simplul temei de drept al acţiunii nu atrage automat un grad de complexitate crescut.
Faptul că soluţionarea litigiului nu urma să ridice probleme juridice complexe, termene succesive de judecată , demersuri la diverse instituţii ale statului era previzibil.
Obiectul procesului îl reprezintă o obligaţie de a face.
Judecata dosarului era condiţionată de o singură cerinţă: aceea ca notificarea să nu fie soluţionată.
Nici formularea conţinutului acţiunii şi nici dovedirea condiţiei nesoluţionării notificării nu presupuneau o muncă de o complexitate mare, care să justifice încasarea unui onorariu de 5000 lei.
Toate aceste aspecte sunt previzibile pentru un specialist în domeniul dreptului, care având cunoştinţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. trebuie să aibă diligenţa de a încasa un onorariu rezonabil.
În ce priveşte criteriul valorii imobilului, nu a fost reţinut ca relevant, faţă de obiectul litigiului: obligaţie de a face. Prezentul litigiu nu vizează soluţionarea notificării pe fond ci obligarea entităţii deţinătoare să finalizeze procedura administrativă prin emiterea unei dispoziţii.
Motivul grefat pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 nu a fost primit, faptul că avocatul plăteşte impozit pe venit nu este un argument pentru perceperea unor onorarii mari.
Apelul pârâtului a fost admis reţinându-se că la data de 5 februarie 2010 acesta a depus dispoziţia nr. 98 din 2 februarie 2010 prin care notificarea reclamantei a fost soluţionată.
În ce priveşte critica vizând exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, a fost găsită nefondată în raport de faptul că pârâtul este în culpă procesuală raportat la momentul promovării şi judecării acţiunii, întrucât a tergiversat soluţionarea notificării, determinând-o pe reclamantă să promoveze cererea de chemare în judecată. În acest context nu prezintă relevanţă faptul că în bugetul instituţiei nu sunt prevăzute sume având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei. În temeiul art. 4 alin. (1) din OG nr. 22/2002 revine obligaţia ordonatorilor principali de credite de a dispune măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării plăţilor sumelor stabilite prin titluri executorii.
Împotriva acestei decizii pârâta Instituţia primarului municipiului Dej a formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în parte a acesteia, cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se invocă prevederile art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, aprobată prin Legea nr. 288/2002 cu modificările şi completările ulterioare „Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă" . Potrivit prevederilor art. 3 din acelaşi act normativ „în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2 creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie." Articolul 4 prevede obligaţia ordonatorilor principali de credite bugetare de a dispune măsurile necesare, inclusiv virarea de credite bugetare în condiţiile legii pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Faţă de aceste dispoziţii legale pârâtul invocă împrejurarea că în bugetul său, aprobat conform legii, nu sunt prevederi bugetare având destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Articolul enunţat, pentru a fi corect aplicat, presupune pe de o parte dovedirea culpei procesuale, iar, pe de altă parte, dovedirea cheltuielilor de judecată care sunt cerute de partea care a câştigat procesul.
În sensul stabilirii corecte a cheltuielilor de judecată instanţa trebuie să verifice înscrisurile doveditoare ale acestora precum şi oportunitatea efectuării lor.
În raport de aceste considerente, se constată că în cauză a fost dovedită culpa procesuală a pârâtului, căzut în pretenţii.
Recurentul-pârât invocă faptul că în capitolele bugetului său, aprobat conform legii, nu sunt alocate cheltuieli cu destinaţia de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Or, această împrejurare nu are nicio relevanţă în sensul de a scuti pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată.
Această împrejurare nu este de natură a exonera pârâtul de la obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată atâta timp cât prin OG nr. 22/2002 se stabileşte sarcina ordonatorilor principali de credite bugetare în sensul că au „obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii." Aşa fiind, pârâtul nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiilor OG nr. 22/2002 şi să ceară exonerarea de obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată motivat de neprevederea în buget a sumelor cu această destinaţie în favoarea reclamantei. Dispoziţiile Ordonanţei de Guvern sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 1 februarie 2002.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse,se constată că instanţa de apel a aplicat corect art. 274 alin. (1) pct. 1 şi alin. (3) C. proc. civ. şi nu se reţin motive de nelegalitate a deciziei recurate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în consecinţă în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 42A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5800/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5797/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
