ICCJ. Decizia nr. 5964/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5964/2010
Dosar nr. 21225/3/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 8664/300 din 5 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, reclamantul A.G.M. (ulterior decedat) a chemat în judecată pe pârâţii D.A. îşi Municipiul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul a arătat, în esenţă, că este succesorul foştilor proprietari ai imobilului, însă, după preluarea abuzivă a bunului de către stat, acesta l-a vândut pârâtei D.A. , al cărei titlu de proprietate nu este valabil, în comparaţie cu cel al autorului reclamantului. Urmare a decesului reclamantului, survenit la data de 13 septembrie 2006, acţiunea a fost continuată de moştenitorul testamentar G.A.D.
Prin sentinţa civilă nr. 9501 din 22 noiembrie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a acelei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatându-se că valoarea imobilului în litigiu este mai mare de 5 miliarde lei, conform expertizei imobiliare administrate în cauză.
Astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1300 din 16 septembrie 2008, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul G.A.D.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 -122 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, motiv pentru care instanţa nu poate să constate o altă situaţie fapt decât cea prevăzută de lege.
Titlul pârâtei D.A. îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare nr. 1838 din 20 februarie 1997, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Existând două categorii de norme juridice, care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Această lege impune o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă şi obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedaţi abuziv.
Scopul acestei legi a fost de a tranşa, în sfârşit, controversata situaţie a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acţiunea în revendicare, înţeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun, după care se soluţionează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe), care, şi în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate, recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Prin Decizia nr. 316A din 19 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantul G.A.D. şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul G.A.D. în contradictoriu cu pârâţii D.A. şi Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din Bucureşti, sector 2, a obligat pe pârâta D.A. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a invocat în considerentele deciziei pronunţate prevederile deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii (în vigoare la data pronunţării soluţiei instanţei de apel) şi a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin raportare la art. 8 din Constituţia României din anul 1948 şi la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg Şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, se constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din Bucureşti, sector 2.
In concursul dintre reclamant şi pârâta D.A., cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi implicit se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşa cumpărătoare D.A., vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerinţă lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituia numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare.
Mai mult, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, s-a reţinut ca, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun" în sensul Convenţiei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., evicţiune intervenită, în speţa dedusă judecăţii, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie.
Împotriva deciziei civile nr. 316A din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au declarat recurs pârâta D.A. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
In ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de pârâta D.A., se constată că acestea au fost înregistrate la data de 27 noiembrie 2009, Decizia instanţei de apel fiind comunicată la data de 2 iulie 2009.
Conform dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2), iar potrivit art. 301 teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Faţă de aceste prevederi legale şi având în vedere că motivele de recurs formulate de pârâta D.A. au fost înregistrate la data de 27 noiembrie 2009, adică peste termenul prevăzut de textul de lege menţionat, se va constata nul recursul declarat de aceasta.
Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:
In mod eronat instanţa de apel a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate că, prin raportare la art. 8 al Constituţiei României din anul 1948 şi la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se impune a fi constatată pe cale judecătorească nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din Bucureşti, sector 2.
Simpla raportare la Constituţia R.P.R din anul 1948 nu poate reprezenta un argument suficient pentru a se conchide în cauză în sensul nevalabilităţii ridului statului de preluare a imobilului în litigiu, chiar şi în ipoteza în care se face referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu valabil de preluare!a imobilului litigios în proprietatea statului.
Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General este nefondat pentru următoarele considerente:
In ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt imobile preluate abuziv. Acest decret contravenea atât dispoziţiilor Constituţiei din 1948/art. 8 şi art. 10, cât şi prevederilor art. 481 C. civ., nereprezentând un titlu valabil de proprietate în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să opereze transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamanţilor în patrimoniul statului.
In mod corect instanţa de apel, constatând preluarea fără titlu valabil a imobilului în cauză şi nedesfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1878 din 23 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 (titlu exhibat de D.A. şi nedesfiinţat în instanţă), a făcut referire, în considerentele hotărârii pronunţate, la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei decizii în interesul legii „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni |n revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Aşa cum s-a reţinut şi prin considerentele deciziei instanţei de apel, principala modificare pe care Decizia nr. 33/2008 de recurs în interesul legii o aduce în soluţionare acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării ridurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea existenţei unui „bun" sau alunei „speranţe legitime" în patrimoniul părţilor ca noţiuni autonome, a; stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv, aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
In speţă, întrucât părţile litigante deţin fiecare un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, în mod corect a reţinut instanţa de apel dreptul reclamantului de a i se restitui bunul imobil asupra căruia i s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.
In aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşa cumpărătoare D.A., vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, ingerinţă lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat.
In jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun" în sensul Convenţiei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., evicţiune intervenită, în speţa dedusă judecăţii, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie legală de a te plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din principiul subsidiarităţii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 316A din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Constată nul recursul declarat de pârâta D.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5965/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5958/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
