ICCJ. Decizia nr. 6041/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6041/2010
Dosar nr. 2314/117/2008
Şedinţa din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă, reclamanţii V.V.M. şi V.V.A. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii R.M.D., L.E. şi R.F., să constate caracterul simulat, prin interpunere de persoane, a contractului de vânzare – cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 încheiat între pârâţii R.M.D. şi L.E., în calitate de cumpărători şi Statul Român, prin mandatar SC C.A. SA Cluj Napoca, în calitate de vânzător, cu privire la apartamentul nr. 12 situat în imobilul din Cluj Napoca, precum şi faptul că adevăraţii proprietari asupra acestui apartament sunt reclamanţii, în calitate de cumpărători.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1175, 1198, 1203 C. civ.
La data de 11 decembrie 2008, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Statului Român, prin Consiliul local Cluj-Napoca.
Prin întâmpinare, pârâta L.E. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamanţii pretind dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui apartament, prin cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 312 din 14 mai 2009, Tribunalul Cluj, Secţia civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta L.E., iar pe fond, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că acţiunea in simulaţia unui act are natura juridică a unei acţiuni în constatare, având drept consecinţă constatarea existentei actului secret şi real şi inexistenta actului public şi aparent.
În consecinţă, instanţa a considerat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., conform cărora cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, întrucât in cauză reclamanţii nu au la dispoziţie o astfel de cerere.
Pe fond, instanţa a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33.476 din 10 martie 1997, pârâţii R.M.D. si L.E. au cumpărat de la Consiliul local Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul situat in Cluj-Napoca str. Eroilor.
Conform contractului de închiriere nr. 302.337 din 05 aprilie 1991 şi anexelor acestuia, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titularul contractului de închiriere era pârâtul R.M.D., fiind menţionaţi în calitate de membrii ai familiei care locuiesc împreună cu acesta si pârâţii L.E., soţie, R.F., tată şi reclamanta V.M., mama.
Anterior acestui contract, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 309.762 din 18 februarie 1987, titular fiind pârâtul R.F., iar ca membrii familiei fiind menţionaţi reclamanta V.M. şi pârâtul R.D.M.
Prin decizia nr. 881/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă, s-a constatat că în timpul căsătoriei, pârâţii L.E. si R.M.D. au dobândit, în cote egale, imobilul descris mai sus, dispunându-se partajarea în natură a imobilului, prin formarea a două apartamente, precum şi intabularea dreptului de proprietate al părţilor.
Instanţa a considerat că dispoziţiile legale aplicabile stării de fapt nu sunt favorabile reclamanţilor si că aceştia nu sunt îndreptăţiţi să solicite constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane, fiind absolut necesar să existe un acord simulatoriu la care să participe si partea care apare atât în actul public, cât şi în cel secret, aceasta exprimându-si consimţământul în ceea ce priveşte simulaţia.
În speţă, dacă între pârâţii - cumpărători şi reclamanţi a existat o înţelegere, în sensul că aceştia din urmă sunt adevăraţii compărători, este evident că vânzătorul nu a participat la acordul simulatoriu şi nu a avut cunoştinţă despre această înţelegere, astfel încât condiţiile cerute pentru existenta simulaţiei prin interpunere de persoane nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, pentru a se admite pe cale judecătorească o acţiune în simulaţie care să înlăture efectele contractului aparent este necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile de valabilitate, de fond şi de formă, cerute de legislaţia în vigoare la data încheierii actului.
În cauză, la data intrării in vigoare a Legii nr. 112/1995 şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii nu aveau calitatea de chiriaşi ai imobilului in litigiu, iar conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".
În consecinţă, chiar dacă s-ar fi demonstrat în cauză existenţa unui acord simulatoriu, în sensul că voinţa reală a părţilor a fost de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, acţiunea în simulaţie nu putea fi primită, întrucât prin convenţia secretă a părţilor s-ar fi încălcat o dispoziţie imperativă a legii, referitoare la calitatea de chiriaşi a reclamanţilor, astfel încât operaţiunea simulaţiei ar fi ilicită.
Prin decizia nr. 267/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie a respins apelul declarat de reclamanţii V.V.M. şi V.V.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut cu privire la situaţia de fapt că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, titularul contractului de închiriere cu nr. 302337 din 05 aprilie 1991, a fost pârâtul R.M.D., în fişa suprafeţei locative fiind menţionaţi, în calitate de chiriaşi, şi ceilalţi membrii ai familiei sale, respectiv: R.E., soţie, pârâtul R.F. şi reclamanta V.M., părinţi. Reclamantul V.V.M. nu avea calitatea de chiriaş.
Aşa fiind, contractul de vânzare-cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 a fost încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, între R.M.D. şi soţia sa, R.E., în calitate de chiriaşi cumpărători şi SC C.A. SA, în calitate de vânzător.
Preţul vânzării a fost achitat integral de reclamantul V.V.M., soţul mamei reclamantului, conform unei înţelegeri prealabile pe care reclamanţii au avut-o cu paraţii R.M.D. şi L.E., în sensul că adevăraţii proprietari ai apartamentului sunt reclamanţii, iar cumpărători aparenţi cei doi pârâţi.
Prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin extinderea de acţiune, în mod consecvent în faţa primei instanţe reclamanţii au solicitat constatarea simulaţiei prin interpunere de persoane, cu toate efectele acesteia, pentru ca după închiderea dezbaterilor judiciare orale asupra fondului, prin concluziile scrise depuse la filele 298-309 să invoce contractul de mandat fără reprezentare sau „contractul de prête-nom", apreciind că „actul simulator nu trebuie cunoscut de vânzător în modalitatea simulaţiei prin mandatul de prête-nom" (f. 306).
În drept, s-a reţinut că simulaţia, ca operaţiune juridică, este reglementată de art. 1175 C. civ., potrivit căruia „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altei persoane".
Analiza textului normativ evocat revelă condiţiile simulaţiei, care presupune existenţa simultană a două convenţii, una publică şi aparentă, cealaltă secretă şi reală, care anihilează sau modifică efectele convenţiei publice şi stabileşte adevăratele raporturi juridice dintre părţile contractante, cuprinzând, în mod obligatoriu, acordul părţilor de a simula.
Tratată între formele simulaţiei, interpunerea de persoane ascunde persoana uneia dintre părţile contractante, dobânditorul aparent al dreptului fiind persoana interpusă, care îl ascunde pe adevăratul proprietar contractant în baza acordului simulatoriu.
Simulaţia prin interpunere de persoane pune în evidenţă o structură trinomică, rezultată din faptul că există trei participanţi, şi anume: beneficiarul real al dreptului, persoana interpusă şi terţul dobânditor.
În doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat, cu deplin temei, că în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, formă a simulaţiei relative subiective, este absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această construcţie juridică, şi anume: terţul contractant, persoana interpusă şi interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între terţul contractant şi persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toţi trei au convenit să rămână ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru „ocolirea unor norme prohibitive" şi care este adevăratul beneficiar al operaţiunii; terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul.
Incontestabil, simulaţia are caracter convenţional pentru că se naşte din acea convenţie a părţilor denumită acord simulatoriu, care este de esenţa oricărei simulaţii.
Or, acordul simulatoriu nu s-a realizat între toate cele trei persoane, vânzătorul din actul public, respectiv Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nefiind parte la acest acord sau cel puţin în cunoştinţă de cauză, dimpotrivă, avea convingerea că adevăratul cumpărător este titularul contractului de închiriere, calitate prescrisă de lege pentru vânzarea locuinţelor supuse reglementării prin Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, nu se verifică elementele simulaţiei prin interpunere de persoane, invocată expres de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.
Fără a contesta concluziile primei instanţe referitoare la lipsa acordului simulatoriu între cei trei participanţi la simulaţia prin interpunere de persoane, reclamanţii au susţinut, prin concluziile scrise depuse în primă instanţă şi apoi prin declaraţia de apel, că ceea ce se verifică în speţă este mandatul fără reprezentare, denumit şi convenţie de prête-nom, care este tot o simulaţie prin interpunere de persoane, în cazul căreia terţul contractant nu cunoaşte calitatea în care lucrează mandatarul, acesta încheind actul în nume personal, iar nu ca reprezentant, iar identitatea mandantului rămâne secretă faţă de terţul contractant, astfel că operaţiunea nu implică existenţa acordului simulatoriu tripartit.
Este adevărat că mandatul fără reprezentare sau convenţia de prête-nom a fost identificată în doctrină ca fiind actul juridic în puterea căruia mandatarul lucrează pe seama mandantului, dar în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant, calitatea sa de mandatar fiindu-i necunoscută terţului contractant.
Totodată, majoritatea doctrinei susţine că această varietate a contractului de mandat este ea însăşi o formă a simulaţiei relative subiective, diferită şi distinctă de simulaţia prin interpunere de persoane, iar diferenţa constă tocmai în faptul că această convenţie de prête-nom presupune neparticiparea terţului contractant la încheierea actului secret, acordul simulatoriu realizându-se exclusiv între mandant şi mandatar.
O analiză comparativă a mandatului cu reprezentare şi a convenţiei de prête-nom nu pune în evidenţă deosebiri esenţiale, şi într-un caz şi în celălalt o persoană se obligă să facă ceva pe socoteala alteia, numai că în timp ce mandatarul obişnuit îl reprezintă pe mandantul său, mandatarul prête-nom lucrează fără reprezentare, aparent in nume propriu, ceea ce antrenează efecte distincte în privinţa raporturilor dintre mandatarul prête-nom şi persoana pe seama căreia lucrează, acestea continuând a fi supuse regulilor de la mandat.
Încheind un act juridic în nume propriu, chiar dacă în interesul altuia, mandatarul prête-nom se angajează personal la executarea obligaţiilor ce izvorăsc din acesta şi tot personal îşi va exercita şi drepturile cu aceeaşi sorginte, altfel spus, el devine titular al drepturilor şi debitor personal al obligaţiilor contractate. Între persoana în contul căreia lucrează şi terţul contractant nu se naşte niciun fel de raport juridic, ei rămânând străini unul faţă de altul, iar contractantul din actul public este terţ faţă de contractul de mandat fără reprezentare, care nu îi este opozabil.
Prin urmare, de executarea obligaţiilor decurgând din contractul încheiat cu terţul răspunde direct mandatarul prête-nom şi, totodată, el este singurul îndreptăţit să pornească acţiune împotriva terţului, când neexecutarea vine din partea acestuia. Terţul contractant şi persoana pentru care lucrează mandatarul prête-nom nu au unul împotriva altuia acţiuni proprii; ei vor putea, cel mult, să exercite acţiunile intermediarului lor, prin subrogare sau prin efectul cesiunii.
Cât priveşte raporturile dintre mandatarul prête-nom şi persoana care l-a împuternicit să încheie actul juridic cu terţul, ele nu sunt cu nimic afectate de faptul că mandatarul încheie acest act în nume propriu. Mandatarul prête-nom are faţă de mandantul său toate obligaţiile unui mandatar obişnuit, inclusiv pe aceea de a-i remite tot ce a dobândit în puterea contractului făcut cu terţul. Această obligaţie, similară celei instituite pentru mandatul obişnuit de art. 1541 C. civ., în cazul achiziţionării de imobile sau alte bunuri a căror dobândire este condiţionată de îndeplinirea anumitor formalităţi, pentru ca dobândirea lor de către mandant să fie valabilă şi opozabilă terţilor, va fi necesară încheierea unui nou contract prin care mandatarul prête-nom să transmită mandantului său, cu respectarea tuturor condiţiilor legale, bunurile dobândite în nume propriu prin contractul încheiat cu terţul. Eventualul refuz al mandatarului prête-nom de a remite bunurile mandantului, ori de a încheia cel de-al doilea contract, antrenează răspunderea lui contractuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia de prête-nom.
Atât terţul din actul public cât şi mandantul pot exercita acţiunea în declararea simulaţiei pentru a se stabili adevăratele raporturi juridice între mandant şi mandatar, acţiunea în declararea simulaţiei fiind admisibilă.
Consecinţa admiterii unei astfel de acţiuni o reprezintă însă opozabilitatea actului secret, care va produce efecte juridice limitate, numai între părţile contractante şi succesorii lor universali.
În ipoteza contractului de mandat fără reprezentare, intermediarul dobândeşte în patrimoniul său dreptul de la terţul contractant şi are obligaţia, potrivit contractului de mandat fără reprezentare, să îl transmită apoi mandantului său, rămas ocult. Aşadar, efectele sunt diferite de cele ale simulaţiei prin interpunere de persoane, unde interpunerea fiind una fictivă se transmite direct de la terţul contractant la beneficiar, fără a mai trece prin patrimoniul interpusului.
Prin urmare, atunci când titularul acţiunii în declararea simulaţiei este mandantul acesta va trebui să solicite, totodată, exercitarea obligaţiei de către mandatar, aceea de a transmite dreptul dobândit de la terţul contractant.
Or, în cauză, reclamanţii au invocat o transmitere directă a dreptului de proprietate în patrimoniu propriu, prin efectul convenţiei de prete-nom, iar nu executarea contractului de mandat.
De altfel, o astfel de executare nu este legal posibilă, întrucât Legea nr. 112/1995 nu permite mandatarului transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului dobândit, art. 9 alin. (8) interzicând înstrăinarea timp de 10 ani de la data cumpărării. Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest bun imobil a fost supus unui partaj în natură, proprietarul uneia dintre cele două unităţi locative create fiind pârâta L.E., care deopotrivă ar trebui să transmită bunul său printr-un contract subsecvent.
În concluzie, întrucât Consiliul Local al Municipiului Cluj nu cunoştea că încheie un contract de vânzare-cumpărare cu un interpus, iar existenţa unui acord semnat între toţi cei trei participanţi este absolut necesară pentru realizarea simulaţiei prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanţi, corect prima instanţă a respins acţiunea.
Reclamanţii au modificat cauza cererii de chemare în judecată după închiderea dezbaterilor judiciare asupra fondului, prin concluziile scrise, invocând pentru prima dată în apel simulaţia în forma mandatului fără reprezentare, cert diferită de simulaţia prin interpunere de persoane, iar o astfel de modificare este prohibită prin art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, reclamanţii au solicitat instanţei să constate că sunt adevăraţii proprietari ai apartamentului în litigiu, însă o astfel de constatare a existenţei dreptului apare cu neputinţă atâta timp cât nu a operat transmisiunea subsecventă a acestui drept în executarea contractului de mandat pe care reclamanţii l-au încheiat cu cei doi pârâţi aparent cumpărători.
O astfel de executare a mandatului nu a fost cerută şi, mai mult, este interzisă de lege, această formă de simulaţie fiind lipsită de aplicabilitate în materia convenţiei încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs rec lamanţii V.V.M. şi V.V.A. , prin care au formulat următoarele critici:
1. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea Curţii de Apel cuprinde considerente contradictorii.
Astfel, deşi se reţine că prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, reclamanţii au invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele considerentelor se arată că simulaţia sub forma mandatului fără reprezentare a fost invocată pentru prima dată în apel. Această distincţie este esenţială în funcţie de stadiul procesual în care se invocă pentru prima dată această simulaţie.
În realitate, la ultimul termen de judecată la fond, după epuizarea probatoriului testimonial şi prealabil acordării cuvântului în fond, reclamanţii, prin reprezentant, au susţinut oral simulaţia sub forma mandatului de prete-nom, depunând în acest sens mai multe articole şi hotărâri judecătoreşti cu titlu de practică judiciară, reprezentantul intimatei L.E. neformulând nici un fel de obiecţie sub aspect procedural, ci doar în ce priveşte fondul acestei forme de simulaţii.
Aşa fiind, faţă de caracterul dispozitiv al dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., având în vedere faptul că din partea intimatei L.E. – singura care s-a opus acţiunii, nu a existat opunere, prima instanţă a fost legal investită cu acţiunea în simulaţie sub forma mandatului fără reprezentare.
Pe de altă parte, hotărârea este nemotivată, atât din perspectiva prevederilor cuprinse în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât şi a art. 6 din CEDO care statuează că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element indispensabil al unui proces echitabil.
În acest sens, hotărârea este nemotivată în raport de criticile privitoare la calitatea reclamantei V.V.A. de chiriaş, incidenţa sau nu a art. 9 din Legea nr. 112/1995, verificarea întrunirii condiţiilor simulaţiei speciale.
Conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia considerentele unei instanţe inferioare.
În speţă, nu s-a răspuns explicit la solicitările reclamanţilor, astfel că hotărârea nu răspunde exigenţelor art. 6 paragr. 1 din CEDO, ceea ce determină casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
2. Decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente ceea ce, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atrage modificarea hotărârii.
În pofida caracterului devolutiv conferit de lege, instanţa de apel a făcut o analiză incompletă a textelor legale circumscrise speţei, rezumându-se la tratarea doctrinară, prin antiteză, a mai multor forme de simulaţie – interpunere de persoane şi mandat fără reprezentare – deşi, tot teoretic, acestea sunt sinonime.
După mai multe consideraţii doctrinare cu privire la mandatul fără reprezentare, recurenţii arată că în speţă se verifică pe deplin existenţa acestuia. Astfel, terţul contractant (Statul Român) nu a cunoscut calitatea celor cu care a contractat, respectiv intimaţii R.M.D. şi L.E. ci, dimpotrivă, a considerat că aceştia sunt adevăraţii „stăpâni ai afacerii”.
Confirmând soluţia primei instanţe, curtea de apel a reţinut că şi în situaţia în care s-ar fi demonstrat existenţa acordului, era necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile de valabilitate, de fond şi de formă, cerute de legislaţia în vigoare la data încheierii actului.
Acest considerent denotă inconsistenţă şi nu are suport în vreo normă juridică de drept material întrucât, faţă de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, reclamanta V.V.A. deţinea calitatea de chiriaş la data încheierii convenţiei.
Instanţele de fond nu au avut în vedere nici argumentul juridic redat fără echivoc deopotrivă de Comisia pentru Dreptul European al Contractelor şi de practica judiciară, care consideră că mandatarul – „în realitate un agent” care poate fi tratat ca atare prete-nom sau om de paie” nu face decât să-l reprezinte pe „adevăratul cumpărător”, cauza de faţă încadrându-se în litera şi spiritul acestei practici.
Pentru acest motiv de recurs, recurenţii solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamanţilor, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente , cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Indicarea ipostazelor ce pot atrage incidenţa motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat şi în care nu poate fi încadrată critica recurenţilor constând în motivarea contradictorie raportat la împrejurarea că, deşi în decizia recurată se reţine că prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, reclamanţii au invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele considerentelor se arată că simulaţia sub forma mandatului fără reprezentare a fost invocată pentru prima dată în apel.
Argumentele instanţei de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii deoarece, pe de o parte, nu contrazic soluţia din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac. Partea din motivare enunţată implică o imposibilitate de cercetare în apel a unei cauze juridice noi faţă de cea menţionată în acţiunea introductivă de instanţă.
Or, invocarea unei cauze juridice noi (mai precis, a contractului de prete-nom), invocate direct în apel conduce la respingerea căii de atac faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Pe de altă parte, motivarea nu este contradictorie deoarece ambele argumente şi anume cel privind invocarea contractului de mandat fără reprezentare prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, precum şi cel privind invocarea aceluiaşi contract direct în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., conduc la imposibilitatea cercetării noii cauze juridice, invocate cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale şi, în consecinţă, la respingerea căii de atac.
Niciuna dintre referirile instanţei de apel sus enunţate nu conduc la admiterea apelului, pentru a se putea reţine că cele două considerente sunt contradictorii unul faţă de celălalt.
De altfel, considerentele respective se deduc implicit unul din celălalt şi reprezintă o concluzie corectă a instanţei din punct de vedere juridic.
Cauza juridică ce nu a fost invocată în faţa primei instanţe, în condiţiile art. 112 şi 132 C. proc. civ., ci prin concluziile scrise depuse în dosarul acestei instanţe nu poate fi analizată şi nu poate fundamenta soluţia pronunţată în cauză. Dacă acelaşi temei juridic, respectiv contractul de mandat fără reprezentare, invocat prin notele scrise depuse în dosarul de fond este susţinut şi prin motivele de apel, el reprezintă o cauză juridică nouă, invocată direct în apel, deoarece nu a format obiect de analiză al primei instanţe.
Cu alte cuvinte, o cauză juridică invocată în notele scrise, ce nu poate fi avută în vedere de prima instanţă faţă de natura acestor note scrise, care nu pot avea efectul de învestire legală a primei instanţe sub aspectul cauzei juridice, reprezintă un element nou, invocat direct în apel, astfel cum a reţinut în mod corect Curtea.
În ce priveşte nemotivarea deciziei sub cele trei aspecte criticate, Înalta Curte constată, de asemenea, că susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
Astfel cum s-a arătat, Curtea a evidenţiat calitatea reclamantei V.V.A. de chiriaşă a apartamentului în litigiu, în baza contractului de închiriere nr. 302337 din 05 aprilie 1991, reţinând totodată că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu pârâtul R.M.D., în calitate de titular al contractului.
Nu se poate reţine, deci, că instanţa nu ar fi analizat calitatea de chiriaş a reclamantei V.V.A., considerând însă, faţă de toate celelalte argumente de fapt şi de drept prezentate, că aceasta nu are şi nu poate avea calitatea de cumpărător în baza Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte incidenţa art. 9 din Legea nr. 112/1995, Curtea a motivat că, în cazul reclamanţilor, nu este aplicabil, deoarece, chiar dacă s-ar reţine existenţa contractului de mandat fără reprezentare, reclamanţii nu au solicitat şi nici nu puteau să o facă, faţă de interdicţia de vânzare a imobilului cumpărat de chiriaşi timp de 10 ani, executarea mandatului, respectiv a încheierii contractului de vânzare cumpărare dintre dobânditorii bunului, foştii soţi R.M. şi L.E. şi reclamanţi.
În concluzie şi acest aspect a fost explicitat de Curte.
Referitor la omisiunea de a analiza întrunirea în speţă a condiţiilor contractului de prete-nom, aceasta nu reprezintă o „omisiune” în sensul criticii recurenţilor, ci rezultatul firesc din punct de vedere juridic, a consideraţiilor instanţei de apel, în sensul că acest contract, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, a fost invocat direct în apel şi, în consecinţă, nu putea fi analizat faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Din perspectiva criticilor referitoare la faptul că invocarea contractului de prete-nom a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor procedurale, nici acestea nu sunt întemeiate.
Cererea de chemare in judecată stabileşte cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura judecata, atât din punctul de vedere al părţilor, cât şi din punctul de vedere al obiectului sau cauzei cererii. Stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanţa de fond deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.
Potrivit acestui text de lege, pretenţiile reclamantului trebuie formulate prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau modificării numai în faţa primei instanţe, până la momentul stabilit de lege sau dincolo de acest moment, cu acordul părţii potrivnice, până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de fond.
În speţă, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă, reclamanţii au solicitat instanţei să constate „caracterul simulat – prin interpunere de persoane – a contractului de vânzare-cumpărare ….”, iar prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după închiderea dezbaterilor, au invocat simulaţia sub forma mandatului fără reprezentare, ceea ce constituie o schimbare a cauzei juridice a pricinii, schimbare care, conform dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., cu caracter imperativ, apare ca o cerere nouă, care nu se poate formula cu depăşirea momentului stabilit de lege, astfel că, în mod corect, această cerere nu a fost analizată.
Este nereală susţinerea recurenţilor în sensul că la ultimul termen de judecată la fond, după epuizarea probatoriului testimonial şi prealabil acordării cuvântului în fond, reclamanţii, prin reprezentant, au susţinut oral simulaţia sub forma mandatului de prete-nom, întrucât în încheierea de dezbateri de la termenul din 7 mai 2009 (fila 291, dosar fond) s-a menţionat că reprezentanta reclamanţilor a solicitat „admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi extinsă.”
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil este principiul contradictorialităţii.
Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului.
Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nici o măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor.
Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine pretenţiile şi, respectiv, apărările, de a-şi argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaşte dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi cunoaşte excepţiile de procedură.
Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
În jurisprudenţa europeană, principiul egalităţii armelor, care constituie un element esenţial al dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal. Acest principiu, ca element al noţiunii mai largi de proces echitabil, impune ca, fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în raport cu adversarul ei, astfel încât să aibă nu numai posibilitatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale, dar şi aceea de a lua cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau „concluzie” prezentată judecătorului în scopul de a-i influenţa decizia.
Înţeles în aceşti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar desfăşurării unui proces echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor actele dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale.
De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie, implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele si observaţiile prezentate judecătorului si de a le discuta (cauza Morel contra Franței, Hotărârea din 6 iunie 2000).
În speţă, se reţine ca prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după închiderea dezbaterilor, reclamanţii au invocat simulaţia sub forma mandatului fără reprezentare.
Întrucât prin concluziile scrise sunt aduse în atenţia instanţei elemente de fapt sau de drept care n-au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, instanţa este datoare să le înlăture cu această motivare.
2. Susţinerile privind analiza incompletă de către instanţa de apel a textelor legale circumscrise speţei, pe lângă faptul că sunt nereale, deoarece Curtea a expus pe larg argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia acestei instanţe, nici nu vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat mai sus.
Cât priveşte considerentele Curţii referitoare la obligaţia încheierii actului secret în condiţiile de fond şi de formă ale actului public, ceea ce nu s-ar putea realiza faţă de interdicţia din art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995, acestea sunt subsidiare în raport cu cele care fundamentează soluţia instanţei de apel, deoarece vizează contractul de prete-nom, care a fost înlăturat drept temei juridic în condiţiile art. 294 C. proc. civ.
Prin urmare, cum instituţia contractului de prete-nom nu a stat la baza deciziei recurate, criticile în legătură cu nelegalitatea considerentelor instanţei raportat la acest temei juridic, nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
De altfel, niciuna dintre celelalte susţineri privind contractul de prete-nom nu va fi examinată de prezenta instanţă faţă de faptul că acesta nu a fost reţinut drept cauză juridică a cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, nu a fundamentat soluţiile pronunţate de instanţele anterioare.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat în cauză se constată a fi nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, va obliga pe recurenţi să plătească intimatei L.E. suma de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.V.M. şi V.V.A. împotriva deciziei civile nr. 267/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Obligă pe recurenţi să plătească intimatei – pârâte L.E. 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6178/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6040/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
