ICCJ. Decizia nr. 5965/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5965/2010
Dosar nr. 34877/3/200.
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 34877/3/2008, reclamantele D.L.L.E. şi L.S.I., au chemat în judecată pe pârâţii V.I. şi V.E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, prin compararea titlurilor de proprietate, precizând că imobilul are valoarea de 500.000 Euro.
Prin întâmpinare, V.I. şi E. au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată, a Legii nr. 213/1998, a Deciziei nr. 1055/2008 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In conformitate cu art. 137 C. proc. civ., Tribunalul s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pe care a admis-o, prin sentinţa civilă nr. 287 din 02 martie 2009, pentru următoarele considerente:
Reclamantele L.S.I. şi D.L.L.E. au formulat acţiunea în revendicarea imobilului, după ce anterior au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la acelaşi imobil. Notificarea a fost respinsă, iar reclamantele nu au înţeles să atace în instanţă dispoziţia de respingere a notificării. În prealabil, prin hotărâre judecătorească, a fost menţinut ca fiind valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reţinut că această opţiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepţia celor ale căror acţiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 şi cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluţionarea procedurii administrative. Prin urmare, prima instanţă a considerat că, în privinţa imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun.
Tribunalul a desprins această concluzie din prevederile art. 6 alin. (2)din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001. În privinţa acestor imobile, după 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
S-a mai reţinut, de către prima instanţă, că închiderea căii acţiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii, astfel că împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, dar solicitarea lor este respinsă în considerarea faptului că legea nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare se impune a fi făcută o corectă aplicare a legii prin aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.
Tribunalul a considerat că, în speţa de faţă, cu atât mai mult reclamantele nu pot exercita acţiunea în revendicare, deoarece au utilizat deja procedura Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile principiul electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamantele D.L.L.E. şi L.S.I.
În motivarea apelului, apelantele-reclamante au arătat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost în mod greşit admisă de către prima instanţă. În susţinerea acestei critici s-au adus următoarele argumente:
Acţiunea de faţă este o acţiune clasică de revendicare între două persoane fizice, deţinătoare fiecare în parte a câte unui titlu de proprietate asupra aceluiaşi imobil şi în care se solicită instanţei să acorde preferabilitate numai unuia dintre titulari, ca fiind mal bine caracterizat, cu consecinţa acordării posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de instanţă ca fiind preferabil.
Acţiunea de faţă, având în vedere cele mai sus expuse, are scopul de a se constata că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat ŞI pe cale de consecinţă să li se restituie posesia imobilului.
Această acţiune nu are nicio legătură cu Legea nr. 10/2001, deoarece este o acţiune clasică de revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.
Legea nr. 10/2001 reglementează strict raporturile juridice dintre stat şi vechii proprietari şi derogă de la dreptul comun prin reglementarea unei proceduri administrative de restituire a bunurilor imobile preluate abuziv de stat către proprietarii vechi.
Examinând sentinţa civilă apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susţinerile reclamantelor, cu motivarea că acestea au (sau aveau) la dispoziţie procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, care permite atacarea în justiţie a actelor emise de persoanele juridice notificate în procedura administrativă prealabilă.
Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (citat în motivarea sentinţei), Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
Verificând dacă în speţa dedusă judecăţii reclamantele au sau au avut, potrivit legii speciale, o cale concretă şi efectivă de a aduce în faţa unei instanţe de judecată naţionale pretenţia lor, Curtea reţine următoarele:
Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul Forţelor Armate în baza ofertei de donaţie autentificată sub nr. 8916 din 18 decembrie 1961 şi acceptată prin actul autentificat sub nr. 2882 din 23 iunie 1962. Notificarea a fost soluţionată prin Decizia nr. A9867 din 11 noiembrie 2001 prin care s-a respins cererea de restituire cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece a fost donat Ministerului Apărării Naţionale, iar acţiunea în anularea donaţiei a fost respinsă ca prescrisă. într-adevăr, la data soluţionării notificării, reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donaţiei, cerinţă prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece prima lor acţiune fusese respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 20736/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3246/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Ulterior, reclamantele au formulat o nouă acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a donaţiei. In cadrul acestui nou proces, prin hotărâre irevocabilă s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a admis acţiunea, constatându-se nulitatea absolută a ofertei de donaţie şi a actului de acceptare (Decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie).
Reclamantele au formulat la data de 07 august 2002 şi acţiune în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare prin care Ministerul Apărării Naţionale a vândut imobilul către chiriaşi, respectiv, pârâţii I.V. şi I.E. Această acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că la momentul încheierii contractului (situat în perioada scursă între momentul finalizării primului proces privind nulitatea donaţiei şi promovarea celei de-a doua acţiuni în constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act juridic) titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au fost de bună-credinţă.
Din expunerea demersurilor administrative şi judiciare efectuate până în prezent de reclamante şi a rezultatelor acestora, Curtea a constatat, în esenţă, că reclamantele dispun de o hotărâre judecătorească prin care actul de donaţie a fost desfiinţat, hotărâre care reprezintă un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, iar pârâţii se prevalează, la rândul lor, de un „bun", respectiv hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea privind nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare.
Pentru că ne aflăm în situaţia de a aprecia asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamante, trebuie examinate posibilităţile concrete şi efective pe care le au la dispoziţie reclamantele de a-şi valorifica dreptul recunoscut prin Decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 şi de a pretinde în faţa unei instanţe de judecată protejarea bunului lor.
După obţinerea hotărârii judecătoreşti irevocabile de constatare a nulităţii donaţiei, reclamantele nu au mai avut temei juridic să promoveze pe cale administrativă o nouă cerere de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât legea specială nu a reglementat situaţiile de genul celei deduse judecăţii. Prevederile art. 46 alin. (3) potrivit cărora termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti se referă exclusiv la acţiunile care erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. Or, reclamantele au formulat cea de-a doua acţiune după ce notificare a fost soluţionată.
În aceste condiţii, Curtea a constatat, contrar opiniei primei instanţe, că reclamantele nu au în prezent o cale concretă şi efectivă, prevăzută de legea specială, de a se adresa instanţei de judecată şi de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate. Ca atare, respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare lipsită de justificare a accesului la un tribunal, incompatibilă cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenţie.
Faţă de aceste considerente, Curtea a considerat că în mod greşit s-a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, astfel încât, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite apelul reclamantelor, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, prin Decizia nr. 59A din 26 ianuarie 2010.
Împotriva deciziei civile a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii I.V. şi I.E. care au susţinut următoarele critici de nelegalitate.
În primul rând, este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A fost aplicat greşit textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; în speţă, temeiul prevăzut de text nu este incident, însăşi interpretarea incidenţei acestui text prin sintagma „s-a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii" este eronată şi nu are corespondent în norma procedurală instituită de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Concluzia instanţei de apel, potrivit căreia sintagma „soluţionarea pe excepţie" ar echivala în accepţiunea sa cu nesoluţionarea fondului pricinii, este neîntemeiată. Urmărind motivarea hotărârii primei instanţe, în afară de motivul singular reţinut de instanţa de apel, ea abundă în considerente şi argumente de fond, pe care le-a evidenţiat magistratul, şi pe temeiul cărora, soluţionând pe fond pricina a ajuns la concluzia că, potrivit situaţiei juridice a imobilului, prin raportare la normele legale interne şi la cele europene este de neadmis a se mai purcede la o analiză comparativă a preferabilităţii titlurilor noastre, fără a se înfrânge dispoziţii legale interne, norme obligatorii stabilite în soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi principiile şi normele CEDO.
Se susţine că hotărârea apelată este temeinică şi legală, neexistând nici un motiv de fapt, ori de drept care să justifice desfiinţarea sa. Aprecierea potrivit căreia Curtea consideră că în mod greşit s-a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii este nelegală, deoarece Tribunalul s-a preocupat de toate aspectele avute în vedere şi de Curte, însă, le-a găsit analizate deja şi în litigiile anterioare.
Apreciind asupra cererii în revendicare a reclamantelor, instanţa a luat în consideraţie toate împrejurările de fapt şi argumentele în drept care i-au permis, dar au şi obligat-o să examineze prioritar excepţia inadmisibilităţii cererii, să o admită şi să respingă cererea pe calea consecinţei admiterii acestei excepţii de fond.
Aspectul privind respingerea irevocabilă a primei cereri în constatarea nulităţii donaţiei şi admiterea irevocabilă a celei de-a doua cereri erau cunoscute şi au fost avute în vedere de prima instanţă.
Crearea în mod artificial a unui conflict juridic şi judiciar, ignorând dispoziţiile legii speciale, cu trimitere la dispoziţiile art. 480-481 C. civ., constituie o ingerinţă în dreptul nostru de proprietate şi de aceea este inadmisibil.
În aceste circumstanţe de drept, atitudinea mai mult decât binevoitoare a instanţei de apel de a crea o situaţie de favoare apelantelor prin constatarea arbitrară a împrejurării că nu s-au mai putut prevala de dreptul de a ataca în justiţie Decizia administrativă întrucât nu se anulase donaţia este nu numai nelegală, dar şi de-a dreptul surprinzătoare.
În cadrul concursului de legi dintre o lege specială şi o lege generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care fac trimitere reclamantele, „actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă".
Buna credinţă au dovedit-o şi a fost recunoscută prin sentinţele definitive şi irevocabile pe care le-au evocat şi consemnat în textul prezentului recurs.
Aşa încât, sub toate aspectele prima instanţă a procedat legal şi temeinic, în considerarea normelor legale, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală. Soluţia primei instanţe se situează pe linia ce s-a impus cu pondere în practica instanţelor şi a Î.C.C.J., chiar şi înainte de adoptarea Deciziei nr. 33/2008 dată interesul legii. Doctrina şi practica Instanţei Supreme s-au pronunţat în sensul că acţiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurenţilor pârâţi I.V. şi I.E. vizează în principal, greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ., prin interpretarea eronată a soluţionării de către instanţa de fond a acţiunii în revendicare pe excepţia inadmisibilităţii acesteia după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceste critici nu pot fi primite.
Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar care trebuie să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie bunul în litigiu.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acţiunea de faţă nu poate fi inadmisibilă, date fiind circumstanţele reale şi faptul că s-ar aduce atingere astfel dreptului de acces la instanţă (la justiţie) conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, limitele aplicate dreptului de acces la un tribunal nu trebuie să-l restrângă în aşa fel încât dreptul în discuţie să fie atins în însăşi substanţa lui, instanţa europeană acordând o semnificaţie deosebită verificării modului în care statele îşi îndeplinesc obligaţia de a asigura exercitarea concretă şi efectivă a dreptului la un tribunal.
Într-un cadru mai larg, care include ansamblul drepturilor recunoscute şi protejate de Convenţie, instanţa europeană a reţinut că statele membre şi-au asumat o obligaţie de rezultat, de a asigura ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii. Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exerciţiul lui să nu fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt ce ar fi de natură să pună în discuţie însăşi substanţa sa.
Verificând dacă în speţă reclamantele au avut, potrivit legii speciale, o cale concretă şi efectivă de a aduce în faţa unei instanţe de judecată naţională pretenţia lor, Curtea de Apel a considerat în mod just că reclamantele nu au în prezent această cale concretă şi efectivă - astfel că respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare a accesului la justiţie.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a statuat că acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile legii interne, iar în considerente se arată că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Instanţa supremă consideră însă că „este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc."
Motivele de recurs invocate de recurenţii pârâţi apar ca fiind nefondate, în mod just instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă recurată.
Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii I.V. şi I.E. împotriva deciziei civile nr. 59A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5966/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5964/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
