ICCJ. Decizia nr. 6149/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6149/2010
Dosar nr. 2477/118/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 2009 reclamanta I.M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Eforie şi oraşul Eforie prin Primar, în condiţiile constatării refuzului tacit al primarului de a răspunde notificării, obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului – teren în suprafaţă de 945 mp, lotul nr. 1353 din parcelarea Movila – Techirghiol, situat în parcul Teatrului de Vară din localitatea Eforie Sud, judeţul Constanţa sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2390 din 11 aprilie 1923 şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa, autorii săi, P.N. şi soţia sa M.N., au achiziţionat de la S.A. Movila – Techirghiol lotul 1353 în suprafaţă de 945,00 mp, situat în comuna Tuzla, cătunul Carmen Sylva, Băile Movila Techirghiol, ce figurează în planul de parcelare aprobat de Prefectul judeţului Constanţa sub nr. 2007 din 27 iunie 1898.
Imobilul menţionat a figurat în evidenţele fiscale ale oraşului Eforie la matricola nr. 1852/1945 pe numele N.M., aceasta figurând ca plătitoare de impozite şi în anul 1957.
A învederat că, ulterior, lotul de teren a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, în mod abuziv, fiind întabulat la matricola nr. 1302/1971.
Proprietarii acestui teren au fost succedaţi de N.G.C., în calitate de descendent, a cărui unică succesoare, în calitate de moştenitor testamentar este reclamanta, potrivit certificatului de moştenitor nr. 213 din 4 aprilie 1985, eliberat de către notariatul de Stat Local al sectorului 4 Bucureşti.
A menţionat reclamanta că, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, a solicitat pârâţilor restituirea în natură a imobilului sus individualizat, sens în care a formulat notificarea înregistrată sub nr. 2064 din 19 octombrie 2001 la B.E.J. D.V. şi sub nr. 16128 din 24 octombrie 2001 la Primăria oraşului Eforie.
În condiţiile în care nu a primit răspuns la notificare în termenul prescris de legea specială, a formulat acţiune în instanţă pentru obligarea pârâtului Primarul oraşului Eforie la emiterea dispoziţiei motivate, care nu s-a conformat prescripţiilor legii nici după admiterea acţiunii prin sentinţa nr. 125/2008 a Tribunalului Constanţa.
Întrucât refuzul de a răspunde la notificare echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile, reclamanta a susţinut că este îndreptăţită să solicite instanţei analiza pe fond a cererii sale, sens în care a invocat deciziile nr. 20/2007, nr. 197/2004, nr. 2767/2004 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, reclamanta a învederat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3, alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului solicitat, deoarece este moştenitoare a foştilor proprietari ai imobilului, preluat de stat în mod abuziv şi fără un titlu valabil, încadrându-se în ipoteza textului art. 2 alin. (1) lit. i) din lege.
A mai susţinut reclamanta că legea specială consacră prevalenţa restituirii bunului în natură şi că terenul pretins poate fi restituit în natură, deoarece se află în proprietatea statului şi nu este afectat nici unei destinaţii speciale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 805 din 29 iunie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul Primarul oraşului Eforie să emită dispoziţie motivată prin care să-i ofere măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, pentru imobilul - teren solicitat şi să înainteze dispoziţia împreună cu documentaţia aferentă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului - teren în suprafaţă de 945 mp, reprezentând lotul nr. 1353 din parcelarea Movila - Techirghiol oraş Eforie Sud, ca nefondată.
A fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensaţiei, ca nefondată.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în pofida numeroaselor demersuri făcute de reclamantă în scopul soluţionării notificării sale, entitatea notificată nu a răspuns până în prezent în forma prevăzută de lege, motiv pentru care în considerarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a jurisprudenţei naţionale în materie, reclamanta este îndreptăţită să acţioneze în instanţă pentru valorificarea drepturilor sale.
Analizând pe fond cererea dedusă judecăţii, prima instanţă a reţinut, în raport de înscrisurile depuse în probaţiune - contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2390/1923, certificat de moştenitor nr. 213/1985 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 4 Bucureşti - că reclamanta se legitimează în calitate de persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În raport de modalitatea de preluare a bunului, în temeiul Decretului nr. 712/1966 s-a reţinut că imobilul se circumscrie categoriei celor preluate în mod abuziv de stat, intrând astfel în câmpul de reglementare al legii speciale de reparaţie.
Cât priveşte modalitatea de reparaţie, în raport de probele administrate din care rezultă indubitabil destinaţia bunului solicitat în prezenta procedură, de parc public al localităţii Eforie, s-a conchis în sensul imposibilităţii restituirii bunului în natură.
S-a reţinut a fi nejustificată solicitarea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren, întrucât din conţinutul înscrisurilor dosarului (f. 89 – 90, 94 – 95), rezultă că în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale nu există bunuri imobile disponibile pentru o eventuală compensare.
În aceste condiţii, în raport de prevederile legale incidente, unica modalitate de rezolvare a solicitării reclamantei o constituie măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în conformitate cu prescripţiile Titlului VII privind Regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 27 C din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în parte.
Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamantei în compensare un imobil echivalent valoric cu terenul în suprafaţă de 945 mp, lotul nr. 1353 din Parcelarea Movila Techirghiol, Eforie Sud, ce nu mai poate fi restituit în natură şi în subsidiar, în ipoteza în care un asemenea bun nu este disponibil sau oferta nu este acceptată de reclamantă, a fost obligat pârâtul Primarul oraşului Eforie să emită dispoziţie cu propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 10/2001 prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 26 instituie o ordine de prioritate a măsurilor reparatorii prin echivalent, atribuind măsurii acordării în compensare a unor bunuri sau servicii un caracter prioritar celei de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor în echivalent.
În acest context s-a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că nu poate fi stabilit în sarcina pârâtului o obligaţie alternativă în sensul acordării în principal a măsurii compensatorii cu bunuri sau servicii în funcţie de disponibilităţile unităţii administrativ teritoriale.
Acordarea de bunuri în compensare este o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Întrucât identificarea unor astfel de bunuri şi aprecierea caracterului său disponibil sunt de competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării, iar pârâţii nu au depus toate listele de bunuri disponibile şi nici nu a probat imposibilitatea acordării unui teren în compensare echivalent celui solicitat, s-a conchis că se impune a se stabili în sarcina pârâtului o obligaţie alternativă astfel cum s-a dispus prin dispozitivul deciziei pronunţate.
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantei, nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primarul oraşului Eforie şi oraşul Eforie prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că în mod greşit curtea de apel a dispus obligarea la acordarea în compensare a unui teren echivalent valoric celui pretins, întrucât nu deţin astfel de bunuri ce ar putea constitui obiect al măsurii reparatorii dispuse, măsură ce excede şi limitelor învestirii instanţei, sesizată doar cu măsura acordării de despăgubiri.
Modalitatea de reparaţie a compensării trebuie să ţină seama şi de interesele comunităţii, interpretare susţinută şi prin aceea că legiuitorul nu ar fi reglementat mai multe posibilităţi de realizare a acestei măsuri, dacă nu ar fi ţinut seama şi de faptul că nu întotdeauna unitatea deţinătoare dispune de astfel de bunuri, în caz contrar ajungându-se la situaţii în care să se restituie mai mult teren decât deţin autoritatea locală, ceea ce ar crea situaţii imposibil de rezolvat.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, justificat, prioritatea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii celei a măsurii reparatorii prin titluri de despăgubire, însă, în aplicarea normelor legale ce reglementează măsura dispusă în principal, s-a raportat la considerente de ordin general, lipsite de un fundament probator adecvat, de natură a consolida soluţia de obligare a pârâţilor la acordarea măsurii reparatorii a compensării cu un bun echivalent valoric, obligaţie chiar alternativ stabilită.
Aceasta întrucât măsura astfel dispusă s-a constituit în realitate într-o rezolvare formală, lipsită de eficienţa impusă de normele ce o reglementează şi în afara contextului probator al cauzei.
În acest sens este de reţinut că legea specială impune anumite obligaţii în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării [art. 1 alin. (5) din lege, pct. 1. 7 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007], obligaţie îndeplinită de autoritatea administrativă care constant a relevat în listele depuse şi la dosar, inexistenţa unor astfel de bunuri în patrimoniul localităţii.
Suprapunând această realitate necontestată, împrejurării că reclamanta nu a identificat sau indicat un posibil bun ce ar fi disponibil şi deci posibil a fi restituit în modalitatea dispusă, ca şi în lipsa oricăror altor elemente în acest sens, soluţia propusă în cauză se vădeşte a fi lipsită de temei legal.
Într-adevăr, legea specială nu lasă, prin normele ce o reglementează, măsura reparatorie în discuţie la latitudinea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, însă stabilirea unei obligaţii legale în lipsa unui fundament probator adecvat se constituie într-o măsură arbitrară, aspect care justificat a fost criticat prin recurs.
Din acest motiv, legiuitorul a dispus ca în cazul imposibilităţii restituirii bunului în modalitatea compensării, entitatea învestită va acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri (art. 26 din Legea nr. 10/2001).
În sensul celor sus reţinute sunt şi prevederile legale evocate care, pretind, pentru soluţionarea corectă a notificării, în etapa administrativă a procedurii, respectiv a contestaţiei în faza sa judiciară, necesitatea respectării prevederilor pct. 23 şi 25 din normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, adoptate prin HG nr. 250/2007, care stabilesc regimul juridic al actului administrativ, emis în această procedură.
Or, în lipsa existenţei unui minim de date, elemente care să configureze un bun echivalent şi a regimului său juridic, posibil a fi atribuit în echivalent, măsura astfel depusă se plasează dincolo de textul legii, lipsită fiind de consistenţa probatorie impusă de textul aceleiaşi legi.
Nu pot fi acceptate considerentele instanţei de apel în justificarea instituirii obligaţiei alternativ dispuse, dat fiind caracterul exact, riguros al normelor legii speciale, la care însăşi instanţa de apel a făcut referire, când a analizat ordinea de prioritate instituită de lege, care impune o modalitate precisă de soluţionare a unor atare cereri, astfel cum s-a relevat mai sus.
Prin urmare nu poate fi admis, în lipsa oricăror elemente de determinare, acordarea măsurii dispusă de instanţa de apel, perspectivă în raport cu care criticile pârâţilor se vădesc a fi fondate.
Sunt nefondate criticile privind depăşirea limitelor învestirii, întrucât în procesul de evaluare, inclusiv judiciară, entitatea notificată ca şi instanţele au obligaţia, respectiv abilitatea de a verifica şi dispune asupra oricăreia dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, interpretare în acord cu spiritul şi finalitatea legii speciale, de reparare a prejudiciilor produse prin preluarea în mod abuziv, cu încălcarea unui drept fundamental, a bunurilor aflate în domeniul său de reglementare.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis în limitele celor dispuse prin dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii Primarul oraşului Eforie şi oraşul Eforie, prin Primar împotriva deciziei nr. 27/C din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta I.M.C. împotriva sentinţei nr. 805 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6153/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6147/2010. Civil. Excepţie de... → |
|---|
