ICCJ. Decizia nr. 6017/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6017/2010
Dosar nr. 46268/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 978 din 01 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii I.E., I.G.D. şi H.E.; a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură a terenurilor situate în Bucureşti, str. Gazelei nr. x şi x A, sector 4 şi în proprietatea contestatorului I.G.D
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii I.G.D., H.E. şi I.E., pârâta P.M. Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind obligată să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în str. Gazelei nr. x, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 1208,61 mp şi construcţie, precum şi a imobilului situat în str. Gazelei nr. x A, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 238,08 mp şi construcţie.
Prin hotărârea anterior menţionată, s-a constatat că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 10920 din 12 noiembrie 2008 s-a dispus restituirea în natură a construcţiilor din str. Gazelei nr. x şi x A, către reclamanţii I.G.D., H.E. şi I.E., iar în privinţa terenurilor de la cele două adrese s-a dispus restituirea în natură numai către reclamanţii H.E. şi I.E., lui I.D.G. recunoscându-i-se un drept de folosinţă specială, ca urmare a calităţii de cetăţean american.
Procedând în acest mod, pârâta a încălcat dispoziţiile sentinţei civile nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dispoziţia emisă de pârâtă fiind dată tocmai ca urmare a punerii în executare a acestei sentinţe.
Pârâta trebuia să pună în aplicare întocmai dispozitivul sentinţei civile menţionate, ceea ce însemna restituirea în natură, către toţi reclamanţii, atât a construcţiilor, cât şi a terenurilor ce au făcut obiectul notificărilor.
Atâta vreme cât, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi s-a dispus restituirea în natură, soluţionându-se în acest fel, sub toate aspectele, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria nu putea proceda la reanalizarea acestei condiţii fără să încalce puterea de lucru judecat a hotărârii respective.
Faţă de cele expuse, I.D.G. era îndreptăţit să i se restituie, în deplină proprietate, atât construcţiile, cât şi terenurile ce au format obiectul notificării, calitatea de cetăţean român sau străin nemaiputând face obiectul analizei la acest moment.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul P.G.M. Bucureşti care criticat hotărârea deoarece nu s-a făcut dovada că reclamantul I.G.D. este cetăţean român, astfel încât, pentru acesta, în mod legal, s-a emis dispoziţie de atribuire în folosinţă specială a terenurilor în cauză.
Prin decizia civilă nr. 7/ A din 7 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul - pârât P.G.M. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, practic, motivul de apel se referă la faptul că s-a inserat sintagma„restituirea în natură” (aceasta fiind subînţeleasă).
Problema dacă s-au depus sau nu toate actele necesare soluţionării notificării a fost suplinită în faţa instanţei de fond.
Neexistând un motiv vădit de nelegalitate şi netemeinicie, apelul nu a fost primit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât P.G.M. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine că o eventuală dispoziţie de restituire a unui teren preluat în proprietatea statului ar fi total nelegală şi neîntemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru contestatorul l.D.G.
Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluţionat această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiilor, recunoscând acestora dreptul/vocaţia de a obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, urmează a se considera că aceste situaţii nu cad sub incidenţa legii, iar P.G.M. Bucureşti a aplicat corect dispoziţiile legale, acordând doar un drept de folosinţă lui l.D.G.
Acesta nu are cetăţenia română şi, pe cale de consecinţă, nici nu poate deţine terenuri în România, decât în condiţiile limitativ prevăzute de lege. Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către resortisanţii Statelor Membre ale Uniunii Europene si ale Spaţiului Economic European (Islanda, I. iechtenstein şi Norvegia), în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, este limitativ reglementată de art. 44 alin. (2) din Constituţia României, de Legea nr. 312/2005, de Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat de România la 25 aprilie 2005 (Anexa VII, Secţiunea a 3-a) şi de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului, titlul X al Legii nr. 247/2005.
În mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti nu avut in vedere faptul că I.D.G. nu poate dobândi un drept de proprietate asupra terenului, având in vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 312/2005, potrivit cărora: „Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită in conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii romani şi pentru persoanele juridice romane”. În speţă, contestatorul nu este cetăţean al Uniunii Europene si nu domiciliază în România şi, deci, nu poate beneficia de prevederile acestei legi.
Pe de altă parte, acest articol nu poate fi interpretat decât după analizarea prevederilor art. 44 alin. (2) teza finală din Constituţia revizuită: „Cetăţenii străini si apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai in condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică”. Nu există niciun tratat între România şi S.U.A. privind acordarea reciprocă de drepturi de a dobândi suprafeţe de teren pentru cetăţenii celor două state. În consecinţă, şi sub acest aspect, hotărârea este nelegală.
Contestatorul I.D.G. nu are cetăţenie română. Este cetăţean american şi, potrivit dispoziţiilor legale mai sus enunţate, chiar dacă ar fi fost rezident, în absenţa unui acord bilateral între România şi S.U.A. în privinţa regimului de reciprocitate asupra dobândirii terenurilor, contestatorul nu ar putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenului revendicat. În aceste condiţii, nici sub acest aspect contestatorul nu este persoană îndreptăţită, aşa cum este definită de Legea nr. 10/2001.
Potrivit Normelor metodologice, trebuie să existe alături de notificare si celelalte acte, o precizare a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1. din aceeaşi hotărâre condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Mai mult înscrisuri avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei si considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea era necesar să fie depuse ca anexă la notificare, odată cu cererea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.
Intimaţii reclamanţi I.E. şi I.G.D., prin mandatar I.E., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum au reţinut şi instanţele, într-un proces anterior, prin hotărâre rămasă irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii din prezenta cauză, în contradictoriu cu acelaşi pârât şi s-a dispus obligarea acestuia să emită decizie de restituire în natură a imobilelor din prezentul dosar, compuse din construcţii şi terenuri.
Hotărârea sus-menţionată îl vizează inclusiv pe reclamantul I.G.D., cu privire la care se pretinde că nu ar putea beneficia de restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 208,61 m.p. situat în Bucureşti, str. Gazelei, nr. x şi a terenului în suprafaţă de 238,08 m.p. situat în Bucureşti, str. Gazelei, nr. x A, în esenţă, deoarece acesta nu este cetăţean român, ci poate beneficia doar de un drept de folosinţă special, în temeiul art. 2 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 şi a O.U.G. nr. 94/2000 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002.
Nefăcând nicio distincţie între reclamanţi în ceea ce priveşte forma de măsură reparatorie cuvenită lor pentru terenuri, instanţa stabilind că aceasta este restituirea în natură pentru toate părţile menţionate, dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, în baza acestei hotărâri judecătoreşti, trebuia să prevadă restituirea în natură a terenurilor şi pentru reclamantul I.D.G.
Stabilindu-se, prin dispoziţia nr. 10920 din 12 noiembrie 2008, contestată în prezentul dosar, doar un drept de folosinţă special, în favoarea reclamantului sus-menţionat, s-a încălcat puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în virtutea căreia, ceea ce s-a statuat prin hotărâre irevocabilă nu mai poate fi contrazis. Aceasta întrucât o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumţia absolută irefragabilă de adevăr judiciar, nemaiputând fi repuse în discuţie aspecte ce au fost rezolvate, printr-o asemenea hotărâre, într-un proces anterior.
La data rămânerii irevocabile (prin respingerea recursului exercitat în cauză, după cum rezultă din menţiunea efectuată pe hotărâre) a sentinţei civile nr. 137/2005 erau în vigoare toate actele normative invocate în cererea de recurs, precum şi Tratatul de aderare la U.E., semnat de România la 25 aprilie 2005, inclusiv art. 2 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, astfel încât recurentul avea posibilitatea să invoce eventuala imposibilitate de restituire în natură a terenurilor către reclamantul I.D.G., în litigiul anterior. În acest proces, declanşat ca urmare a refuzului pârâtului de a soluţiona notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamanţi, în cadrul căruia s-au analizat calitatea acestora, de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform actului normativ amintit, precum şi forma de reparaţie cuvenită, pârâtul putea formula acele apărări care constituie critici în prezentul recurs şi care se referă, în opinia acestuia, la interdicţia reclamantului arătat de a obţine restituirea în natură a terenurilor.
Neprocedând în acest sens, iar hotărârea irevocabilă pronunţată în acel litigiu vizând restituirea în natură a terenurilor şi către reclamantul I.D.G., nu se poate rediscuta în prezentul dosar în ce măsură partea arătată are sau nu dreptul la o asemenea formă de reparaţie. Ca atare, dispoziţia contestată trebuia emisă şi pentru reclamantul I.D.G. în sensul sentinţei civile nr. 137/2005, respectiv să se dispună restituirea în natură a terenurilor şi în favoarea lui.
În plus, Curtea de Apel a reţinut în mod corect că, în dosarul instanţei de fond, sunt administrate toate înscrisurile necesare rezolvării notificărilor în sensul stabilit prin sentinţa civilă sus-menţionată. Sub aspectul contestat de recurent, şi anume lipsa dovezii calităţii de cetăţean român în persoana reclamantului I.D.G., există, declaraţia dată de acesta, pe propria răspundere, în faţa notarului din S.U.A. - New York, din data de 17 iunie 2003, conform căreia acesta şi-a păstrat calitatea de cetăţean român, dobândită prin naştere.
Prin urmare, şi din punctul de vedere al probelor administrate în ceea ce priveşte calitatea de cetăţean român a reclamantului I.D.G., astfel cum a reţinut instanţa de apel, această calitate a fost dovedită, criticile recurentului privind imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor către acesta fiind, astfel, neîntemeiate.
Cât priveşte susţinerile recurentului în sensul că terenurile în litigiu nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, că nu s-au depus actele originare ale dreptului de proprietate şi nici declaraţie în sensul că reclamanţii nu mai deţin alte probe în soluţionarea notificărilor, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în prezenta cauză din moment ce există o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a stabilit obligaţia recurentului de a emite, în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţie de restituire în natură a terenurilor, către reclamanţi. Ca atare, instanţa a considerat, în acel proces, că bunurile în discuţie fac obiectul actului normativ respectiv şi că există toate actele prevăzute de această lege pentru soluţionarea notificărilor formulate de reclamanţi în sensul arătat.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, menţinând hotărârea primei instanţe, de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenurilor şi în favoarea reclamantului I.D.G., instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale analizate mai sus.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.G.M. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 7/ A din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5998/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6201/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
