ICCJ. Decizia nr. 6411/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6411/2010
Dosar nr. 1935/1/2010
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 3178 din 20 mai 2008, obligatorie în condiţiile art. 315 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, stabilind necesitatea administrării unor probe din care să rezulte dacă din suprafaţa de teren ce a făcut obiectul notificării formulate de contestatoare există o porţiune care să nu fie afectată de construcţii noi, de servituţi legale sau de alte amenajări de utilitate publică.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 599/2009, Trinunalul Bucureşti a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 5 octombrie 2006 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 3, în suprafaţă de 2747 mp şi au fost acordate despăgubiri reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin raportul de expertiză topografică efectuat la prima instanţă de expertul D.M.D. s-a stabilit că terenul care face obiectul cauzei este situat în Bucureşti sectorul 3, având o suprafaţă de 2.747 mp. Expertul a constatat că terenul este ocupat de blocul nr. X, trotuare şi alei circulabile, zonă de recreere şi parcare amenajată, iar suprafeţele de 69 mp şi 15 mp sunt îngrădite de persoane fizice, nemaiaflându-se în proprietatea municipiului Bucureşti. S-a făcut aplicarea art. 10 alin. (1) şi alin. (2) al Legii nr. 10/2001 şi a art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 care nu permit restituirea în natură a imobilului
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel în termen legal reclamanta C.R.
Prin decizia civilă nr. 2A din 4 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a constatat că la emiterea dispoziţiei contestate s-au respectat prevederile menţionate ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluţionarea notificării îndeplinindu-şi obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze (...), astfel cum impune art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Împrejurarea că locul de joacă, terenul amenajat pentru recreere şi parcarea au fost edificate ulterior formulării notificării nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului deoarece, pe de o parte, amenajările respective sunt destinate utilizării normale a blocurilor de locuit, iar, pe de altă parte, din proporţia în care este ocupat terenul de utilităţi publice rezultă concluzia că, din punct de vedere funcţional, acesta este în întregime ocupat. Existenţa unor suprafeţe de 69 mp şi 15 mp teren îngrădit nu poate justifica măsura restituirii în natură, având în vedere lipsa de utilitate din punct de vedere economic a restituirii unui teren în suprafeţele menţionate.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă C.R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, s-a arătat că s-au încălcat mai multe dispoziţii ale Legii 10/2001, dar şi practica juridică constantă în astfel de speţe. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 2, art. 9. şi art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001. Soluţia de restituire în natură a imobilului este întărită de practica juridică existentă în materie, în acest sens stă dovadă atât Decizia nr. 803/2008 a Curţii Constituţionale prin care, printre altele, s-a reţinut ca toate persoanele care au depus notificări în termenul legal şi se află într-o situaţie juridică identică, au o speranţă legitimă de a obţine o soluţie identică, iar prin decizia 5707 din 10 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, prin neaplicarea unei altfel de soluţii, în cazuri identice soluţii identice, se privează persoana îndreptăţită de speranţa legitimă a posibilităţii redobândirii în natură a imobilului, speranţă care constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O altă normă legală ce a fost încălcată la pronunţarea deciziei recurate este art. 10.4 din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Atunci când s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeţelor de teren de 1.079 mp, ocupată de parcare publică şi zona verde, şi de 450 mp, reprezintând teren amenajat pentru recreere, nu s-au avut învedere înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că locul de recreere a fost amenajat în baza avizului de urbanism din 2008, iar parcarea a fost amenajată în baza avizului de urbanism din 2007, ambele amenajări realizându-se în timpul derulării procesului civil, aflat pe rolul instanţelor încă din anul 2006, cu mult înainte faţă de data efectuării acestor sistematizări.
În acest sens a fost invocată excepţia de nelegalitate a avizului de urbanism din 2007 emis de Primăria sectorului 3 prin care s-a dispus executarea parcării, deşi asupra terenului respectiv nu se clarificase situaţia juridică, acesta fiind singurul impediment în calea restituirii în natură a suprafeţei de teren de 1.079 m.p., precum şi a avizului de urbanism din 2008 emis de Primăria sectorului 3 prin care s-a dispus executarea de lucrări asupra terenului de 450 m.p., amenajat pentru recreere, teren care, atâta timp cât nu se încadra într-unul din cazurile special prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată, urma a fi restituit.
Instanţele de judecată trebuia să arate clar care sunt utilităţile sau amenajările de utilitate publică, ţinând cont şi de apărările recurentei referitoare la anul când au fost făcute amenajările, dată la care s-au încălcat anumite dispoziţii ale Legii nr. 10/2001.
S-a încălcat, de asemenea, art. 9 din Legea nr. 10/2001, deoarece terenurile în suprafaţă de 65 şi 15 mp sunt doar terenuri îngrădite, iar din evidenţele primăriei nu rezultă că ar fi existat alţi proprietari care să deţină teren la această adresă, astfel încât respectiva prezumţie nu poate să paralizeze dreptul reclamantei de a i se restitui în natură aceste suprafeţe de teren. Atât timp cât la dosarul cauzei nu se regăsesc titluri de proprietate care să ateste cele presupuse de instanţa de fond, aceasta nu putea decât să dispună restituirea lor.
Motivarea instanţei de apel că „existenţa unor suprafeţe de teren de 69 mp şi 15 mp teren îngrădit nu poate justifica măsura restituirii în natură, având în vedere lipsa de utilitate din punct de vedere economic” încearcă acoperirea unei greşeli, naţionalizarea imobilului, cu o altă greşeală, invocarea unui principiu, niciunde prevăzut în Legea nr. 10/2001.
În faza procesuală a recursului a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiilor de nelegalitate a avizelor de urbanism, constatându-se că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 4 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 ca actele asupra cărora se invocă excepţia de nelegalitate să fie acte admisnitrative cu caracter individual.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Deşi în rejudecare a fost efectuat un nou raport de expertiză care a individualizat terenul în litigiu şi a specificat categoriile de folosinţă pe care aceasta le are în prezent, verificarea posibilităţii de restituire în natură a terenului nu se poate realiza decât în raport cu situaţiile menţionate în art. 10 sau art. 11 din Legea nr. 10/2001, care constituie criterii de restituire în natură, diferenţiate în funcţie de situaţia juridică a imobilului.
Înalta Curte observă din situaţia juridică a imobilului, evidenţiată încă de la judecata în primă instanţă, a Dosarului nr. 43278/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, cât şi în cel de-al doilea ciclu procesual, respectiv în concluziile raportului de expertiză, rezultă că terenul în suprafaţă de 2747 mp a fost identificat şi se compune din două parcele de teren de 1688 mp, respectiv de 1059 mp, prima parcelă fiind expropriată prin decizia nr. 438/1965, iar din cea de-a doua parcelă a fost expropriată suprafaţa de 552 mp prin decizia nr. 1250/1064, restul de teren de 507 mp fiind donat Statului Român. În cel de-al doilea ciclu procesual ambele instanţe de fond au analizat cauza numai în raport de prevederile art. 10 ale Legii nr. 10/2001, care se referă la imobilele preluate abuziv, fără a se verifica incidenţa în cauză a art. 11 al aceleiaşi legi, care reglementează expres situaţia imobilelor expropriate şi care cuprinde criterii specifice pentru restituirea în natură, suplimentare în raport de cele menţionate în art. 10 [la unele dintre acestea art. 11 făcând trimitere în alin. (3)].
Spre exemplu, în art. 11 alin. (4) se menţionează că, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Prin urmare, într-o astfel de ipoteză nu se mai analizează existenţa terenului liber, ci se verifică dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat.
În aceste condiţii, Înalta Curte consideră că soluţionarea corectă a cauzei nu se poate realiza atât timp cât ambele instanţe de fond nu s-au preocupat să verifice care este situaţia juridică a imobilului şi care sunt criteriile în raport de care se apreciază dacă terenul poate fi restituit în natură.
Constatând că instanţele nu au analizat temeiul juridic al trecerii imobilului în patrimonul statului, iar acest temei era relevant sub aspectul stabilirii posibilităţii de restituire în natură a bunului, conform distincţiilor reglementate în art. 10 şi art. 11 ale Legii nr. 10/2001, Înalta Curte consideră că argumentele recurentului vizând greşita aplicare a acestor criterii nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs, pe de o parte pentru că, în absenţa stabilirii temeiului juridic al preluării imobilului de către stat, nu se poate aprecia că cererea de restituire în natură a imobilului a primit o efectivă rezolvare pe fondul său, iar, pe de altă parte, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va verifica temeiul juridic al trecerii imobilului în patrimonul statului, iar, în raport de aceste constatări, se vor reevalua criteriile de restituire în natură a imobilului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva deciziei nr. 2 A din 4 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6410/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6412/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
