ICCJ. Decizia nr. 6128/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6128/2010
Dosar nr. 8328/30/2008
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1153 din 13 aprilie 2009 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul G.E. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a recurs la prevederile Legii 10/2001 cu privire la terenul aferent construcţiei din litigiu, din Timişoara, imobil înscris în C.F. Timişoara şi ulterior transcris în C.F. Timişoara. Pentru construcţia situată pe acest teren, demolată în timpul regimului comunist, nu a formulat notificare în scopul obţinerii de despăgubiri. Pentru acest considerent, depăşind termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 247/2005. Respingând acţiunea ca inadmisibilă, tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român nu mai prezintă relevanţă în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul G.E., solicitând modificarea în tot a sentinţei şi admiterea pe fond a acţiunii. În motivarea apelului a susţinut că starea de fapt a fost greşit înţeleasă de instanţă, că, în realitate, a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal, revendicând imobilul situat în Timişoara. De asemenea, a susţinut că în baza acestei notificări a dobândit terenul şi că avea dreptul să pornească o acţiune pe calea dreptului comun, în 3 ani de la redobândirea terenului, solicitând instanţei să oblige Statul Român la plata contravalorii construcţiei demolate. Temeiul acestei acţiuni îl constituie art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, pe de o parte, statul nu avea voie să demoleze construcţia, iar pe de altă parte dreptul său nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un bun în sensul dispoziţiilor invocate.
Prin Decizia nr. 268 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a sesizat Tribunalul Timiş cu o cerere privind constatarea preluării abuzive a unui imobil, în perioada regimului comunist şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată în timpul aceluiaşi regim. Prima instanţă, fără a verifica temeiul pretenţiilor reclamantului şi măsura în care acestea se încadrează în dispoziţiile legale cu caracter reparator, a reţinut că acţiunea nu a fost exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi că în prezent nu mai poate fi primită deoarece a fost depăşit termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării. Faţă de jurisprudenţa C.E.D.O. şi de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a apreciat că dreptul real de proprietate trebuie examinat în substanţa lui şi, în măsura în care acesta nu contravine altui drept real de proprietate, constituit în condiţiile legii, el poate fi valorificat pe calea unei acţiuni în justiţie, chiar dacă Legea nr. 10/2001 a prevăzut un termen în acest sens. De aceea, a dispus desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a cerceta fondul dreptului real de proprietate invocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul Timişoara, solicitând modificarea hotărârii atacate, respingerea apelului reclamantului şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În motivarea recursului pârâtul a susţinut că în mod corect tribunalul a reţinut că reclamantul nu a depus notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că acţiunea reclamantului poate fi soluţionată numai pe calea legii speciale, a cărei aplicare este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative prealabile, pe care reclamantul a avut posibilitatea să o folosească şi că legea specială a suprimat acţiunea dreptului comun în ipoteza ineficacităţii actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare şi fără a elimina accesul la justiţie. A invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Aşa cum s-a reţinut anterior, pârâtul şi-a întemeiat în drept recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecăţii, greşit interpretat.
În analiza acestui motiv de nelegalitate trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecăţii vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Or, în cauză, niciuna din părţi nu a făcut vreo referire la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege.
Criticile formulate de pârât vizează, în mod indiscutabil, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi înlăturarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neputând fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Cât priveşte legea aplicabilă în cauză, critică ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamantul G.E. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi Municipiul Timişoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul situat în Timişoara, compus din teren şi construcţii în suprafaţă de 59,85 mp a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza Decretului de expropriere nr. 55/1979, ce nu a fost publicat în M. Of. şi să fie obligaţi pârâţii să-i achite despăgubiri pentru construcţia ce a fost demolată în timpul regimului comunist şi pentru care nu a primit despăgubiri.
Verificând actele dosarului se constată că la 9 noiembrie 2001 reclamantul G.E. a formulat notificarea înregistrată la Primăria municipiului Timişoara, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului cu suprafaţa de 357 mp situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara, transcris în C.F. Timişoara.
În soluţionarea acestei notificări a fost emisă dispoziţia din 27 martie 2008 de către Primarul municipiului Timişoara, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 293 mp şi acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 64 mp, ocupat de trotuar.
Prin notificare nu s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată, ce s-a aflat pe terenul notificat. Acest aspect nu este, de altfel, negat de recurentul-reclamant, care afirmă însă că a înţeles să folosească calea dreptului comun, ca fiind cea mai energică şi operativă cale, iar acţiunea astfel introdusă a devenit admisibilă după admiterea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acest argument al reclamantului nu poate fi primit.
Prin decizia amintită s-a statuat asupra faptului că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, se poate aplica în concurs cu acesta. O asemenea modalitate de aplicare a legii ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Aşadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pe de altă parte, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. În acest sens trebuie subliniat că Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în secţii unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o asemenea calificare.
În aceste condiţii, reclamantul nu putea să ignore dispoziţiile legii speciale (la care, de altfel, a şi apelat atunci când a solicitat restituirea în natură a terenului) şi să aleagă calea dreptului comun pentru valorificarea unor pretenţii pentru care avea obligaţia parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
Pentru aceste considerente, constatând că în mod greşit instanţa de apel a decis desfiinţarea hotărârii fondului, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantului, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de Tribunalul Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 268 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1153 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6127/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6131/2010. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
