ICCJ. Decizia nr. 6012/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6012/2010
Dosar nr. 7188/110/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 806 din 3 mai 2009, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.C.I.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a dispus obligarea pârâtului să răspundă la notificarea din 12 februarie 2002 şi a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea în baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a răspuns notificării de restituire formulată de reclamant în termen de 60 de zile de la primirea acesteia, lăsând să treacă în mod nejustificat 7 ani de la înregistrarea notificării fără să emită decizie/dispoziţie motivată de soluţionare.
Cererea de obligare a pârâtului la plata de daune cominatorii nu a fost primită în raport de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ.^
împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 118 din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond a notificării.
În motivarea soluţiei, curtea a reţinut că, în speţă, lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu un refuz de restituire şi că un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie a legii nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, chiar Constituţia prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Dispoziţia instanţei de fond de a se relua procedurile cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, stabilind că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Decizia culţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.
Astfel, recurentul a arătat că motivul pentru care nu a emis dispoziţie de restituire a fost acela că dosarul administrativ nu era complet, situaţie în care greşit s-a reţinut de către instanţa de apel refuzul său nejustificat de soluţionare a notificării.
În condiţiile în care dosarul administrativ nu era complet, procedura administrativă nu se putea derula în condiţii optime.
Practic, nu erau îndeplinite cerinţele art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu cele ale pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, care condiţionează emiterea dispoziţiei de răspuns la notificare de precizarea persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate notificării, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pe cale de consecinţă, nu era incidenţă în speţă nici una dintre situaţiile prevăzute de Decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia atacată în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul a contestat concluzia instanţei de apel privind refuzul său nejustificat de soluţionare a notificării de restituire a reclamantului, invocând în acest sens că dosarul administrativ nu era complet şi nici măcar însoţit de precizarea persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate notificării. In opinia sa, aceste condiţii decurg din art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 25 după republicarea legii, aşa cum este el explicitat în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar în absenţa îndeplinirii lor unitatea deţinătoare nu putea emite dispoziţie de răspuns la notificare.
Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile legale invocate nu condiţionează emiterea dispoziţiei de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanţe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptăţite că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate la notificate.
Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 23 în varianta iniţială a legii), prevede că, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Rezultă că, data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înţeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora - pct. 25.1 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare la data sesizării instanţei şi deci aplicabile litigiului pendinte.
În cazul în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării până la data completării documentaţiei de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice.
Din datele speţei rezultă că reclamantul a depus odată cu notificarea de restituire actele doveditoare de care a înţeles să se prevaleze în soluţionarea ei, iar unitatea deţinătoare nu i-a solicitat în scris, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentaţiei de restituire. Or, într-o atare situaţie, nu operează prorogarea termenului legal de soluţionare a notificării, unitatea deţinătoare având obligaţia să se pronunţe asupra acesteia în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse de notificator.
Faptul că Primăria Municipiului Bacău, ca unitate deţinătoare, a solicitat reclamantului completarea actelor doveditoare prin adresa din 23 martie 2009 (fila 61 dosar fond) este lipsit de eficienţă juridică în ce priveşte prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, relevanţă în acest sens prezentând numai solicitările de completare a actelor doveditoare făcute de unitatea deţinătoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării.
Prin urmare, recurentul nu poate justifica lipsa răspunsului la notificare pe motiv că dosarul administrativ era incomplet, el având obligaţia să se pronunţe asupra notificării pe baza actelor depuse odată cu aceasta.
Pe de altă parte, faptul că reclamantul nu a precizat că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluţionarea notificării, cum greşit pretinde recurentul.
Teza pe care el încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situaţia în care unitatea deţinătoare n-ar fi ţinută niciodată de obligaţia de a răspunde la notificare. Aceasta ar conduce în fapt la o neaplicare a legii şi, în acelaşi timp, ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanţă al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, în lipsa unei decizii emisă în soluţionarea notificării lor, aceştia nu-şi pot valorifica garanţiile procesuale consacrate prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii şi lipsite de orice eficienţă.
Având în vedere că reclamantul a depus odată cu notificarea actele de care a înţeles să se prevaleze în susţinerea acesteia, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de soluţionare a notificării în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o. Mai mult, obligaţiei de soluţionare a notificării nu i s-a dat curs de către recurentul-pârât nici până în prezent, ceea ce demonstrează o dată în plus refuzul său nejustificat de a răspunde la notificare.
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa încât nici criticile referitoare la această chestiune nu sunt întemeiate.
Conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi, de aceea, în mod legal instanţa de apel a reţinut în justificarea soluţiei pronunţate statuările din decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007. Potrivit acestora, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului. Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Faţă de considerentele prezentate, urmează a se reţine că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut refuzul nejustificat al pârâtului de soluţionare a notificării reclamantului şi, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a se cenzura acest refuz, prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire a reclamantului.
Rezultă că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 118 din 4 noiembrie 2009 a Cuiţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6016/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6011/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
