ICCJ. Decizia nr. 5800/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5800/2010
Dosar nr. 9828/3/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 3.000.000 Euro, din care suma de 2.500.000 Euro cu titlu de daune morale şi suma de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri materiale.
In motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că la data de 27 mai 2003 a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 69 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, măsură ce a fost menţinută pentru o perioadă de 1 an 4 luni şi 3 zile. Prin sentinţa penală nr. 1231 din 30 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi punerea sa în libertate.
A arătat reclamantul că înainte de a fi arestat ocupa funcţia de director general la A.T.A.T.C., funcţie pe care nu a mai putut s-o exercite datorită privării sale de libertate.
A menţionat că datorită arestării a suferit o deteriorare a stării sale de sănătate şi a suferit o traumă considerabilă sub aspectul reputaţiei de care se bucura în familie şi societate anterior măsurii preventive dispuse asupra sa.
Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a precizat că, urmare a arestării sale nu a mai putut exercita funcţia pe care o deţinea la acel moment şi că în prezent, datorită stării precare de sănătate nu mai poate exercita alte funcţii similare.
Prin sentinţa nr. 1676 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului suma de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plăţii.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 69 din 27 mai 2003 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 175 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen.
Prin sentinţa penală nr. 1231/2004 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor menţionate şi punerea sa de îndată în libertate.
Dispoziţiile acestei hotărâri, au fost menţinute prin Decizia nr. 458 A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi a rămas definitivă prin Decizia nr. 1343/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respins ca nefondat recursul parchetului împotriva hotărârii pronunţate în apel.
Ca urmare, prima instanţă a constatat ca fiind îndeplinite dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 504 alin. (3) C. proc. pen. reclamantul fiind lipsit de libertate pentru o perioadă de peste 1 (un) an de zile pentru săvârşirea unor fapte cu privire la care, prin hotărâre definitivă a instanţei, s-a constatat că nu există, perspectivă în raport cu care s-a reţinut nelegalitatea măsurii preventive şi îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor legale evocate.
Prin privarea de libertate dispusă în condiţiile menţionate, reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial care constă în consecinţele ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, inconvenientele de ordin fizic datorate pierderii confortului cotidian, dar şi atingerile aduse acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, dar şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţii cu prietenii, apropiaţii, vătămări ce-şi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercursiuni importante şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, dar şi asupra stării sale de sănătate.
Privarea de libertate a avut repercursiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, precum şi asupra stării sale de sănătate.
Ca urmare a privării de libertate, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat, aspect relevat de certificatele medicale depuse în probaţiune şi de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
S-a reţinut astfel că se impune repararea de către stat a pagubei suferite de reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor negative produse prin eroarea comisă în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situaţia anterioară luării măsurii prejudiciabile.
In privinţa cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reţinut că, în principiu, orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi că, în cazul particular de faţă, reclamantul era cunoscut în comunitatea din care făcea parte ca fiind o persoană deosebită, şi că prin lipsirea de libertate a fost pus în imposibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor morale, prin raportare la consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, tribunalul a reţinut, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, că suma de 100.000 Euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului produs reclamantului.
In privinţa cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu a făcut dovada pretenţiilor pretinse cu acest titlu, dovadă ce-i incumba în conformitate cu prevederile art. 1069 C. civ.
Prin Decizia nr. 22 A din 12 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva susmenţionatei hotărâri.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în raport de dispoziţiile hotărârii de achitare, care a reţinut netemeinicia acuzaţiilor aduse inculpatului şi de modalitatea desfăşurării urmăririi penale reţinute în acelaşi act procesual, nu a existat nici o bază legală pentru arestarea preventivă a reclamantului şi nici pentru trimiterea sa în judecată.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, s-a reţinut în principal gravitatea deosebită a infracţiunilor de care a fost acuzat reclamantul, acuzaţii care i-au afectat grav viaţa personală şi de familie. Arestarea pentru o perioadă de 1 an 4 luni şi 3 zile, care a presupus încarcerarea alături de deţinuţi condamnaţi definitiv, imposibilitatea vizitării familiei sale din Cipru (reclamantul fiind cetăţean greco-cipriot), imposibilitatea exercitării funcţiei de conducere la firma la care fusese angajat, discreditarea pe plan profesional şi social prin acuzaţiile aduse, dar şi deteriorarea semnificativă a stării de sănătate, justifică cererea de acordare a unei reparaţii pentru prejudiciul astfel produs.
Suferinţele fizice şi psihice provocate reclamantului pe durata arestării preventive şi în timpul procesului prin exercitarea căilor de atac, deşi caracterul vădit ilegal al convorbirilor telefonice interceptate care au stat la baza arestării şi inculpării reclamantului a fost temeinic explicat de instanţa penală sesizată, justifică acordarea sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale dispusă a fi plătită de stat.
S-a mai reţinut că starea fizică şi psihică a reclamantului s-a înrăutăţit brusc după arestare, acesta fiind diabetic, iar ulterior eliberării sale a suferit un infarct miocardic în anul 2006 provocat de aritmia cardiacă şi hipertensiunea dobândite în timpul detenţiei. Din acest motiv, reclamantul nu mai poate călători, fiindu-i interzis să zboare cu avionul, ceea ce determină implicit imposibilitatea reluării activităţii pe teritoriul României.
Repercursiunile măsurii dispuse asupra reclamantului s-au răsfrânt şi asupra familiei sale care a avut de suferit, determinat de faptul că nu a mai putut să ia legătura cu el imediat după arestare, dar şi asupra cunoştinţelor sale care, aflând că este arestat, s-au îndepărtat de el, unele dintre acestea (chiar ginerele reclamantului) motivând că nu vor să facă parte din familia părţii şi anturajul acestei familii.
S-a reţinut că CE.D.O., a statuat în jurisprudenţă că, atunci când nu se poate face distincţie clară între prejudiciul moral şi cel material noţiunea de daune morale include atât prejudiciul moral cât şi cel material.
In acest context s-a apreciat că suma de 100.000 Euro acordată de prima instanţă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţia României este corectă, statul fiind obligat să repare pagubele suferite de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
In dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că hotărârea curţii de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Dezvoltând teza I a textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în contextul situaţiei de fapt corect reţinute şi a dispoziţiilor legale în materie, de asemenea, corect aplicate, este de neînţeles omiterea de către instanţa de apel, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale solicitate, a intervalului de timp necesar pentru refacerea medicală pe care a dovedit-o cu înscrisuri medicale.
Statul Român este dator să plătească pentru abuzurile şi incompetenţa pe care funcţionarii săi le produc cu consecinţa vătămarea intereselor cetăţenilor.
Cât priveşte teza a II-a a aceluiaşi text legal, s-a arătat că în soluţionarea cauzei, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la jurisprudenţa CE.D.O. în speţe similare şi că abuzurile statului trebuie sancţionate prin condamnarea statului la plata despăgubirilor solicitate prin acţiunea introductivă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor interne privitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, respectiv a textului art. 504 C. proc. civ. prin raportare la normele convenţionale în materie.
S-a arătat că în condiţiile în care în dreptul intern există o reglementare în materia analizată, care nu a fost calificată de către o instanţă superioară sau la nivel legislativ că ar contraveni dreptului internaţional, instanţa română este obligată să facă aplicaţiunea acesteia în litigiile pe care le are de soluţionat, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 148 din Constituţia României.
S-a apreciat astfel că, nelegal, au fost înlăturate criticile invocate prin cererea de apel şi că Decizia pronunţată în cauză nu cuprinde argumentele care să justifice adoptarea soluţiei dispusă de instanţă, ci doar o expunere a situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă.
Menţinând atât considerentele cât şi dispoziţiile cuprinse în hotărârea instanţei de fond, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a pronunţat o hotărâre judecătorească care încalcă principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii. Aceasta determinat de lipsa de rol activ a instanţei, care reţine că suma dispusă a fi acordată de instanţă este în măsură să asigure „înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare" ale faptei prejudiciabile, deşi în mod unanim în practica judiciară internă şi internaţională s-a apreciat că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea rolul decât de a diminua un prejudiciu moral şi nu de a-1 acoperi în întregime.
In mod greşit în cauză s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ., întrucât atât luarea măsurii preventive, cât şi prelungirea acesteia pe o durată de 1 an, 4 luni şi 3 zile s-au întemeiat pe date sau indicii temeinice, măsura preventivă fiind supusă controlului exercitat de instanţă urmare a căilor de atac declarate de parte.
Ca urmare, raportat la natura faptei şi complexitatea cauzei, durata detenţiei nu poate fi apreciată ca excesivă, reclamantul beneficiind în acelaşi timp de un proces echitabil cu asigurarea tuturor garanţiilor pe care legea i le recunoaşte.
S-a apreciat, după indicarea textului art. 504 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele textului legal invocat, întrucât achitarea reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. civ. şi nu pe art. 10 lit. j) C. proc. pen., astfel cum pretinde norma amintită.
De asemenea, în determinarea cuantumului daunelor pretinse, instanţa ar fi trebuit să constate că dificultatea în evaluarea acestei categorii de prejudiciu nu poate fi interpretată în sensul unor sume exorbitante fără corespondent în realitatea datelor speţei, altfel existând riscul ca reparaţia acordată să conducă la stabilirea unei disproporţii între prejudiciul suferit şi cel acordat.
S-a relevat astfel, sub aspectul cuantificării prejudiciului pretins a fi fost suferit de parte, că CE.D.O. statuând în echitate a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, sens în care au fost invocate cauzele Ţară Lungă, Oancea şi Temeşan împotriva României.
In acest context, au apreciat că în mod eronat instanţa de apel a dispus obligarea statului la plata sumei menţionate în dispozitivul său, considerată a fi exagerată şi de natură a transforma reparaţia solicitată într-o îmbogăţire fără justă cauză, motiv pentru care, solicitând reevaluarea cauzei sub toate aspectele, au pretins o reapreciere a răspunderii statului şi diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor acordate reclamantului astfel încât acestea să se constituie într-o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul produs.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
S-a arătat astfel că în raport de probaţiunea administrată şi de jurisprudenţa în materie, determinarea sumei acordate cu titlu de reparaţie la cuantumul reţinut de instanţe este de natură să creeze inechităţi şi arbitrariu, fiind disproporţionată şi nerealistă.
Recursurile nu sunt fondate.
La soluţionarea cauzei în cele două etape procesuale, instanţele au avut în vedere normele convenţionale invocate de reclamant în cererea dedusă judecăţii care prevăd:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa unei autorităţi judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţiile contrare acestui articol are dreptul la reparaţii (art. 5 pct. 5).
Aşa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate", paragraful 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmând ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.
Investită cu soluţionarea unor plângeri întemeiate pe prevederile evocate, instanţa Europeană, în jurisprudenţa sa, a afirmat în mod constant că scopul esenţial art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţii statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.
In aplicarea art. 5 lit. c), în jurisprudenţa sa, instanţa Europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei existenţei unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane.
Or, în speţă, legal au reţinut instanţele că, atât la momentul luării măsurii cât şi ulterior, în cursul prelungirii sale şi al trimiterii inculpatului în judecată, nu există o bază legală suficientă pentru adoptarea acestor măsuri, prin raportare la normele convenţionale evocate, dar şi a temeiurilor acestora prevăzute de dreptul intern.
Aceasta pentru că principala probă pe care s-a întemeiat actul de inculpare au constituit-o convorbirile telefonice interceptate în baza mandatului nr. 00268, emis în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, cu o valabilitate de 6 luni, ce a expirat la 23 august 2003 şi nu a mai fost prelungit.
Toate procesele verbale privind certificarea autenticităţii convorbirilor telefonice interceptate au avut la bază autorizaţia de interceptare 00268 dar din anul 2002.
Din copia extrasului mandatului 00268 din 19.02.2003 înaintat instanţei la data de 24 mai 2004 rezultă autorizarea interceptării comunicaţiilor numitului A., de la postul telefonic mobilînregistrat pe numele firmei SC T.P. SRL.
Cu toate acestea la dosar au fost anexate listinguri şi pentru alte numere de telefon pentru care nu există autorizaţie sau mandat de interceptare nici pentru anul 2002 şi nici pentru anul 2003.
Constant reclamantul a contestat vocile şi conţinutul convorbirilor interceptate solicitând, printre altele expertizarea tehnică a casetelor audio.
La aceasta se adaugă şi împrejurarea că la dosar nu există probe din care să rezulte că reclamantul a săvârşit actele materiale ale infracţiunilor pentru care a fost arestat şi pus sub acuzare, context în care prima instanţă a dispus achitarea sa pe temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., soluţie rămasă definitivă în căile de atac exercitate de parchet.
Prin urmare legal s-a reţinut existenţa ipotezelor normei art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., potrivit cărora privarea de libertate este nelegală dacă s-a stabilit prin hotărâre definitivă a instanţei de achitarea inculpatului.
In acest context, criticile comune din recursul pârâtului şi al parchetului privind aplicarea greşită a legii raportului juridic dedus judecăţii cât şi cele privind întinderea prejudiciului moral acordat reclamantului, nu sunt fondate.
Curtea de apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.
Probele administrate în cauză dovedesc că prin încălcarea normelor convenţionale evocate, reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale, recunoscute de legislaţia Europeană, dreptul său la repararea prejudiciului astfel produs fiind incontestabil din perspectiva art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 acopere.
Stabilirea despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea şi suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată matematic, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, în funcţie de care instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor, dar şi să stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs.
Sub acest aspect se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie şi a principiilor de drept ce o guvernează.
Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, de caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel (critici comune din recursul pârâtului şi parchetului) privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, aspect de altfel reliefat şi în recursul pârâtului, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor si stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Nu poate fi primită nici critica din recursul pârâtului încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, existând corespondenţa pretinsă de lege între considerentele şi dispozitivul său, hotărârea fiind amplu şi precis motivată cu consemnarea argumentelor fiecărui motiv de apel invocat de părţi.
Cât priveşte recursul reclamantului se constată că, pretinzând acordarea unei sume mai mari, la nivelul celei solicitate prin cererea dedusă judecăţii, recurentul nu a indicat motivele pentru care criteriile de determinare reţinute de instanţe nu ar fi fost de natură să permită stabilirea unei despăgubiri echitabile în accepţiunea normelor convenţionale şi, în acelaşi timp, nu a indicat şi dovedit elementele, respectiv dovezile pe care acesta se sprijină, care să determine stabilirea unui alt cuantum mai mare, decât cel reţinut de instanţă.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 22A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5838/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5798/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
