ICCJ. Decizia nr. 6314/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6314/2010
Dosar nr. 43500/3/2007
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, reclamanta Ş.C. a chemat în judecată pe pârâţii I.N. şi I.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament 1 cu terenul aferent situat în Bucureşti, str. Clucerului.
Reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor săi, B.A. şi B.S., ce făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 către pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes, a respins ca fiind lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, cerere formulată de reclamanta Ş.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei, a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cerere formulată de reclamanta Ş.C. în contradictoriu cu pârâţii I.N. şi I.A., a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul I.N. şi I.A., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC R. SA şi M.E.F., a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Economiei şl Finanţelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
Tribunalul a apreciat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, dat fiind că nu există dispoziţii legale care să interzică formularea unei acţiuni în revendicare conform dreptului comun, de către foştii proprietari ai imobilelor naţionalizate contra persoanelor care au cumpărat aceste imobile în temeiul Legii nr. 112/1995.Tribunalul a apreciat că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor legale, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâţi în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a admis excepţia lipsei de interes şi a respins ca atare capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât soluţionarea acţiunii în revendicare nu se face prin mecanismul comparării de titluri, creaţie jurisprudenţială având la bază Codul Civil, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Ş.C., arătând că, în mod greşit s-a considerat că în speţă este aplicabilă Legea nr. 10/2001, şi nu dreptul comun, atâta timp cât nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanţa neobservând că, imobilul a fost donat statului, de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei făcute statului.
Instanţa de fond însă, nu numai că nu a analizat cererea în raport de temeiul de drept al cererii, ci numai în cadrul strict al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dar a limitat aprecierea asupra preferabilităţii titlurilor în chiar cadrul ales. Daca s-ar fi pronunţat în limitele învestirii, date de cererea principala şi actele procesuale ale pârâtului, analiza chiar a apărărilor făcute de pârât sub aspectul bunei/relei - credinţe a cumpărătorilor - chiriaşi ar fi condus la concluzia nulităţii titlului pârâţilor şi, pe cale de consecinţă, a argumentului potrivit căruia este preferabil titlul constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi ar fi exclus concluzia cu privire la aplicarea normei internaţionale în favoarea pârâţilor. Pârâţii au arătat că au „depus diligentele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul proprietar” şi, deşi au cunoscut la momentul încheierii condiţiile de preluare a imobilului (fără titlu valabil, etc.) de către stat au înţeles să cumpere, totuşi, în baza Legii nr. 112/1995, de la un non dominus.
Prin decizia civilă nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza actului de donaţie nr. 930 din 27 februarie 1960, fiind donat statului român, iar prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie, astfel că, în mod corect prima instanţă a constatat că este lipsită de interes o atare constatare prin hotărâre judecătorească, în condiţiile statuării în acest sens prin dispoziţiile legale, concluzionând că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unul imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparare a titlurilor stabilite de dreptul comun, iar, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună - credinţă, cum este cazul de faţă, în favoarea pârâţilor operând această prezumţie, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a promovat o acţiune judecătorească întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor, acţiune supusă termenului de prescripţie de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că, titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantei, mai mult cu cât aceştia au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-au încrezut în titlul statului, care nu era contestat de către reclamantă, la data cumpărării, nefiind formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri.
Instanţa de apel a efectuat şi un examen jurisprudenţial CEDO pe care l-a considerat incident în cauză, conchizând că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si familie, a declarat recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că, instanţa de apel a considerat greşit că cererea în constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi un capăt de cerere separat, ci analizat ca o componentă a acţiunii în revendicare, câtă vreme, fiind într-un cadru procesual de drept comun (şi nu în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001), este justificat interesul de a se constata că statul nu are un titlu valabil, astfel ca dreptul de proprietate (dobândit prin donaţie de B.L. şi transmis prin moşteniri succesive) afirmat în acţiunea în revendicare, să nu poată fi considerat ca fiind ieşit din patrimoniul antecesoarei (în baza Decretul nr. 92/1950).
Reclamanta arată că, faţă de hotărârea judecătorească în declararea nulităţii donaţiei (considerentele pe care aceasta s-a întemeiat), în care se arată că instanţele nu au fost investite cu verificarea legalităţii măsurii naţionalizării, este evident că se impunea a se constata, pe cale judecătoreasca, nevalabilitatea naţionalizării, şi, pe cale de consecinţă, demonstrarea existenţei dreptului de proprietate afirmat în revendicarea formulată împotriva terţilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995).
Al doilea motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că, în mod eronat ambele instanţe au considerat aplicabile dispoziţiile legii speciale, şi nu cele prevăzute de dreptul comun, astfel cum au fost invocate prin cererea introductivă de instanţă.
De asemenea, se arată că s-a reţinut buna-credinţă, deşi situaţia juridică a imobilului în anul 1995 era aceea că apartamentul figura, atât naţionalizat pe numele unor persoane, cât şi donat statului, iar, din cartea imobilului depusă la dosar de către pârâţi rezultă că, după preluarea de către stat, aceştia au locuit împreună cu membrii familiei proprietare a imobilului (B.L. şi B.S.) o perioadă, fapt ce denotă cunoaşterea de către pârâţi în mod direct, a situaţiei imobilului.
Al treilea motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta arătând că, considerentele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt străine de natura pricinii, întrucât, raportul juridic dedus judecaţii, deşi este un raport juridic distinct de cel prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în cauză au fost aplicate dispoziţiile legii speciale, în condiţiile în care acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, iar considerentele ce fac trimitere la jurisprudenţa CEDO au drept premisă tocmai buna-credinţă a cumpărătorilor, premisă care nu se regăseşte în speţa de faţă, pentru motivele deja arătate.
Analizând recursul din prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a sesizat instanţa la data de 5 decembrie 2007 cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ale art. 21 şi 44 din Constituţia României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Ambele instanţe, fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, precum şi finalitatea urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, au analizat speţa din prisma prevederilor legii speciale de reparaţie.
Cu încălcarea principiului disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, s-a considerat că în speţă este aplicabilă Legea nr. 10/2001, şi nu dreptul comun, limitând aprecierea asupra preferabilităţii titlurilor în chiar cadrul ales, instanţa ignorând faptul că a fost învestită cu o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriaşilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, şi anume acţiunea în revendicare.
Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţie între diferite categorii de imobile preluate de stat în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21.
Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21, or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 şi anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deţinut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.
Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor-cumpărători, iar solicitarea ca instanţa să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acţiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Or, în speţă, reclamanta a înţeles să sesizeze instanţa cu o acţiune formulată pe baza dreptului comun - Codul civil pentru obţinerea posesiei asupra imobilului, fiind evident interesul acesteia în a se constata că statul nu a dobândit bunul în mod legal şi, ca o consecinţă, că nu a putut transmite valabil un drept pe care nu îl avea.
Or, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.
Un alt argument în susţinerea acestei afirmaţii îl constituie şi faptul că, prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, privarea de proprietate a reclamantei, respectiv „ingerinţa” ce s-ar produce prin respingerea acţiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată, trebuie să răspundă principiului proporţionalităţii, în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat şi ocrotit de legislaţia europeană.
Tot astfel, pârâţii-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziţie calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului, cale, de altfel, demarată în cauză prin formularea de către pârâţi a cererilor de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primar General, SC R. SA şi a M.E.F.
Prin urmare, privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporţionalităţii, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriaşului-cumpărător pe Legea nr. 112/1995 calea unei acţiuni pentru obţinerea unei reparaţii integrale a pierderii bunului, prin restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tot astfel, nu trebuie neglijate nici aspectele înserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care titlurile pârâţilor nu au format obiectul unei acţiuni în constatare a nulităţii acestora.
Mai mult, în speţă nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanţa neobservând că, imobilul a fost donat statului, de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei făcute statului.
Analizarea validităţii titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă. Acţiunea în revendicare fiind, prin definiţie, acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamantul este sau nu proprietar şi cum, în speţă, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanţa trebuia să analizeze acest aspect şi să stabilească dacă titlul statului este sau nu valabil.
În ce priveşte imobilele care au fost deja înstrăinate, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamantă şi, mai mult, nu este exclusivă.
A refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său, ar însemna a consacra definitiv ingerinţa în dreptul acesteia, ceea ce ar constitui o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deci, în susţinerea admisibilităţii acţiunii în revendicare de genul celei din speţă, instanţa de fond urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat şi aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii declanşate de cetăţeni români împotriva statului român, litigii finalizate prin condamnarea României pentru încălcarea dreptului de proprietate.
Cu referire la Legea nr. 112/1995, instanţa de fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate şi că nici o altă dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea nici un titlu.
Aşadar, soluţia pronunţată de instanţele anterioare derivă dintr-o analiză insuficient de aprofundată a speţei, motiv pentru care hotărârile pronunţate de acestea urmează a fi casate, iar cauza trimisă spre rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Ş.C. împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Casează decizia civilă nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi sentinţa civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6312/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6315/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
