ICCJ. Decizia nr. 6020/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia.nr. 6020/2010
Dosar nr. 10950/3/2009
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 995 din 03 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta Ş.N. în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, a anulat dispoziţia din 09 februarie 32009 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să emită dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să acorde reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 198 mp şi construcţie în suprafaţă de 124,80 mp.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că dispoziţia contestată, prin care s-a respins notificarea reclamantei pe motiv că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, este nelegală şi netemeinică.
Aceasta deoarece, reclamanta este persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de coproprietară împreună cu soţul său, Ş.I., a imobilului notificat la data preluării lui de către stat prin expropriere.
Referitor la dreptul de proprietate al reclamantei, tribunalul a reţinut că acesta este dovedit prin aplicarea prezumţiei de proprietate instituită prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, chiar în absenţa actului de proprietate în formă autentică, în condiţiile în care reclamanta şi soţul său figurează ca proprietari în actul de expropriere cu un imobil compus din teren în suprafaţă de 198 mp şi construcţie în suprafaţă de 124,80 mp.
Raportat la această situaţie şi la faptul că imobilul este imposibil de restituit în natură, tribunalul a considerat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 72/ A din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Critica privind nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios nu este fondată.
Conform dispoziţiilor art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, legea specială nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă, nu numai actele autentice de proprietate.
Mai mult, art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat, instituindu-se, astfel, o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei care figurează ca proprietar în actul de expropriere, chiar în absenţa actului de proprietate în formă autentică.
În speţă, din adresa din 21 mai 2009 emisă de Consiliul Local al Sectorului 3 - Direcţia Impozite şi Taxe Locale rezultă că în evidenţele acestei instituţii, începând cu anul 1952, figurează în calitate de proprietari, ca plătitori de impozite, Ş.l. şi Ş.N., pentru construcţie şi teren.
De asemenea, din adresa din 04 ianuarie 1979 reiese că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 518 din 20 decembrie 1978, din proprietatea soţilor Ş.I. şi Ş.N.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut în cauză că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că reclamanta, fiind unul dintre proprietarii din patrimoniul cărora a fost expropriat imobilul litigios, are calitatea de persoană îndreptăţită şi, ca atare, beneficiază de măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la art. 26 alin. (1) din Legea specială, restituirea în natură nefiind posibilă.
Este nefondată şi critica referitoare la greşita obligare a entităţii învestite cu soluţionarea notificării să emită dispoziţie de acordare de bunuri sau servicii în compensare, în condiţiile în care municipalitatea nu are posibilitatea de a atribui în compensare bunuri sau servicii cât timp nu s-a finalizat operaţiunea de inventariere a acestora.
Obligaţia stabilită în sarcina pârâtului îşi are temeiul juridic în art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi în dispoziţiile prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind astfel fără relevanţă nefinalizarea operaţiunii de inventariere de către municipalitate a bunurilor şi serviciilor susceptibile de acordare în compensare.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat pronunţarea ei cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că, din prevederile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale însoţit de situaţia juridică a imobilului şi de ordinul prefectului care conţine propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.
Deci, înainte de a transmite dosarul Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia de a-l înainta Prefecturii Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului.
Pe de altă parte, la art. 16 din Titlul VII se prevede în mod expres că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în scopul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale numai dacă sunt însoţite de ordinul prefectului.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin ordonanţe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în susţinerea notificării, or aceste acte nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Prin urmare, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere în soluţionarea cauzei numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ.
Reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, respectiv declaraţie autentificată dată pe proprie răspundere, în sensul că nici ea, nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi că, totodată, se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în situaţia constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Mai întâi, este de observat că aserţiunile din recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 24 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se constituie în critici propriu-zise la adresa hotărârii din apel, care face obiectul recursului, partea limitându-se la a prezenta ceea ce, în opinia sa, ar reprezenta conţinutul respectivelor dispoziţii legale, fără a arăta care este legătura lor cu soluţia pronunţată în apel.
În speţă, prin decizia recurată s-a menţinut soluţia fondului de obligare a pârâtului să emită dispoziţie motivată prin care să acorde reclamantei în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul preluat abuziv de stat, imposibil de restituit în natură.
O atare obligaţie se circumscrie sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în conformitate cu care „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată către persoana îndreptăţită".
În legătură cu această soluţie, recurentul-pârât a invocat, cu trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona contestaţia la Legea nr. 10/2001 numai prin raportare la actele doveditoare depuse la dosarul administrativ.
În felul acesta se contestă practic, în mod indirect, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei de a verifica legalitatea şi temeinicia dispoziţiei de respingere a notificării prin raportare la alte acte decât cele prezentate de notificator Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Aceste critici nu sunt întemeiate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „până la data soluţionării notificării" trebuie, însă, înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moştenitor în etapa administrativă de soluţionare a notificării nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calităţii de moştenitor în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a notificării să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, recurentul-pârât a invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absenţa unei declaraţii pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului, respectiv că nici ea şi nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi că, totodată, se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în situaţia constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Aceste critici nu au fost valorificate de pârât în apel, ci direct în recurs, or recursul nu se poate exercita trecând peste apel, orrisso medio, aşa încât respectivele critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se reţine că recursul pârâtului este nefondat şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 72/ A din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6023/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6016/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
