ICCJ. Decizia nr. 6016/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6016/2010
Dosar nr. 44757/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 780 din 22 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta K.l. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a anulat dispoziţia din 17 octombrie 2008 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură reclamantei cota de Vi din imobilul situat în Bucureşti, sector 4; cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului, în cuantum de 500 lei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituirea, în natură, a cotei de Vi din imobilul litigios, în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în modalitatea prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
În privinţa cheltuielilor de judecată, tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ţinând cont de complexitatea cauzei şi de termenele acordate.
Prin Decizia civilă nr. 637 din 08 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei.
În motivarea soluţiei, curtea a reţinut că preluarea imobilului litigios este una abuzivă, ce intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 sau măcar a art. 2 alin. (1) lit. i) din această lege.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 2 alin. (1) lit. b), s-a reţinut că ea rezultă din faptul că imobilul litigios a fost preluat de stat, în cotă de Vi, prin confiscarea averii autorului reclamantei, K.K., ca urmare a sentinţei penale nr. 466 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Nicolae Bălcescu, prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii, în baza art. 2, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, pentru că nu a cedat autorităţilor vremii mai multe monede de aur şi suma de 40 dolari.
S-a apreciat că această condamnare are natură politică, fiind dispusă în baza Legii nr. 284/1947, care face parte dintr-o suită de acte normative care urmăreau distrugerea proprietăţii private şi spolierea cetăţenilor de valorile şi averile acumulate, în scopul final al distrugerii democraţiei şi instalării regimului totalitar comunist.
Faptele sancţionate prin Legea nr. 284/1947 sunt, în spiritul Legii nr. 10/2001, infracţiuni de natură politică, deoarece sancţionarea lor nu reprezenta decât o măsură a regimului comunist prin care se urmărea restrângerea libertăţilor individuale şi instalarea totalitarismului.
Chiar de s-ar considera că preluarea imobilului în litigiu nu cade sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/ 2001, curtea a reţinut că ea cade oricum sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege, devreme ce imobilul a fost preluat sub pretextul confiscării averii dispusă prin hotărâre penală de condamnare, în condiţiile în care Legea nr. 284/1957 şi cadrul legal existent la acea epocă nu dădea posibilitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării totale a averii în cazul săvârşirii infracţiunilor pentru care a fost condamnat autorul reclamantei, K.K.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 sunt considerate preluate abuziv „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sa fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat."
Or, Legea nr. 284/1947 nu prevedea măsura complementară a confiscării totale a averii în cazul infracţiunilor pe care le incrimina - în art. 14 din lege se prevedeau ca sancţiuni închisoarea, confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, precum şi o amendă egală cu încincitul valorilor confiscate.
În cuprinsul sentinţei penale de condamnare se face referire la art. 25 C. pen. drept temei al aplicării măsurii confiscării totale a averii, însă şi Codul penal de la 1936, în vigoare la acel moment, respecta principiul legalităţii sancţiunilor penale care guvernează materia reglementarilor în dreptul penal, stabilind că măsura confiscării averii poate fi aplicată numai atunci când este prevăzută de lege.
În plus, şi dispoziţiile Constituţiei din anul 1938, în vigoare la momentul edictării Legii nr. 284/1947, prevedea în art. 16 că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor, afară de cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici", or condamnarea autorului reclamantei nu s-a făcut pentru asemenea fapte.
Aşa fiind, aplicarea sancţiunii confiscării reprezintă o preluare fără titlu valabil şi fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, care se circumscrie noţiunii de preluare abuzivă prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, imobilul litigios, în cotă de Vi, fiind unul preluat abuziv de către stat, cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, aşa încât reclamanta este îndreptăţită la restituirea lui, după cum corect a apreciat şi prima instanţă.
În ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată de la fond, măsura este conformă dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâtul, care a pierdut procesul, se află în culpă procesuală.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii sub următoarele aspecte:
1. Imobilul litigios nu putea fi restituit în baza Legii nr. 10/2001, deoarece el nu face parte din categoria bunurilor menţionate la art. 2 din această lege, fiind trecut în proprietatea statului în baza unei sentinţe penale de condamnare, însoţită de pedeapsa complementară a confiscării averii.
2. Conform dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea de restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, după caz, de cele care atestă calitatea de moştenitor, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, dar numai în faza administrativă de soluţionare a
notificării, nu şi în cea judiciară de soluţionare a contestaţiei, cum greşit s-a procedat în cauză.
3. Instanţa de apel a confirmat greşit obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu erau îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ.
Conform art. 274. alin (3) C. proc. civ., se impunea reducerea cheltuielilor de judecată, întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, fiind prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales.
Pe de alta parte, cheltuielile de judecata sunt exagerat de mari faţă de onorariile minimale stabilite pentru serviciile prestate de avocaţi prin Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, care a intrat in vigoare la data de 26 martie 1999.
În ce priveşte cheltuielile suportate de reclamantă în apel, trebuia să se stabilească dacă au fost cu adevărat efectuate, dacă au fost necesare şi dacă au o valoare rezonabilă.
În acest sens, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, care cuprind criteriile de stabilire a onorariului de avocat, precum şi faptul că, cheltuielile din prezentul litigiu, în valoare de 600 lei, nu pot fi încadrate în aceste dispoziţii.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Criticile vizând neîncadrarea imobilului litigios în vreuna dintre categoriile de preluări abuzive prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţeleg „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist".
Textul reglementează un caz particular de preluare abuzivă, ale cărui condiţii sunt strict determinate în conţinutul său: preluarea să fi operat prin confiscarea averii; măsura confiscării să fie complementară pedepsei penale aplicate pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist; natura condamnării care a antrenat confiscarea să rezulte din hotărârea judecătorească de condamnare.
În speţă, este cert stabilit că preluarea imobilului litigios a operat de la autorul reclamantei, K.K., în executarea pedepsei complementare a confiscării averii, aplicată prin sentinţa penală nr. 466 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Nicolae Bălcescu (filele 53-58 dosar fond).
Prin această sentinţă penală, autorul reclamantei a fost condamnat, în baza art. 2, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, pentru săvârşirea infracţiunii de necedare monede aur şi valută, cu aplicarea pedepsei complementare a confiscării acestor valori şi, în baza art. 25 pct. 6 C. pen., cu aplicarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.
Or, Legea nr. 284/1947, în baza căreia s-a dispus condamnarea, era o lege specială de încriminare a unor infracţiuni în dauna economiei naţionale, iar raportat prevederile acestei legi şi la considerentele hotărârii de condamnare vizând elementele constitutive ale infracţiunii imputate autorului reclamantei nu se putea reţine o altă natură decât cea economică a acestei infracţiuni.
Prin urmare, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut natura politică a infracţiunii pentru care a fost condamnat autorul reclamantei, fără ca aceasta să rezulte din lege şi hotărârea judecătorească de condamnare.
Greşeala săvârşită de instanţa de apel cu privire la încadrarea preluării în dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001 nu este, însă, determinantă în cauză, neputând conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată, în condiţiile în care, în subsidiar, aceeaşi instanţă a reţinut caracterul abuziv al preluării operate din patrimoniul autorului reclamantei din perspectiva altui text al Legii nr. 10, respectiv art. 2 lit. i), ceea ce este corect.
Art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 vine în completarea cazurilor particulare de preluare abuzivă, strict determinate la lit. a) - h), instituind regula generală în sensul caracterului abuziv al preluării pentru „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii de stat".
În aplicarea textului legal enunţat, instanţa are competenţa să verifice dacă preluarea s-a făcut fără titlu valabil, adică fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, nefiind limitată în exercitarea acestei competenţe în funcţie de natura titlului exhibat de stat, în absenţa unei distincţii a legii în acest sens.
Aşa fiind, în limitele învestirii de către reclamantă prin cererea dedusă judecăţii cu verificarea caracterului abuziv al preluării operate din patrimoniul autorului său, în mod legal instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului litigios faţă de nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Astfel, la data aplicării ei, măsura confiscării averii - în executarea căreia a fost preluat imobilul litigios, în cotă de Vi - nu era prevăzută nici de Legea nr. 284/1947 şi nici de Codul penal în vigoare ca măsură complementară în cazul săvârşirii infracţiunii pentru care autorul reclamantei a fost condamnat.
Art. 14 din Legea nr. 284/1947 prevedea exclusiv măsura confiscării valorilor cu privire la care această lege instituia obligaţia declarării şi cedării la Banca Naţională a României, iar art. 25 pct. 6 C. pen. de la 1948, aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 318/1958, în vigoare la data pronunţării hotărârii penale de condamnare invocată în cauză, prevedea confiscarea în folosul statului a averilor numai în cazurile de înaltă trădare, delapidare de bani publici, în cazul tuturor celorlalte infracţiuni care periclitau securitatea Republicii Populare Române, precum şi a celor săvârşite în contra avutului obştesc, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 236 pct. a, b şi c.
Infracţiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamantei prin sentinţa penală nr. 466 din 21 aprilie 1959 nu făcea parte din categoriile de infracţiuni menţionate expres şi limitativ de dispoziţiile legale în vigoare care reglementau măsura complementară a confiscării averii, redate mai sus.
Rezultă că, măsura complementară a confiscării averii autorului reclamanţilor s-a dispus fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, aşa încât o asemenea măsură nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare a imobilului litigios, cu consecinţa că preluarea operată de stat în acest mod are caracter abuziv în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Fiind vorba despre un imobil preluat abuziv în perioada comunistă în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestei legi speciale de reparaţie, astfel că soluţia de restituire pronunţată în cauză pe temeiul ei este legală şi se impune a fi menţinută în considerarea argumentelor reţinute în prezenta decizie, care înlocuiesc, în parte, motivarea din hotărârile instanţelor anterioare, în ceea ce priveşte temeiul preluării abuzive.
2. Criticile vizând imposibilitatea depunerii actelor doveditoare direct în instanţă nu au fost valorificate de pârât şi în calea de atac a apelului, ci direct în recurs.
Cum recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, onisso medio, criticile în discuţie nu pot fi analizate de instanţa de recurs.
3. În condiţiile în care, la fond, pârâtul a fost obligat în raportul juridic dedus judecăţii, iar apelul i-a fost respins, declanşarea procesului fiind determinată de respingerea greşită a cererii de restituire a reclamantei în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, fapt de natură a contura culpa procesuală a pârâtului, obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată în etapele procesuale anterioare s-a făcut cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte reducerea onorariului de avocat în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta a şi fost dispusă la fond prin raportare la criteriile prevăzute de acest text de lege, instanţa justificând reducerea onorariului de avocat suportat de reclamant - de la 900 lei la 500 lei - cu trimitere la complexitatea cauzei şi durata procesului.
În apel, reducerea onorariului de avocat suportat de reclamant nu se justifica, deoarece suma cu acest titlu inclusă în cheltuielile de judecată, respectiv 600 lei, este proporţională cu complexitatea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, constând în formularea de concluzii scrise şi susţinerea orală a pricinii.
Faptul că onorariul de avocat suportat de reclamant s-ar situa peste onorariile minimale stabilite de Uniunea Barourilor din România nu obliga instanţa să procedeze automat la reducerea cheltuielilor de judecată acordate, cât timp onorariul de avocat inclus în cheltuielile de judecată nu este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat prin raportare la complexitatea pricinii, respectând astfel criteriile în materie, prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte trimiterea făcută de recurent la criteriile de stabilire a onorariilor avocaţiale, prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, aceasta este irelevantă pe aspectul supus analizei, interesând raporturile contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, pe când pentru reducerea cheltuielilor de judecată în proces sunt aplicabile criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Ca atare, nici criticile privind cheltuielile de judecată nu sunt fondate, ceea ce face inaplicabil şi sub acest aspect cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., curtea va dispune obligarea recurentului, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această etapă procesuală, respectiv 600 lei, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanţa de la fila 47 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 637 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Bucureşti la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă K.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publjeă, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6020/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6012/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
