ICCJ. Decizia nr. 5836/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5836/2010
Dosar nr. 2043/3/2009
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010
Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, reclamantul I.V. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâtele sunt constructori de rea credinţă ai blocului nr. 79 bis situat în strada Opanez nr. 73 sector 2 şi să fie obligate acestea la plata unor despăgubiri conform dispoziţiilor art. 494 C. civ.
În motivarea cererii, reclamatul a arătat că, la data de 17 septembrie 2009, prin Sentinţa civilă nr. 638 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de autorii săi împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, cele două instituţii au fost obligate să lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă reclamanţilor (I.V. şi I.E.) terenul în suprafaţă de 360 mp. situat în strada Opanez nr. 73 sector 2, instanţa constatând din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză că terenul este liber, reţinându-se totodată că, faţă de împrejurarea că a trecut mai mult de un an de la decizia de expropriere şi nu s-a efectuat obiectivul de utilitate publică pentru care terenul a fost expropriat, decretul a devenit caduc.
Reclamantul a arătat că, prin dispoziţia nr. 84 a Primarului General s-a dispus restituirea în natură autorilor săi I.Va. şi I.E., a terenului în suprafaţă de 360 mp. situat în Bucureşti strada Opanez nr. 73, sector 2, dar punerea în posesie nu s-a putut efectua, întrucât între timp pe terenul menţionat s-a ridicat un bloc, blocul nr. 79 bis.
Reclamantul consideră că pârâtele sunt de rea credinţă, întrucât acţiunea în revendicare a terenului în litigiu a fost introdusă în anul 1995, părţi fiind şi pârâtele din prezenta cauză, dosar în cadrul căruia s-a efectuat o expertiză care a stabilit că terenul era liber şi putea fi retrocedat, iar din răspunsurile date de către Administraţia Fondului Imobiliar şi din planşele foto rezultă că pe acest teren s-a ridicat blocul nr. 79 bis, după ce sentinţa de restituire a rămas definitivă şi irevocabilă, deci la sfârşitul anului 1996 sau începutul anului 1997, fiind astfel constructori de rea credinţă.
Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, reclamantul arată că în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ., proprietarul terenului are două posibilităţi: fie să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate; fie să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, în practică stabilindu-se înlocuirea soluţiei neeconomice a dărâmării cu aceea a acordării unei despăgubiri, despăgubiri pe care se solicită a-i fi acordate în acest dosar, întrucât demolarea construcţiei nu ar folosi nimănui.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 111 C. civ. şi art. 480, 494 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 805 din 09 iunie 2009, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, reclamantul nu a demonstrat că pârâţii sunt constructori de rea-credinţă ai blocului nr. 79 bis, situat în Bucureşti, str.Opanez nr. 73, sectorul 2.
Astfel, prin înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcţiei, ci doar data recepţiei blocului - 30 septembrie 1997, prin Adresa nr. TN/53521 14 martie 2007 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
Din raportul de expertiză efectuat în Dosar nr. 6338/1995 şi depus în cauză rezultă că, la data de 15 februarie 1996 terenul era liber, iar la data de 30 septembrie 1997 blocul era finalizat, nefiind realist termenul de un an şi 6 luni de ridicare a unui bloc dacă ar fi luată în calcul ca dată de începere a lucrărilor luna martie 1996, ulterior efectuării expertizei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 1A din 6 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamant şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis primul capăt de acţiune, a constatat că pârâtele sunt constructori de rea-credinţă a imobilului bloc 79 bis din Bucureşti, str. Opanez nr. 73, sector 2 şi a respins capătul doi din acţiune, ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la primul capăt de cerere că, instanţa de fond în mod greşit a prezumat că terenul nu era liber, plecând numai de la premiza că este nerealist un termen de 1 an şi 6 luni de edificare a construcţiei.
Aşa fiind, rezultă că pârâtele au fost de rea credinţă la momentul edificării construcţiei.
Mai mult, şi dacă s-ar reţine, contrar considerentelor acestei sentinţe, că ridicarea construcţiei a început înainte de finalizarea procesului de revendicare, reaua credinţă a pârâtelor este dovedită întrucât:
Buna credinţă reprezintă conform definiţiei dată de art. 1898 alin. (1) C. civ. „credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Or, nu este cazul în speţă, dat fiind că s-a continuat finalizarea construcţiei şi după data de 18 decembrie 1996, când hotărârea privind revendicarea a rămas definitivă.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, curtea de apel a reţinut că, proprietarul terenului poate cere, în condiţiile art. 494 C. civ., fie ridicarea construcţiei, fie să păstreze pentru el construcţiile cu obligaţia de a-l dezdăuna pe constructorul de rea credinţă şi nu să obţină valoarea de circulaţie a terenului.
Acordarea de despăgubiri, aşa cum solicită reclamantul prin acţiune, nu echivalează cu ieşirea din patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât acordarea de despăgubiri nu este un act translativ de proprietate.
În situaţia în care cererea de obligare la despăgubiri, astfel cum a fost formulată prin acţiune - întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ., ar fi admisă, reclamantul ar fi în continuare proprietarul terenului având drept de dispoziţie asupra acestuia, ceea ce nu poate fi primit de către instanţă.
Reclamantul putea să solicite doar despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Împotriva acestei din urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamantul I.V., cât şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin recursul promovat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii au susţinut lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliul General al Municipiului Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiul Bucureşti, prin primar general, întrucât în dosarul Tribunalului Bucureşti în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 638/1996 figurează ca pârâţi Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi SC A. SA, iar Municipiul Bucureşti nu a fost parte în proces, precum şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, deoarece în acelaşi dosar figurează ca reclamanţi atât I.V., cât şi I.E. şi, ca urmare, o astfel de acţiune nu poate fi promovată fără I.E. sau moştenitorii acesteia.
În motivarea recursului, s-a susţinut şi excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, deoarece de la data când a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 638/1996 au trecut aproape 11 ani, astfel încât reclamanţii din cauză nu mai sunt îndreptăţiţi la eventuale pretenţii, precum şi lipsa interesului reclamanţilor de a promova această acţiune, după apariţia Legii nr. 10/2001, petenţii figurând cu Dosarul administrativ nr. 28911/2002, la Notificarea nr. 2183/2001 depusă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului în discuţie, pentru care sunt îndreptăţiţi să solicite măsuri reparatorii.
Pe fondul litigiului, pârâţii-recurenţii au solicitat să se constate că nu s-a făcut dovada relei credinţe a pârâţilor la construirea blocului, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcţiei, ci doar data recepţiei blocului.
Reclamantul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin motivele de recurs a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 494 C. civ., text de lege care nu trebuie interpretat ad literam, deoarece în practică s-a decis să se înlocuiască soluţia neeconomicoasă a demolării construcţiilor, cu cea a acordării unei despăgubiri.
Recurentul-reclamant a mai arătat că, în speţa de faţă, a solicitat despăgubiri reprezentând valoarea terenului ocupat, în loc să ceară demolarea construcţiei, acţiune prin care s-ar aduce pagube însemnate şi costuri enorme, fiind vorba de un bloc cu 40 de apartamente, care deja au fost vândute altor persoane.
La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2010, Înalta Curte a invocat, din oficiu, tardivitatea recursului declarat de pârâţi şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 301 C. proc. civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.
În speţă, cererea declarativă de recurs, cuprinzând şi motivele acestuia, a fost înregistrată la data de 25 martie 2010, la Curtea de Apel Bucureşti.
Decizia atacată a fost comunicată recurenţilor-pârâţi la data de 4 martie 2010, ultima zi de formulare a recursului fiind 22 martie 2010, astfel că recursul s-a declarat peste termenul legal, urmând a fi respins ca tardiv.
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 494 C. civ. rezultă că, în situaţia în care plantaţiile şi lucrările au fost făcute de către un terţ de rea-credinţă cu materiale proprii, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru păstrarea lucrărilor, cu obligaţia de a-l despăgubi pe constructor, plătindu-i valoarea materialelor şi preţul muncii, în temeiul principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi fără just temei sau pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa, lucrările.
Interpretând această normă legală, reiese că proprietarul terenului are drept de opţiune între cele două variante enunţate şi nu se poate pune problema acordării unei despăgubiri reprezentând valoarea terenului ocupat, aşa cum solicită reclamantul-recurent.
În ipotezele reglementate de textul legal menţionat, titularul dreptului de proprietate asupra terenului îşi păstrează în continuare titlul şi poate deveni, prin accesiune, dacă optează în acest sens, proprietar al plantaţiilor, construcţiilor sau altor lucrări efectuate de constructor.
De asemenea, terţa persoană care a construit cu rea-credinţă pe terenul proprietatea alteia nu poate avea decât un drept de creanţă asupra materialelor şi lucrărilor edificate şi nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilului.
Aşadar, instanţa de apel în mod corect a reţinut că cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri conform art. 494 C. civ., este neîntemeiată, respingând capătul doi din acţiune.
Faţă de cele ce preced, rezultă că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva Deciziei nr. 1A din 6 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5826/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5837/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
