ICCJ. Decizia nr. 5966/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5966/2010
Dosar nr. 5483/30/2006
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bihor sub nr. 5424/C din 26 octombrie 2005, reclamanta P.B.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de zece milioane Euro sau contravaloarea în Ron, reprezentând daune morale ca urmare a arestării, cercetării şi trimiterii nelegale în judecată pentru săvârşirea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la prevederile Legii nr. 78/2000; obligarea Statului Român la plata sumei de 800 milioane lei reprezentând daune materiale, constând în: cheltuieli de transport, cazare şi diurna la instanţa din Braşov şi la Bucureşti, respectiv 80 milioane lei, onorarii avocaţiale în sumă de 150 milioane lei, cheltuieli; cheltuielile medicale în sumă de 76 milioane lei; supliment de hrană pentru stres în toată perioada de trei ani şi două luni atât pentru reclamantă cât şi pentru copiii ei minori.
În motivarea cererii se arată că, în calitate de judecător sindic în cadrul Tribunalului Bihor, i-a fost repartizat spre soluţionare dosarul de faliment al SC V.P. SA Valea lui Mihai şi în legătură cu acest dosar i s-a înscenat un flagrant de luare de mită, iar la 24 mai 2002, a fost arestată în mod nelegal în baza mandatului de arestare preventivă nr. 11 din 24 februarie 2002, efectuând 30 de zile de arest.
Curtea Supremă de Justiţie, la data de 11 iulie 2002 prin Decizia penală nr. 3605 a prelungit în mod nelegal un mandat expirat, fără valoare judiciară iar la data de 28 octombrie 2002 a fost trimisă în judecată, iar arestarea, cercetarea şi judecarea sa a avut loc pe o perioadă mai mare de trei ani de zile, producându-i astfel traume fizice, morale şi sociale, fiind supusă unui tratament inuman ce i-a afectat în mod ireversibil viaţa. S-a mai arătat că arestarea sa a fost abuzivă cu încălcarea normelor elementare de procedură penală şi în absenţa unui aviz de cercetare şi arestare din partea Ministerului Justiţiei. Prin încheierea nr. 213/P din 28 aprilie 2006 Tribunalul Satu-Mare a scos cauza de pe rol şi în baza art. 40 C. proc. civ. a înaintat această cerere la Tribunalul Timiş spre competentă soluţionare, având în vedere că prin încheierea nr. 3748 din 11 aprilie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de părţile din proces.
Tribunalul Timiş a înregistrat cauza sub nr. 6621 din 12 mai 2006 iar în sistem ecris sub nr. 5483/30/2006.
În urma administrării întregului material probator, Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 2499 din 29 noiembrie 2007 a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă, a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de daune morale şi de 4.281,01 Ron cu titlu de daune materiale. A fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că în ceea ce priveşte excepţiile invocate de părţi, acestea au fost consemnate şi soluţionate prin încheierile de şedinţă ce fac parte integrantă cu hotărârea pronunţată, iar pe fond cauza a fost soluţionată având în vedere precizările acţiunii formulate de reclamant de la fila 125. S-a reţinut pe fond că, faţă de reclamantă s-a luat măsura arestării preventive pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 24 mai 2002 până la data de 22 iunie 2002 în acest sens fiind emis mandat de arestare preventivă nr. 11 din 24 mai 2002.
Curtea de Apel Oradea şi Curtea Supremă de Justiţie au admis cererile de prelungire a măsurii preventive faţă de reclamantă, dar aceste hotărâri nu au putut fi puse în aplicare, deoarece inculpata a dispărut de la domiciliul său.
Prin Decizia penală nr. 3691 din 10 septembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a respins a nouă cerere de prelungire a măsurii arestării preventive, constatându-se că măsura anterioară a încetat.
Prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002 emis Ministerul Public, Parchetul Naţional Anticorupţie în dosar nr. 90/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantei P.B.E. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. Prin sentinţa penală nr. 5/F din 7 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, inculpata P.B.E. a fost achitată cu motivarea că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită. Măsura achitării reclamantei a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de modul de soluţionare a excepţiilor invocate, tribunalul s-a pronunţat pe fond numai cu privire la cererea în repararea prejudiciului moral şi material ocazionat de arestarea reclamantei în procesul penal. S-a constatat că sub acest aspect sunt întrunite cerinţele art. 504 alin. (2) C. pen. pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului în sensul că reclamanta a fost arestată preventiv în perioada 24 mai 2002 – 22 iunie 2002 în baza unui mandat de arestare preventiv emis de instanţa de judecată, pentru ca ulterior, prin decizie definitivă, aceasta să fie achitată, astfel că i-a fost adus un prejudiciu moral, fiindu-i lezată imaginea publică. Acordarea reparaţiei morale s-a făcut luându-se în considerare atingerea efectivă adusă demnităţii reclamantei, a suferinţelor şi a dificultăţilor de integrare socială, cauzate de privarea de libertate.
S-a concluzionat că suma de 10.000 Euro acordate cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral este îndestulător. S-a respins cererea privind cheltuielile ocazionate de afecţiunile medicale ca nedovedită precum şi cerere de acordare a sumei de 300 Ron/zi supliment de hrană. Referitor la cuantumul daunelor materiale s-a apreciat că se poate acorda cu acest titlu suma de 4.281,01 Ron.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta P.B.E., Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti, Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Timiş.
Reclamanta prin motivele de apel critică hotărârea apelată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate întrucât pretenţiile sale se întemeiază pe o justă şi integrală reparare a prejudiciului cauzat, ca urmare a atingerilor aduse demnităţii, sănătăţii vieţii şi integrităţii sale corporale, întrucât statutul său social a fost afectat ca urmare a arestării şi a acuzaţiei de corupţie ce i-a fost adusă, iar ulterior s-a dovedit a fi falsă.
Apelantul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Timiş a criticat hotărârea apelată sub aspectul soluţionării excepţiei prescrierii dreptului la acţiunea având ca obiect plata despăgubirilor pentru lipsire de libertate pe nedrept în cursul urmării penale, respectiv pentru perioada duratei arestării 24 mai – 22 iunie 2002. În ceea ce priveşte pretenţiile în sumă de 4281,01 RON reprezentând daune materiale – cheltuieli de judecată care exced perioadei duratei arestării, se solicită prin motivele de apel respingerea ca inadmisibilă a unei asemenea cereri. Se critică în continuare prin motivele de apel şi cuantumul despăgubirilor morale acordate şi se solicită diminuarea cuantumului acestora.
Apelanta Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti prin motivele de apel solicită în principal respingerea cererii ca neîntemeiată iar în subsidiar se solicită diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate prin hotărârea apelată.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 137/A din 22 mai 2009 a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă P.B.E., a schimbat în parte sentinţa în sensul că a majorat daunele morale acordate reclamantei de la 10.000 Euro la suma de 20.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, referitor la daunele materiale, tribunalul în mod corect a reţinut că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 3 din Protocolul nr. 7 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a recunoscut doar dreptul la reparaţie al persoanei care iniţial a fost condamnate definitiv săvârşindu-se astfel o eroare judiciară. Reclamanta nu poate invoca acest drept, deoarece a fost achitată în timpul procedurilor judiciare. Cu referire la daunele morale s-a reţinut că, arestarea reclamantei, precum şi faptul că a fost acuzată de săvârşirea unei fapte de corupţie, a avut grave consecinţe, vătămându-i acesteia onorarea, creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care constituie fundamentul daunelor morale. S-a dovedit în cauză că nu numai reclamanta a fost afectată de această măsură şi traumatizată, ci şi familia sa, chiar şi copii care au fost marginalizaţi la şcoală refuzând să frecventeze colectivitatea, drept urmare s-a majorat cuantumul daunelor morale de la 10.000 Euro la suma de 20.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul Statul Român s-a reţinut că acţiunea reclamantei a fost introdusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. şi că în mod corect s-a respins şi excepţia inadmisibilităţii pretenţiilor în cuantum de 4281 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pe fond s-a reţinut că acţiunea este temeinică, că temeiul juridic îl formează dispoziţiile art. 504 alin. (2), art. 506 şi art. 5 Paragraful 1 din Protocolul 7 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se referă la privarea nelegală de libertate a unei persoane şi cum reclamanta a fost privată de libertate în perioada 24 mai – 22 iunie 2002, acţiunea sa pentru acoperirea daunelor materiale şi morale apare ca neîntemeiată.
Cu privire la apelul declarat de apelanta Direcţia Naţională Anticorupţie s-a reţinut că apelul este nefondat deoarece în cursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti s-a stabilit că inculpata nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părţile din proces.
Recurenta D.G.F.P. Timiş, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea sun următoarele aspecte:
- În mod nelegal a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect despăgubiri solicitate pentru arestarea preventivă a reclamantei în cursul urmăririi penale respectiv în perioada 24 mai 2002 – 22 iunie 2002, întrucât o astfel de acţiune poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor sau ordonanţelor procurorului.
Reclamanta a suportat în mod efectiv măsura arestării preventive în perioada 24 mai 2002 – 22 iunie 2002 mandatele de arestare preventivă prelungindu-se succesiv până la data de 11 septembrie 2002, fără executare efectivă, iar hotărârea judecătorească de revocare a măsurii privative de libertate este Decizia penală nr. 3691 din 11 septembrie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie. Dreptul la acţiune s-a prescris întrucât acţiunea de reparare a pagubei a fost formulată abia la 26 octombrie 2005. data de 7 iulie 2005 a achitării definitive a reclamantei prin Decizia penală nr. 4177 din 7 iulie 2005 putea fi avută în vedere pentru promovarea acţiunii în repararea pagubei pentru arestarea preventivă numai în cazul în care reclamanta s-ar fi aflat încă în stare de arest la data achitării definitive.
- În mod neîntemeiat a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru capătul de cerere privind acordarea de daune materiale în sumă de 4.281,01 lei RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cursul procesului penal, care exced perioadei duratei arestării preventive şi implicit exced sferei erorii judiciare şi acest caz nu este reglementat de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
- Pe fond acţiunea este neîntemeiată pentru că nu s-a stabilit irevocabil că măsura arestării preventive a fost dispusă nelegal.
- Cuantumul daunelor morale acordate este exagerat şi nejustificat solicitându-se diminuarea acestora.
Recurenta Direcţia Naţională Anticorupţie critică hotărârea, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
- În mod nelegal s-a majorat cuantumul daunelor morale de la 10.000 Euro la 20.000 lei, pentru că luarea măsurii arestării preventive s-a datorat culpei procesuale a reclamantei în procesul penal, constând în atitudinea sa de vehementă negare a unui fapt evident.
- În mod greşit s-au acordat reclamantei daune materiale constând în cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în procesul penal întrucât astfel de pretenţii nu sunt reglementate de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
- Cuantumul despăgubirilor sunt foarte mari în raport cu durata arestării preventive.
Recurenta reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea recurată este nelegală pentru că nu s-a dat o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. prin raportate la art. 5 pct. 5 din CEDO, deoarece din perspectiva normei Europene, reîncarcerarea reclamantei s-a făcut în baza unui mandat de arestare expirat.
- Stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea practicii judiciare în materie şi a normelor Europene.
- În mod eronat nu s-au acordat daune materiale, acestea fiind integral dovedite potrivit înscrisurilor depuse la dosar.
- La stabilirea întinderii daunelor morale nu s-a ţinut cont de atingerile aduse demnităţii, vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale şi nici atingerile aduse sănătăţii întregii familii. Cauza declanşatoare a afecţiunilor de care suferă reclamanta, o constituie arestarea abuzivă, prelungirile nelegale şi stresul la care a fost supusă. Nu s-au luat în calcul nici atingerea adusă onoarei, reputaţiei, precum şi prestigiului profesional. Cazul a fost puternic mediatizat negativ, depăşind chiar frontierele acestei ţări. Nu s-au avut în vedere nici presiunile psihice ce s-au făcut asupra familiei (soţ şi copii minori). S-au adus atingeri profesiei, chiar şi în cazul achitării, reclamanta se simte marginalizată de colegi şi personalul auxiliar.
- În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate respectiv: cheltuieli de transport, cazare, diurnă, onorarii avocaţiale în sumă de 15.000 Ron; 24.000 Ron controale medicale; cheltuieli cu supraalimentaţia pentru refacerea fizică şi psihică; acordarea sumei de 300 Ron/zi pentru refacerea fizică şi psihică, susţine reclamanta, că în mod eronat nu au fost acordate deşi au fost dovedite.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de recurenta D.G.F.P. Timiş.
Criticile recurentei pârâte, D.G.F.P. Timiş, vizează în principal, modalitatea de soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate pe nedrept în cursul urmăririi penale, respectiv pentru perioada duratei arestării preventive 24 mai 2002 – 22 iunie 2002, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale în cuantum de 4.281,01 RON.
Cu referire la aceste excepţii se susţine prin motivele de recurs care au fost respinse în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 504 – 506 C. proc. pen., fiind astfel astfel incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Contrar criticilor formulate, în speţa supusă analizei, excepţia prescrierii dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate pe nedrept în cursul urmăririi penale, nu poate fi reţinută, întrucât argumentele aduse de recurentă, sunt prevăzute în actualul C. proc. pen., care stabileşte momente diferite pentru introducerea acţiunii în reparaţie pentru eroare judiciară.
Dar, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauza pendinte, ele fiind incluse în Codul de procedură penală doar prin adoptarea Legii nr. 281/2003, în timp ce hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a revocat măsura arestării preventive, s-a pronunţat anterior şi anume la data de 11 septembrie 2002, dată la care dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., stabileau că, indiferent dacă persoana este îndreptăţită la reparaţie în temeiul art. 504 alin. (1) sau (2) C. proc. pen., termenul pentru promovarea acţiunii începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Drept urmare, termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data de 11 septembrie 2002 cum greşit susţine recurenta, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a reclamantei, ce a fost pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la 7 iulie 2005 sub nr. 4177 din 7 iulie 2005.
Critica referitoare la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect „acordarea daunelor materiale în cuantum de 4.281,01 RON" este tot nefondată, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamantă şi reţinut de instanţe, şi anume art. 998-999 C. civ.
Recurenta susţine, referitor la acest motiv de recurs că, excede erorii judiciare şi că acest caz nu este reglementat de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Contrar acestor argumente, temeiul de drept al acestui capăt de cerere îl constituie dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., iar instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la aceste cheltuieli, astfel că ele pot fi solicitate, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 193 C. proc. pen.
Pe fond, recurenta solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Nu poate fi reţinută nici această critică, deoarece, reclamanta a fost achitată în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există) ceea ce denotă că măsura arestării a avut un caracter nelegal.
În subsidiar recurenta critică hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, solicitând diminuarea acestora, dar, fără să indice care este motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Cum, motivele de recurs ce privesc diminuarea cuantumului daunelor morale aşa cum au fost prezentate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu vor fi reţinute.
2. Referitor la recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prima critică vizează cuantumul daunelor morale şi se susţine în acest sens că în mod nelegal s-au majorat aceste pretenţii având în vedere că luarea măsurii arestării preventive s-a datorat culpei procesuale a reclamantei în procesul penal, constând în atitudinea sa de vehementă negare a unui fapt evident.
Aceste critici nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate, întrucât, prin soluţionarea cauzei penale, respectiv achitarea inculpatei, s-a dovedit că atitudinea acesteia de negare a săvârşirii faptei pentru care a fost trimisă în judecată, era reală şi corectă.
Aşadar în mod corect instanţa de apel a dispus majorarea cuantumului daunelor morale, ţinându-se cont de atingerile aduse demnităţii, vieţii, sănătăţii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului profesional.
La stabilirea cuantumului acestor daune s-a avut în vedere faptul că, efectele măsurii arestării unei persoane cu un înalt prestigiu profesional, cum este cazul reclamantei, se resimt, chiar după revenirea la situaţia anterioară luării acestei măsuri.
Cel de-al doilea motiv de recurs care se referă la acordarea daunelor materiale, constând în cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în procesul penal, fiind identic cu motivul de recurs invocat de recurenta D.G.F.P. Timiş, se vor reţine aceleaşi argumente, fără a mai fi preluate.
3. Recursul declarat de reclamantă.
Prima critică se referă la interpretarea incorectă a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi se susţine că prin raportate la art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reîncarcerarea reclamantei s-a făcut în baza unui mandat de arestare expirat.
Critica este nefondată cu motivarea că, încălcarea normelor procedurale penale (reîncarcerarea în baza unui mandat expres) au fost soluţionate în cadrul procesului penal de către instanţa penală, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. acestea, au fost corect interpretate, stabilindu-se că acestea sunt aplicabile cauzei pendinte şi că reclamanta este îndreptăţită să primească daune morale pentru perioada în care s-a luat greşit măsura arestării preventive.
Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, fiind şi cel de-al doilea motiv de recurs, criteriile de stabilire sunt diferite de la persoană la persoană în funcţie de circumstanţele, concrete ale fiecărui caz şi drept urmare nu se poate reţine că la stabilirea cuantumului acestora s-a adus o încălcare a practicii judiciare în materie.
În cauza pendinte, în mod corect instanţa de apel a dispus majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 20.000 Euro, ţinându-se cont de gravitatea prejudiciului suferit.
Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestora.
Deci, nu se poate reţine încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.
Referitor la daunele materiale se susţine doar că acestea au fost dovedite şi greşit nu au fost acordate, fără a se indica dispoziţiile legale încălcate.
Or, argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motive de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele anterior redate Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta P.B.E. şi pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş şi Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei civile nr. 137 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5967/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5965/2010. Civil → |
|---|
