ICCJ. Decizia nr. 5967/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5967/2010
Dosar nr. 3216/97/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3216/97 din 2 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar a chemat în judecată pe pârâtul R.C.G., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 550.061 lei, reprezentând redevenţe şi penalităţi de întârziere.
In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a încheiat cu pârâtul contractul de concesiune nr. 8 din 1 septembrie 1992 şi, respectiv, actul adiţional nr. 2/2002 la acest contract, pentru suprafaţa de 95 mp teren, situat în Lupeni, pentru o durată de 25 ani şi că, în conformitate cu prevederile acestui contract, pârâtul avea obligaţia să achite sumele stabilite ca redevenţe în cuantum de 6.000 lei rol, indexat cu rata inflaţiei.
A mai arătat reclamantul în motivarea acţiunii că, întrucât pârâtul nu a achitat sumele datorate, trimestrial, conform art. 9 din contractul încheiat, datorează penalităţi de întârziere de 5% din suma datorată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., art. 5, art. 6, art. 7 din contractul de cesiune nr. 8/1992 şi respectiv actul adiţional nr. 2/2002, art. 112-114 C. proc. civ. şi art. 17 din Legea nr. 146/1997 sub aspectul susţinerii cererii de scutire de plata taxelor de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 18 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantului pentru sumele calculate până la data de 2 iunie 2005, reprezentând redevenţe şi penalităţi de întârziere, s-a admis în parte acţiunea reclamantului Municipiul Lupeni prin Primar şi în consecinţă a fost obligat pârâtul R.C.G. să plătească reclamatului suma de 4.482 lei redevenţe şi suma de 4.482 lei penalităţi de întârziere, fiind respinsă în rest acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit contractului şi actului adiţional la acesta, pârâtul datorează reclamantului redevenţe şi penalităţi de întârziere.
A mai reţinut tribunalul că, având în vedere că pârâtul a recunoscut pretenţiile reclamantului, atât sub aspectul redevenţelor, cât şi sub aspectul penalităţilor, acţiunea este întemeiată în parte, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 4.482 lei, redevenţă datorată potrivit contractului de concesiune nr. 8/1992 şi actului adiţional nr. 2 la acesta, precum şi la plata sumei de 4.482 lei, penalităţi de întârziere, datorate în baza aceluiaşi contract şi reţinându-se, totodată că, până la data de 2 iunie 2005, operează prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului.
Prin Decizia nr. 156 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 45/2009 a Tribunalului Hunedoara, aceasta fiind schimbată în parte în sensul admiterii excepţiei prescripţiei până la data de 19 februarie 2004 şi în consecinţă, al obligării pârâtului să plătească reclamantului suma de 1.852 lei redevenţă nr. 1.966 lei, penalităţi de întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru anii 2002, 2003 reclamantul nu este îndreptăţit la penalităţi de întârziere, întrucât pentru această perioadă cererea este prescrisă, în timp ce pentru anul 2004 suma stabilită cu titlu de redevenţă şi suma stabilită cu titlu de penalităţi de întârziere nu este prescrisă.
Împotriva deciziei nr. 156A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia a declarat recurs Municipiul Lupeni susţinând, în esenţă, că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat în mod incorect penalităţile de întârziere şi că pârâtul trebuia obligat la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 3.186 lei raportat la limita redeventei.
Totodată, prin motivele de recurs, s-a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu are aplicabilitate în prezenta cauză, că a operat întreruperea prescripţiei în anul 2007 şi că nu se justifică reţinerea instanţei de apel că nu s-a stipulat în contract o clauză specială conform căreia totalul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut, în primul rând că, faţă de principiul că penalităţile nu pot depăşi valoarea creanţei datorate şi faţă de împrejurarea că, prin contractul de cesiune şi actul adiţional la acesta, nu s-a stipulat nicio clauză penală, în mod corect instanţa de apel, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune până la data de 19 februarie 2004, a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.852 lei redevenţă, precum şi suma de 1.966 lei, penalităţi de întârziere.
Pârâtul a achitat redevenţă datorată pentru anii 2002 şi 2003, iar pentru anul 2004, din suma totală datorată, respectiv din suma de 1.966 lei, a achitat doar suma de 144 lei, în februarie 2007 rămânând de achitat suma de 1.882 lei. Astfel fiind şi pârâtul recunoscând la data de 12 februarie 2007 datoria pentru anul 2004, începând cu această dată a început să curgă un nou termen de prescripţie (pentru anii 2002 şi 2003, aşa cum în mod corect au stabilit cele două instanţe, reclamantul nu este îndreptăţit la penalităţi de întârziere, întrucât, pentru această perioadă, dreptul la acţiune este prescris). Faţă de împrejurarea că pârâtul a recunoscut datoria, a operat întreruperea cursului prescripţiei, astfel că pentru anul 2004 nu operează prescripţia dreptului la acţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, faţă de cel în folosul căruia curge prescripţia, iar potrivit art. 17 din acest act normativ, întreruperea şterge prescripţia, după întrerupere începând să curgă o nouă prescripţie.
Făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, pentru a opera întreruperea cursului prescripţiei în anul 2007, prin recunoaşterea datoriei de către pârât, cauza de întrerupere trebuia să intervină mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie, or, în speţă, plata redevenţei de către pârât la data de 19 februarie 2007 s-a efectuat după împlinirea termenului de prescripţie pentru anul 2002 şi 2003.
Astfel fiind, nu sunt justificate criticile recurentului privind inaplicabilitatea excepţiei prescripţiei extinctive şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, iar susţinerile cuprinse în cererea de recurs cu privire la cuantumul acestor penalităţi privesc temeinicia hotărârii atacate, astfel că nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Faţă de considerente expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar împotriva deciziei civile nr. 156A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5984/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5966/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
