ICCJ. Decizia nr. 6007/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6007/2010
Dosar nr. 2515/3/2007
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 919 din 15 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului P.E., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, cu motivarea că nu poate fi primită cererea în revendicarea imobilului din Bucureşti, preluat abuziv de către stat din patrimoniul reclamantului, atât timp cât reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţia din 14 noiembrie 2006 emisă de Primarul General a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul este afectat în prezent de detalii de sistematizare.
Prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se îngrădeşte accesul liber la justiţie, în condiţiile în care legea permite căi de atac în justiţie împotriva actelor din procedura administrativă, în speţă, contestaţia împotriva dispoziţiei date în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile de mai sus a declarat apel reclamantul P.E., iar prin Decizia civilă nr. 204/ A din 20 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul ca nefondat, confirmând legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Decizia recurată conţine o motivare extrem de succintă, ceea ce echivalează cu o nemotivare, încălcate fiind dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse toate criticile invocate prin cererea de apel (art. 304 pct. 5 şi 7).
Astfel, instanţa de apel nu face nicio referire la motivul de apel vizând distincţia între acţiunea pe dreptul comun şi procedura prevăzută de legea specială, nici la motivul privind împrejurarea că, prin raportare la art. 47 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 după republicare) acest act normativ nu interzice exercitarea unei acţiuni pe dreptul comun, şi nici la cel vizând încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 44 alin (1) si (2) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii referitoare la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de procedura reglementată de legea specială, fără a o pune în discuţia părţilor şi fără a le da posibilitatea sa formuleze apărări cu privire la acest aspect.
2. Hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă garanţiile constituţionale şi convenţionale ale dreptului de proprietate, limitând posibilităţile de apărare ale celor vătămaţi (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În mod greşit, instanţa de apel nu a luat în considerare apărările reclamantului în ce priveşte aplicabilitatea dreptului comun, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, deoarece cele două căi procesuale: acţiunea în revendicare şi contestaţia întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 au o natură juridică şi un regim juridic diferit - acţiunea reglementata de art. 480 C. civ. este una petitorie, reală şi imprescriptibilă, în timp ce contestaţia împotriva unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001 este, în esenţă, o cerere în despăgubiri, personală imobiliară, cu caracter reparatoriu, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii. Persoana pârâtului este diferită în cele două ipoteze, ca şi finalitatea urmărită prin acţiunile în justiţie respective.
Aprecierea instanţelor potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude de plano formularea unor acţiuni pe drept comun nu are suport legal, deoarece din cuprinsul acesteia nu reiese că aplicarea acesteia suprimă acţiunile respective, ba mai mult, potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare), persoana a cărei acţiune se afla pe rol la data apariţiei legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Cu atât mai mult Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acţiuni in revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziţii nelegale şi nici după eventuala pronunţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile într-o astfel de contestaţie, în caz contrar, fiind îngrădit accesul la justiţie, precum şi însuşi dreptul de proprietate, aşa cum este recunoscut de către Constituţia României şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în condiţiile în care legea speciala nu oferă modalităţi reale si eficiente pentru acordarea de reparaţii rezonabile pentru privarea de proprietatea bunului, astfel cum s-a pronunţat în mod constant Curtea Europeană în speţe similare referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri la Fondul Proprietatea.
În situaţia în care imobilul este afectat sau urmează a fi afectat unei utilităţi publice, statul are posibilitatea legală a exproprierii, cu plata unor despăgubiri corespunzătoare, în acest fel creându-se echilibrul între caracterul fundamental al dreptului de proprietate, mijloacele reale de protecţie a lui, şi necesitatea satisfacerii unor utilităţi publice ale colectivităţii.
3. Hotărârea este dată cu încălcarea chiar a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că doar pentru o mică parte din imobil - respectiv pentru o suprafaţa de numai 946, 64 mp - a fost emis un certificat de expropriere, fapt recunoscut de pârâtă prin adresa din 03 mai 2007; cu privire la diferenţa de teren de 6.864,18 m.p. nu există nicio probă care să ateste ca ar fi fost preluată de statul comunist în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, astfel încât, pentru această suprafaţă, instanţa trebuia să reţină că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 şi să procedeze la judecarea în fond a pricinii, analizând dacă, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, pârâta face dovada existenţei terenului în domeniul public al statului.
În cursul judecării recursului, la termenul din 14 noiembrie 2008, apreciind întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 10 februarie 2010, recurentul - reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol, ataşând Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 6186/2/2008, în considerarea căruia se dispusese suspendarea judecării prezentului recurs.
La termenul de judecată din 29 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, reţinând cauza spre soluţionare şi în raport de Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. În ceea ce priveşte modul de argumentare a soluţiei adoptate de către instanţa de apel, chiar dacă decizia recurată este succint motivată şi reiterează considerentele reţinute în hotărârea primei instanţe, permite controlul judiciar de legalitate pe aspectul esenţial avut în vedere la soluţionarea cauzei, pentru care sentinţa tribunalului a fost menţinută, anume inadmisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul ce face obiectul cererii în revendicare face parte din categoria imobilelor pentru care legea specială a prevăzut acordarea de măsuri reparatorii pentru prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat în perioada martie 1945 – decembrie 1989, astfel încât Legea nr. 10/2001 este incidentă în cauză, iar existenţa acesteia nu este de natură să îngrădească accesul liber la justiţie al proprietarilor deposedaţi abuziv.
Mai mult, reclamantul P.E. a iniţiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, în care a fost emisă Dispoziţia din 14 noiembrie 2006 de către Primarul General, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent.
Se observă, din aceste considerente, că a fost evaluată însăşi corelaţia între dreptul comun şi legea specială în ceea ce priveşte valorificarea prerogativelor proprietarilor asupra bunurilor preluate abuziv de către stat.
Chiar dacă nu au cercetate toate susţinerile reclamantului pe acest aspect, este cert că argumentele instanţei de apel au vizat inadmisibilitatea cererii în revendicare, soluţie care se impune a fi menţinută, pentru considerente ce urmează a fi expuse în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de natură a completa motivarea în drept din decizia recurată.
În ceea ce priveşte motivul de apel relativ la soluţionarea cauzei în primă instanţă asupra unei excepţii procesuale nepuse în discuţia părţilor, deşi instanţa de apel nu a răspuns criticilor cu acest obiect, nu se poate reţine că operează nulitatea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru nemotivarea hotărârii, după cum aceeaşi sancţiune nu este incidentă nici în privinţa hotărârii primei instanţe, în ipoteza încălcării de către tribunal a principiului contradictorialităţii la soluţionarea excepţiei.
În ambele cazuri, nulitatea este condiţionată de vătămarea părţii prin actul nelegal de procedură, or nu s-a produs în cauză, din moment ce este vorba despre o excepţie procesuală absolută, ce ar fi putut fi invocată şi soluţionată chiar în recurs, iar reclamantul a avut posibilitatea să formuleze apărări pe excepţia admisă de către prima instanţă în cauză, ce urmează a fi evaluate de către această în contextul analizei de legalitate a deciziei recurate.
În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., urmând a fi respinse susţinerile recurentului pe acest aspect.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii în revendicare, Înalta Curte constată că, deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, în fapt, văzându-se motivele expuse în susţinerea acestei soluţii, cererea a fost considerată ca fiind inadmisibilă, soluţie menţinută ca atare în apel.
Această soluţie este legală, corespunzând Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat chestiunea existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ.
Astfel, s-a statuat, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii 10/2001 se aplică în mod prioritar faţă de norma de drept comun, motiv pentru care, după adoptarea legii de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
Astfel cum se arată în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului.
Or, recurentul reclamant nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, imobilul fiind preluat în temeiul Decretului - Lege nr. 326/1949, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, după cum s-a reţinut în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008, privind contestaţia formulată de reclamantul P.E. împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001.
Mai mult, reclamantul a urmat şi epuizat procedura Legii nr. 10/2001, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul în litigiu este afectat de detalii de sistematizare, în acest sens, pronunţându-se Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 în Dosarul nr. 6186/2/2008.
Ca atare, din moment ce imobilul intră în domeniul de aplicare a legii speciale, cu atât mai mult cu cât proprietarul deposedat abuziv anterior anului 1989 a obţinut deja măsuri reparatorii în acea procedură, nu are deschisă calea dreptului comun, neexistând o opţiune între procedura Legii nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ.
În aceste condiţii, sunt lipsite de relevanţă susţinerile din motivele de recurs privind distincţiile dintre cele două tipuri de acţiuni, precum şi corelaţia dintre acestea, de vreme ce aceste aspecte au făcut obiectul sus - menţionatei decizii pronunţate în interesul legii, ce produce efecte obligatorii în prezenta cauză, în aplicarea art. 329 C. proc. civ.
Prin aceeaşi Decizie nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată, însă, în acelaşi timp, că, în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, iar prin motivele de recurs, sunt invocate dispoziţiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., întrucât, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În ceea ce priveşte accesul la justiţie, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană din această perspectivă a fost, de asemenea, analizată şi tranşată prin aceeaşi decizie în interesul legii, în sensul că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă”, pentru argumentele înfăţişate în hotărârea instanţei supreme şi a cărei reiterare în prezenta decizie este inutilă.
Or, aşa cum s-a arătat, recurentul a obţinut deja măsuri reparatorii pentru imobil, ce urmează a fi valorificate în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, normă ce garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Este adevărat că reclamantul deţine un „bun”, în accepţiunea Curţii europene, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, însă acesta nu rezidă într-un drept la restituirea bunului, care să susţină pretenţiile părţii în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanţă, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
A fortiori, dreptul de creanţă recunoscut pe cale judecătorească, urmare a parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 - precum în speţă - îi conferă titularului un „bun”, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop, prin hotărârea - pilot pronunţată în cauza în discuţie).
Se observă că instanţa de contencios european nu a mai condiţionat recunoaşterea existenţei unui „bun” în patrimoniul titularului de nefuncţionalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite titularilor din cauze identice sau similare celor soluţionate de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, contrar susţinerilor acestuia, situaţie în care Înalta Curte constată că recurentul nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la neîncadrarea imobilului în litigiu în categoria celor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, al căror regim juridic reparator este reglementat de legea specială, se constată că aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 a fost tranşată cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 6186/2/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar în considerarea judecării căruia a fost suspendată judecarea prezentului recurs), hotărâre prin care s-a confirmat aprecierea instanţelor de fond de recunoaştere a dreptului reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
În virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat recunoscut oricărei hotărâri judecătoreşti, chestiunile de fapt şi de drept dezlegate irevocabil prin decizia menţionată se impun în prezenta cauză fără a putea fi rediscutate sau reanalizate, motiv pentru care Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 204/ A din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6011/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5989/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
