ICCJ. Decizia nr. 6160/2010. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6160/2010
Dosar nr. 518/114/2010
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009, E.A.D. în calitate de mandatar al tatălui său, reclamantul E.A. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Buzău pentru a fi obligată la plata unor despăgubiri materiale şi morale.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a participat la cel de-al doilea război mondial, în timpul luptelor fiind rănit. Această împrejurare este recunoscută şi prin titlul de pensie nr. 34075, prin care i-a fost stabilită o invaliditate în procent de 60%, precum şi dreptul la o pensie de invalid de război.
Pentru eroismul de care a dat dovadă, a mai învederat reclamantul, a fost decorat cu medalia „Serviciu Credincios - clasa I".
În anul 1962, întrucât a refuzat să se înscrie în C.A.P. cu pământul şi utilajele agricole, a fost ameninţat de reprezentanţii regimului politic cu suspendarea plăţii pensiei.
La data de 26 martie 1962, reclamantul a fost chemat în faţa comisiei de expertiză, care prin Decizia nr. 1385 din aceeaşi dată, a hotărât sistarea pensiei de invalid de război, considerând că nu se încadrează în nici un grad de invaliditate.
După o perioadă de 7 ani şi 2 luni, urmare a plângerilor adresate conducerii ţării, reclamantul a fost chemat în nou în faţa comisiei de expertiză, care prin Decizia nr. 60845 din 13 februarie 1969 a stabilit că este invalid de război, fiindu-i redate definitiv drepturile anterior sistate.
Consideră reclamantul că motivul de sistare a pensiei a fost unul abuziv şi nedrept, motiv pentru care se impune obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale corespunzătoare perioadei 17 mai 1962 - 1 iulie 1969 în cuantum de 70 mii lei.
Reclamantul a mai învederat că pe perioada de sistare abuzivă a pensiei, i-au fost luate şi trecute în C.A.P. utilajele agricole şi pământul, ceea ce i-a provocat atât lui cât şi familiei sale o puternică suferinţă, părinţii şi cei patru copii fiind împinşi în pragul disperării, reclamantul aflându-se în imposibilitatea întreţinerii familiei sale numai prin folosirea unei singure mâini.
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul completului specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi de asigurări sociale, din cadrul Tribunalului Buzău de pe rolul căruia prin încheierea din 8 februarie 2010, a fost transpusă la un complet de fond civil, în raport de obiectul pricinii - Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa nr. 531 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului reţinând, în esenţă, că reclamantul, în calitate de invalid de război a beneficiat de o pensie specială care i-a fost sistată în anul 1962 pe motiv că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de legea în vigoare la epoca respectivă, şi anume neîncadrarea într-un grad de invaliditate.
La data de 30 iunie 1969, în urma examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la 13 februarie 1969, a fost emisă Decizia nr. 60845 a D.P.M.O.S. Buzău prin care a fost încadrat în gradul III de invaliditate şi i s-a acordat o pensie lunară de 225 lei, începând cu 1 iulie 1969.
În raport de situaţia de fapt reţinută corespunzătoare celor susţinute prin cererea dedusă judecăţii, prima instanţă a concluzionat că reclamantul nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru a fi îndreptăţit să solicite obligarea Statului Român la plata unor daune morale şi materiale.
Actul normativ menţionat are caracterul unei legi speciale, aşa încât situaţiile în care pot fi acordate asemenea despăgubiri nu pot fi extinse la alte cazuri care nu intră în sfera sa de reglementare.
Prin Decizia nr. 132 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost desfiinţată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în raport de obiectul pricinii încadrat în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, judecata cererii trebuia să se facă cu participarea obligatorie a procurorului, astfel cum dispune prevederile art. 4 alin. (5) din acest act normativ.
Întrucât la judecata în primă instanţă nu a participat reprezentantul parchetului, s-a constatat că hotărârea pronunţată în aceste condiţii este afectată de nulitate, motiv pentru care s-a dispus în conformitate cu prescripţiile art. 297 C. proc. civ.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Buzău, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut ca fiind greşită soluţia instanţei de apel, întrucât prima instanţă a soluţionat fondul cauzei, situaţie în care ar fi fost incidentă dispoziţia art. 297 alin. (2) C. proc. civ., de reţinere a procesului spre judecare, iar nu de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Soluţia curţii de apel este greşită şi pentru faptul că legea specială prevede doar în ipoteza textului art. 4 alin. (5) participarea obligatorie a procurorului, nu şi pentru cea reglementată de dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege, normă ce constituie temeiul cererii dedusă judecăţii şi căreia nu-i poate fi aplicată prin analogie o altă dispoziţie legală.
Recursul nu este fondat.
Statuând cu privire la procedura de soluţionare a cererilor supuse domeniului de reglementare al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrativ asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a dispus, prin textul art. 4 din corpul legii, atât cu privire la instanţa competentă material în soluţionarea unor atare cereri, cât şi asupra participanţilor implicaţi în procedură, respectiv Ministerul Finanţelor Publice în calitate de pârât, ca reprezentant al statului şi, în alin. (5), participarea obligatorie a procurorului.
Normele de procedură evocate, în lipsa de stipulaţie contrară şi în acord cu interpretarea sistematică a legii, sunt aplicabile şi pentru cazul reglementat de art. 5 din lege, ce vizează dreptul la despăgubiri şi întinderea acestuia pentru ipotezele indicate în textul său, care constituie în realitate finalitatea/scopul actului normativ special de reparaţie.
Ca urmare, legal instanţa de apel, constatând că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea unei norme imperative a dispus, în conformitate cu prevederile art. 297 C. proc. civ., desfiinţând sentinţa apelată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Constituind un caz de participare obligatorie a procurorului în procesul civil, acesta dobândeşte, în conformitate cu prevederile art. 45 C. proc. civ., calitate de parte în proces. Aceasta pentru că procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public este prezent chiar şi atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Această împrejurare determină şi statutul său special de parte în procesul civil.
De aici decurg importante consecinţe cât priveşte modalităţile practice de acţiune ale procurorului, concretizate printre altele în participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti etc.
Prin urmare, soluţionarea pricinii dedusă judecăţii în condiţiile neparticipării procurorului, obligatorie potrivit normelor legii speciale, atrage consecinţa desfiinţării hotărârii pronunţate în aceste condiţii de neregularitate procedurală, ipoteza incidentă fiind acea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi nu acea invocată în recurs.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii se vădeşte a nu fi fondat urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Buzău împotriva deciziei nr. 132 din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6157/2010. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6153/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
