ICCJ. Decizia nr. 6428/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6428/2010
Dosar nr. 4752/120/2008
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1567 din 10 martie 2005 la Judecătoria Târgovişte, reclamanta SC O.H. SA a solicitat obligarea pârâtelor Primăria Moroieni şi Direcţia Silvică Damboviţa, să îi lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 27 ha teren, reprezentând muntele Dudele Mici, situat în comuna M., judeţul Damboviţa, cu pădurea, solul şi subsolul acestuia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul respectiv a fost proprietatea F.H.B., actuala SC O.H. SA, fiind cumpărat in anul 1915 cu act de vânzare-cumpărare, înscris în registrul de publicitate imobiliară şi care, ulterior a fost preluat abuziv de statul român în anul 1948 prin efectul naţionalizării dispuse prin Legea nr. 19/1948.
A mai precizat reclamanta că F.H.B. şi-a continuat activitatea şi după naţionalizare, devenind proprietate de stat, iar în anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale şi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, a fost înregistrată şi înmatriculată în registrul comerţului Prahova, sub denumirea " SC H. SA Buşteni".
În martie 2000 a fost privatizată prin metoda „vânzare acţiuni deţinute de F.P.S." când s-a schimbat denumirea societăţii în „SC O.H. SA"
În opinia reclamantei, cererea dedusă judecăţii este admisibilă având în vedere că prin O.G. nr. 184/2002 care a modificat Legea nr. 10/2001, societăţile privatizate nu sunt obligate să urmeze în prealabil procedura Legii nr. 10/2001.
În temeiul art. 115-art. 118 din C. proc. civ., pârâta Primăria Moroieni a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive, pe considerentul că în conformitate cu Legea nr. 215/2001, nu are patrimoniu privat sau public, precum şi excepţia netimbrării acţiunii la valoarea bunului revendicat.
S-a mai arătat că reclamanta nu a precizat locul situării bunului imobil, întrucât nu se poate cunoaşte natura juridică a dreptului cu privire la aceasta şi în posesia cui se află pentru a se stabili cine poate sta în judecată în calitate de pârât.
Şi pârâta Direcţia Silvică Târgovişte a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării cererii, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivarea că nu a făcut dovada identităţii cu persoana juridică iniţială, înfiinţată în 1882, a necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Târgovişte, faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din C. proc. civ. care atrag competenţa instanţei în a cărei rază este situat imobilul.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii, întrucât terenul în litigiu este fond forestier de stat, domeniu public al statului, sens în care deţine amenajamentul silvic, care, conform art. 16 din C. silv., constituie titlu de proprietate asupra terenurilor.
La termenul din 11 aprilie 2005, Judecătoria Târgovişte a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a comunei Moroieni, Consiliul local Moroieni, în locul de Primăriei comunei Moroieni, în baza dispoziţiilor Legii nr. 215/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1990 din 16 mai 2005, judecătoria s-a dezînvestit, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, întrucât valoarea obiectului revendicat depăşeşte 2 miliarde ROL, aşa încât, competenţă este cea stabilită în temeiul art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 8 iunie 2005 sub nr. 4277/2005.
La data de 8 martie 2006, reclamanta prin cerere scrisă depusă la dosar, şi-a precizat acţiunea în sensul că revendică pădurea aferentă muntelui D.M.A., conform literei a) din contractul de vânzare-cumpărare şi care nu are menţionată suprafaţa, însă, cu prilejul expertizei întocmite s-a stabilit că măsoară 262,1 ha, precum şi 27 ha pădure aferentă muntelui D.M., menţionată la litera b) din contractul de vânzare-cumpărare.
La termenul din 9 martie 2006 faţă de constatarea expertului că bunurile revendicate fac parte din domeniul public al statului, fiind deţinute de Direcţia Silvică Dâmboviţa, în baza amenajamentului silvic întocmit conform Titlului II, Capitolul II din C. silv., s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de intervenient, la cererea Consiliului Local Moroieni.
Pentru acelaşi considerent, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Moroieni.
Prin sentinţa civilă nr. 941 din 6 iulie 2006, Tribunalul Dâmboviţa a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, societăţile privatizate potrivit legii, cum este şi reclamanta, nu sunt persoane îndreptăţite potrivit acestei legi şi nu pot solicita acte de reparaţie în baza acestui act normativ, astfel că, în acest context, reclamanta a înţeles să valorifice calea dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare reglementată de art. 480 din C. civ.
A mai reţinut instanţa că din înscrisurile aflate în Dosarul 1567/2005 al Judecătoriei Târgovişte, rezultă că SC O.H. SA este continuatoarea persoanei juridice "F.H.C. şi S.S.S.", înfiinţată în 1882 care, potrivit menţiunilor din registrul de publicitate imobiliară a dobândit prin cumpărare muntele D.M.A. şi pădurea aferentă, muntele D.M., de la E.E.R., la data de 23 noiembrie 1915, contractul fiind întocmit în formă autentică, iar ca efect al Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, societatea care la acel moment purta denumirea de F.H.B. şi-a schimbat denumirea în F.H.S, iar bunurile sale au trecut în proprietatea statului.
Întrucât în prezent imobilele ce fac obiectul litigiului se află în proprietatea publică a Statului Român, fiind evidenţiate în unităţile amenajistice în suprafaţă de 262,1 ha şi şi parţial în suprafaţă de 27 ha, prima instanţă a reţinut că acţiunea în revendicare se priveşte ca inadmisibilă, amenajamentele silvice fiind titluri de proprietate potrivit art. 16 din C. silv., aceasta, deoarece bunurile din domeniul public al statului sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, corespunzător art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, acest regim juridic fiind un impediment pentru admisibilitatea acţiunii dedusă judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate ş netemeinicie.
În motivarea cererii de apel apelanta a arătat că, în mod greşit, s-a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, fără să se ţină cont de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, stabilind în mod nelegal că acţiunea este inadmisibilă.
Curtea de Apel Ploieşti prin decizia civilă nr. 380 din 10 noiernbrie 2006 a admis apelul declarat de reclamanta SC O.H. SA, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Dâmboviţa pentru a fi soluţionată pe fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea tribunalului, prin care s-a respins acţiunea în revendicare, ca inadmisibilă, încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie, potrivit cărora, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
S-a constatat că instanţa de fond a apreciat în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în temeiul art. 11 din Legea nr. 213/1998, fără a avea în vedere prevederile art. 6 din aceeaşi lege potrivit cărora, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în temeiul căruia bunurile au intrat în proprietatea statului, din domeniul public sau privat al statului făcând parte numai bunurile preluate cu titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului putând fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
A mai reţinut instanţa că, deşi reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu face obiectul legii de reparaţie, totuşi, a fost a respinsă ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun, îngrădindu-se astfel reclamantei accesul liber la justiţie.
Pentru aceste motive, s-a apreciat că acţiunea trebuie să fie soluţionată pe fond, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, astfel că, în baza art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., apelul reclamantei a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Împotriva deciziei civile menţionate, a declarat recurs pârâta Direcţia Silvică Târgovişte.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat în esenţă că, acţiunea formulată în contradictoriu cu statul este inadmisibilă, singurul titlu de proprietate valabil fiind titlul recurentei, întrucât nu există identitate între F.H.B. şi SC O.H. SA Buşteni, acţiunea fiind introdusă de o persoană care nu are nici posesia nici proprietatea bunului, iar aprecierea instanţei de fond că reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată este greşită.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuala prin decizia civilă nr. 1193 din 21 februarie 2008 a respins recursul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a apreciat că toate criticile recurentei sunt nefondate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 4752/120/2008.
Pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Romsilva, Direcţia Silvică Târgovişte a făcut anumite precizări ale poziţiei sale procesuale, susţinând că pentru a stabili valabilitatea titlului statului, instanţa trebuie să verifice dacă imobilul revendicat se afla în patrimoniul societăţii la momentul preluării terenului de către stat, învederând că din nicio probă nu rezultă că statul a preluat la momentul naţionalizării terenul în litigiu, după cum reclamanta nu a dovedit nici faptul că este continuatoarea fabricii de hârtie înfiinţată în anul 1882, probând doar că s-a continuat obiectul de activitate, iar nu că mai are în patrimoniu bunul ce face obiectul revendicării.
Aceeaşi pârâtă a considerat că nu există identitate între „F.H.B.C. & S.S.S." şi SC O.H. SA Buşteni, aceasta din urmă, nefiind continuatoarea fabricii de hârtie naţionalizată în 1948, actuala societate având o altă structură decât cea anterioară, atât sub aspect patrimonial, cât şi al membrilor săi. Fabrica iniţailă a fost fondată în anul 1882 de către nemţii C.S. şi S.S., în timp ce în anul 2000, SC H. SA Buşteni s-a privatizat primind denumirea de SC O.H. SA Buşteni, urmare a preluării de către grupul de firme O., specializat în comerţ intern şi internaţional.
Pârâta a apreciat, totodată, că reclamanta nu a făcut dovada nici a calităţii de succesoare a F.H.B., dar nici a calităţii de proprietar al bunului revendicat, la momentul aşa zisei preluări de către stat, acţiunea în revendicare neputând fi exercitată decât de titularul dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 292 din 5 februarie 2009, Tribunalid Dâmboviţa, secţia civilă, a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 289,1 ha pădure, situată în comuna M., judeţul Dâmboviţa, compusă din 262,1 ha, reprezentând muntele D.M.A. şi 27 ha cuprinsă în muntele D.M., astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.M. şi schiţele anexe, aflate la Dosarul nr. 4277/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit cărora, fac parte din domeniul public sau privat al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale, doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat.
În consecinţă, bunul preluat de stat fără un titlu valabil, poate fi revendicat de foştii proprietari sau de succesorii acestora, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
A mai reţinut instanţa că, în dovedirea dreptului său de proprietate, reclamanta a depus contract de vânzare-cumpărare autentificat încheiat în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară prin care F.H.B. a cumpărat suprafaţa de teren ce face obiectul acţiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată de către reclamantă.
De asemenea, la termenul din data de 8 septembrie 2005, prin încheiere interlocutorie, tribunalul s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în sensul respingerii ei, excepţie invocată de către pârâta Direcţia Silvică Dâmboviţa, apreciind că din înscrisurile depuse de reclamantă, rezultă că există identitate între persoana de la care s-a preluat imobilul şi societatea reclamantă, aceasta din urmă, deci, dovedind că este continuatoarea şi succesoarea F.H.B., cumpărătoarea terenului revendicat.
Astfel, F.H.B. s-a constituit ca societate anonimă pe acţiuni în anul 1882 cu denumirea "F.H.C.&S.S.S." şi a avut ca obiect de activitate, astfel cum rezultă din certificatul din 1948 Camerei de Comerţ „producţia de hârtii de tot felul, pastă de lemn, celuloză, saci din hârtie, cartoane, etc".
Din înscrisul eliberat de Camera de Comerţ şi de Industrie, rezultă că în anul 1948 în evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie, a fost atestată naţionalizarea Fabricii de Hârtie cu denumirea "F.H.S." devenită, ulterior, F.H.B.
S-a apreciat că prin actul de naţionalizare din 1948 nu s-a desfiinţat fosta fabrică ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, fiind transformată în proprietate de stat, prin naţionalizare nefiind desfiinţate unităţile, schimbându-sedoar proprietarul cu statul român, acestea continuându-şi activitatea, întrucât întreprinderile naţionalizate au preluat activul şi pasivul, obligaţiile şi drepturile unităţilor naţionalizate.
Între 1948 şi decembrie 1989 fabrica a funcţionat ca întreprindere de stat, cu denumirea „Î.H.B.".
În anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale şi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului fabrica a fost înregistrată şi înmatriculată în Registrul Comerţului Prahova, sub denumirea: „SC H. SA Buşteni".
Prin H.G. nr. 1176/1990, act care transformă întreprinderea de stat în societate comercială conform Legii nr. 31/1990, se preia atât activul şi cât şi pasivul, iar potrivit art. 6 din aceeaşi hotărâre, societăţile ce rezultă din reorganizarea întreprinderilor de stat, preiau activul şi pasivul acestora şi sunt aceleaşi persoane juridice cu întreprinderea de stat, reorganizată sub formă de societate comercială.
În martie 2000 societatea a fost privatizată prin metoda „vânzare acţiuni deţinute de F.P.S." şi tot pe această dată, s-a schimbat denumirea societăţii în SC O.H. SA Buşteni, astfel că , s-a modificat structura acţionariatului şi denumirea, iar nu persoana juridică, ce a rămas titulară de drepturi şi obligaţii şi cu patrimonial înregistrat.
Şi prin adresa din 15 septembrie 2002 aflată la Dosarul nr. 1567/2005, se atestă funcţionarea neîntreruptă a societăţii de la naţionalizare până în prezent.
Astfel, a considerat instanţa că, toate cele reţinute, îndreptăţesc concluzia că actuala fabrică este aceeaşi persoană juridică şi succesoarea în drepturi a F.H.B.C&S.S.S, Societate Anonimă pe acţiuni, preluată de stat în 1948.
A mai reţinut prima instanţă că dovada preluării imobilului de către stat este chiar faptul deţinerii lui fără niciun titlu.
Chiar dacă pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluţionarea cererii are în vedere faptul că terenul se regăseşte în patrimoniul statului, ceea ce constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.
Reţinând că imobilul teren revendicat se regăseşte în patrimoniul statului, tribunalul a constatat că, în speţă, operează prezumţia relativă menţionată privitoare la preluarea abuzivă a imobilului şi, în lipsă de alte dovezi, s-a constatat că s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv de către stat.
În egală măsură, în lipsa altor dovezi din care să rezulte că terenul în litigiu a ieşit din patrimoniul proprietarului înainte de a fi preluat de către stat, tribunalul a considerat că a fost făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărei restituire se solicită, respectiv dovada deţinerii proprietăţii de către societatea cumpărătoare la momentul preluării abuzive de către stat.
A mai constatat tribunalul că reclamanta invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat încheiat în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară, în timp ce pârâtele nu au justificat un titlu de proprietate în baza căruia ocupă terenul în litigiu.
În contextul reţinut, s-a apreciat că doar reclamanta are un titlu prin care justifică proprietatea terenului revendicat, actul de vânzare-cumpărare fiind anterior posesiei pârâtelor, astfel că, tribunalul a apreciat că se impune admiterea acţiunii în revendicare cu privire la terenului identificat prin expertiza efectuată în cauză de către expertul M.M.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Romsilva, Direcţia Silvică Târgovişte şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dârnboviţa, fiecare dintre apelanţi, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererilor de apel s-a arătat că, în fapt, în temeiul dispoziţiilor art. 480, art. 483-art. 484 şi urm. din C. civ., reclamanta a solicitat instanţei de judecată să oblige Direcţia Silvică Târgovişte să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de 27 ha teren fond forestier, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1915.
Prin sentinţa apelată, instanţa de fond a admis cererea de revendicare formulată de SC O.H. SA Târgovişte, (intervenient fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice), obligând pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 289,1 ha pădure situată în comuna M., judeţul Dâmboviţa, compusă din 262,1 ha reprezentând muntele D.M.A. şi 27 ha cuprinsă în muntele D.M., deşi actul de vânzare-cumpărare invocat prevedea expres suprafaţa de doar 27 ha şi nu de 289,1 ha.
Apelanta a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată în ce priveşte suprafaţa de teren revendicată, după identificarea din raportul de expertiză întocmit de expertul M.M.
Astfel, reclamanta SC O.H. SA a transmis la dosar prin fax o cerere primită şi înregistrată la dosarul cauzei în data de 8 martie 2006, prin care a arătat că înţelege să revendice şi suprafaţa de 262,1 ha identificată de expert.
La termenul de judecată din data de 9 martie 2006, reclamanta a solicitat amânarea judecării cauzei şi prin urmare, cererea acesteia nu a fost pusă în discuţia părţilor.
În aceste condiţii, apelanta a solicitat instanţei de apel să aprecieze asupra admisibilităţii modificării obiectului cauzei în raport de dispoziţiile art. 132 şi art. 134 din C. proc. civ. care statuează că cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită fără acordul celeilalte părţi decât la prima zi de înfăţişare, care este reprezentată de termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Pe de altă parte, s-a mai susţinut că reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul preluării terenului de către stat, acesta se mai afla în patrimoniul său şi, de asemenea, nu a făcut nici dovada calităţi sale de succesoare a F.H.B.C.&S.S.S. SA.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1169 din C. civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o şi dovedească, respectiv, în cadrul unei acţiuni în revendicare reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă că este titularul dreptului de proprietate afirmat.
Ca atare, reclamanta SC O.H. SA era datoare a face dovada că este proprietara bunului revendicat, respectiv, că acest bun s-a aflat la un moment dat în patrimoniul său, iar între timp terenul a fost ocupat abuziv de o altă persoană.
În cauză, reclamanta afirmă că Societatea Anonimă pe Acţiuni, F.H.B.C.&S.S.S., ar fi fost naţionalizată în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 119/1948, fondul de comerţ trecând în proprietatea F.H.B. care, în anul 1990 s-a transformat în SC H. SA Buşteni, iar în anul 2000, şi-a schimbat denumirea în SC O.H. SA în urma privatizării.
Aceeaşi lege de naţionalizare prevedea însă, la art. 11 că statul va acorda despăgubiri acţionarilor întreprinderilor naţionalizate urmare a bilanţului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat, împrejurare care conduce la concluzia că, prin naţionalizarea F.H.B.C.&S.S.S. SA s-a întocmit un inventar al bunurilor care nu a fost depus la dosarul cauzei pentru a se face dovada că terenul revendicat, la data naţionalizării, se afla în patrimoniul acestei societăţi.
De altfel, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea fostului proprietar al terenului, ar fi fost în posesia unui astfel de înscris, deoarece, potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1948 inventarul şi bilanţul se întocmeau în trei exemplare, dintre care unul se înmâna vechiului proprietar, iar altul rămânea la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar.
Faţă de toate aceste considerente, reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, în temeiul art. 480 din C. civ., a conchis apelanta pârâtă.
S-a mai susţinut de către aceeaşi apelantă, că nu există identitate între F.H.B.C.&S.S.S. şi SC O.H. SA Buşteni, iar aceasta din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naţionalizate în 1948, întrucât actuala societate are o altă structură decât cea anterioară, atât sub aspect patrimonial cât şi al membrilor, reluând cele precizate în dosarul de fond, în rejudecare.
Pe de altă parte, s-a arătat de către apelantă că deşi reclamanta susţine că este proprietara de fapt şi de drept a terenului în cauză, în realitate, proprietarul terenului este statul român, terenul fiind înscris în amenajamentul silvic, ce constituie baza cadastrului forestier şi a titlului de proprietate al statului.
Terenul face parte deci din fondul forestier naţional, proprietate publică a statului având regimul juridic prevăzut de art. 35 raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991, este caracterizat de inalienabilitate, insesizabilitate şi imprescriptibilitate, aparţinând domeniului public al statului.
Art. 135 din Constituţia României determină formele de proprietate şi regimul juridic al acestora, proprietatea publică bucurându-se de un regim juridic propriu de protecţie.
Coroborând aceste texte de lege cu art. 3, art. 10-art. 12 şi anexa 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu art. 4, art. 7 şi art. 8 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor aprobat prin H.G. nr. 1105/2003 şi având în vedere probele administrate, urmează a se constata că o acţiune în revendicarea dreptului de proprietate în contradictoriu cu statul este inadmisibilă, întrucât singurul titlu de proprietate valabil aparţine Direcţiei Silvice Târgovişte, anume amenajamentul silvic, iar trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin H.G., a Consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
La rândul său, apelantul intervenient a susţinut că prima instanţă a considerat în mod greşit că intimata reclamantă a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1915 şi că, în schimb, apelantele pârâte nu au opus un titlu de proprietate valabil.
Or, obiectul cauzei presupunea că instanţa trebuia să verifice dacă, la momentul preluării bunurilor de către stat, acestea se mai aflau în proprietatea intimatei, ceea ce nu a rezultata din nicio probă administrată îu cauză.
Între momentul dobândirii bunurilor şi cel al „preluării abuzive" de către stat s-a scurs o perioadă de timp, care putea să ducă la modificări în situaţia juridică a suprafeţei de teren. Instanţa a invocat prezumţia relativă cu privire la preluarea abuzivă de către stat a bunurilor, prin faptul că acestea, în lipsă de alte dovezi, se află în patrimoniul acestuia.
De asemenea, instanţa a reţinut că statul nu justifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, neavând un titlu de proprietate valabil, înlăturându-se astfel aplicarea dispoziţiilor art. 16 din C. silv., care conferă statului dreptul de proprietate asupra terenurilor cuprinse în amenajamentele silvice.
Totodată, au fost ignorate şi prevederile art. 35 raportate la art. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care fac parte din fondul forestier naţional sunt proprietate publică a statului, caracterizează prin inalienabilitate, insesizabilitate şi imprescriptibilitate; mai mult, nu au fost luate în considerare nici dispoziţiile art. 135 din Constituţia României, care prevăd formele de proprietate şi regimul juridic al acestora.
Prin decizia civilă nr. 159 din 22 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu ninori şi de familie, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Analizând criticile cu care a fost învestită, instanţa de apel a constatat ca fiind dezlegată cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, critica privind tardivitatea cererii modificatoare formulate de către reclamantă după depunerea la dosar a raportului de expertiză efectuat în cauză, motiv pentru care critica în discuţie nu mai poate fi reluată, astfel că, instanţa de apel nu a analizat-o.
Referitor la criticile privind nedovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate în patrimoniul său la momentul preluării terenului de către stat său asupra terenului revendicat, instanţa de apel a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare din 1915 F.H.B. a devenit proprietara imobilului denumit muntele D.M.A., din judeţul Dâmboviţa, comuna Moroieni, cu solul şi subsolul, precum şi asupra peticului de pădure de pe proprietatea D.M.
Pe de altă parte, din cele trei certificate eliberate de Camera de Comerţ ş Industrie din Ploieşti în anii 1946-1947 s-a reţinut că F.H.B. avea ca obiect de activitate fabricarea şi vânzarea de mai mute produse, precum şi exploatări din păduri proprii şi particulare; aceeaşi menţiune apare şi în certificatul de modificare din 9 decembrie 1948.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că anterior naţionalizării, cât şi la momentul preluării de către stat, fabrica deţinea în proprietate terenuri forestiere.
Mai mult decât atât, în inventarul dosarelor cu documentele mai importante aflate în arhiva fabricii, în ziua de 11 iunie 1948, deci la momentul naţionalizării, este menţionat la pct. 28 un act de vânzare-cumpărare a unor munţi.
Din interpretarea coroborată a tuturor acestor înscrisuri, precum şi faţă de faptul că în prezent terenurile revendicate se află în proprietatea statului, se desprinde o prezumţie simplă în sensul că ele se aflau în patrimoniul persoanei juridice la data naţionalizării.
În ceea ce priveşte bilanţul din M. Of. nr. 190/25.08.1948 s-a reţinut că acesta a fost întocmit numai valoric.
Sub aspectul inventarului menţionat în cadrul motivelor de apel, curtea de apel a constatat, într-adevăr, că în lumina dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, la predarea întreprinderii trebuia întocmit un proces-verbal, în triplu exemplar la care ar fi trebuit alăturate copii de pe inventar şi de pe bilanţ. Un exemplar al procesului verbal era înmânat vechiului proprietar, unul se păstra la întreprindere, iar ultimul trebuia înaintat ministerului de resort.
Deşi atât pârâta cât şi intervenientul au susţinut că bunul nu se mai afla în patrimoniul întreprinderii la data naţionalizării nu au produs la dosar respectivul proces-verbal şi copii de pe bilanţ şi inventar, deşi dacă ar fi existat ar fi trebuit, la rândul lor, în calitatea de reprezentanţi ai statului, să deţină asemenea înscrisuri din arhiva ministerului de resort.
Neproducând aceste dovezi, instanţa de apel a concluzionat că, în fapt, un astfel de inventar nici nu a fost întocmit, împrejurare ce ţine chiar de caracterul abuziv al preluării şi de modul în care acesta s-a concretizat efectiv la momentul anului 1948.
În ce priveşte criticile apelantei pârâte, în sensul lipsei de identitate între F.H.B.C.&S.S.S. şi SC O.H. SA Buşteni şi că aceasta din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naţionalizată în 1948, curtea de apel a constatat că între părţile cauzei s-au mai purtat litigii având acelaşi obiect, revendicare, cu privire la alte suprafeţe de teren, iar foi cadrul acelor procese s-a stabilit cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, că F.H.B. a fost etatizată, neexistând dovezi că aceasta a fost desfiinţată. Aceasta a continuat să funcţioneze, având acelaşi obiect de activitate şi a fost transformată în societate comercială.
Instanţa de apel a apreciat că dacă aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fiind pronunţate în alte litigii, dezlegarea dată de către instanţa supremă problemei de drept privind calitatea reclamantei intimate de continuatoare a fostei fabricii ce a fost naţionalizată în anul 1948, este pe deplin aplicabilă speţei pendinte.
Mai mult decât atât, apelanta a formulat o astfel de critică şi prin intermediul recursului declarat împotriva primei decizii de apel, cale de atac ce a fost respinsă, menţinându-se soluţia de desfiinţare cu trimitere pentru a se analiza valabilitatea titlului statului şi a se soluţiona pe fond acţiunea în revendicare.
Sub aspectul susţinerilor apelantei în sensul că, deşi reclamanta afirmă că este proprietara de fapt şi de drept a terenului în cauză, în realitate, proprietarul terenului este Statul român.
Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, iar insatanţa de apel a apreciat că tribunalul stabilit în mod corect că preluarea bunului în litigiu a fost una abuzivă, întregul act de naţionalizare având un astfel de caracter.
Faţă de modul de preluare, statul nu şi-a constituit un titlu valabil cu privire la bun, astfel că acesta nu poate avea regimul juridic al unui bun proprietate publică, iar simpla sa menţionare în amenajamentul silvic nu îi conferă un astfel de caracter.
Ca atare, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, astfel că pot fi revendicate de către foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii.
În ipoteza finală a textului se încadrează şi intimata reclamantă, întrucât aceasta nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit, de altfel, cu caracter irevocabil, prin decizia de respingere a recursului; şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este soluţionată cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, astfel că motivele de apel cu acest obiect nu au mai putut fi analizate.
Pe fondul acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că într-adevăr, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, numai că, bunul în litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, situaţie în care nu se poate reţine că acesta face parte din domeniul public al statului, iar amenajamentul silvic nu poate constitui un tilu valabil pentru apelanta pârâtă şi pe care aceasta să îl opună reclamantei intimate în acţiunea în revendicare.
Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a apreciat că singura care a înfăţişat un titlu valabil este reclamanta şi a dat câştig de cauză acesteia, motiv pentru care ambele apeluri au fost repinse ca nefondate.
În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâta Rega Naţională a Pacurilor Romsilva, Direcţia Silvică Dâmboviţa şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
I. Recurenta pârâtă a susţinut prin motivele sale de recurs, în esenţă, următoarele:
1. După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, astfel cum s-a statuat prin decizia 33/2008 pronunţată de secţiile unite el Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; legea specială a instituit o procedură administativă derogatorie de la dreptul comun şi trebuie urmată cu prioritate.
2. Recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel în mod nelegal a dezlegat critica sa referitoare la modificarea tardivă a cerereii de chemare în judecată, formulată în faţa primei instanţe de reclamanta cauzei, anume, după depunerea raportului de expertiză topo dispus pentru soluţionarea acţiunii.
În plus, în dezvoltarea aceluiaşi motiv, recurenta reia cele arătate în etapele procesuale anterioare, fără a critica în realitate cele argumentate de instanţa de apel pentru înlăturarea criticii cu acest obiect; restul susţinerilor dezvoltate pentru argumentarea acestui motiv de recurs, privesc aspecte de apreciere a probei cu expertiză topo cu privire la întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă şi recunoscut de instanţele de fond în favoarea acesteia.
3. Referitor la fondul cererii în revendicare, recurenta pârâtă învederează că reclamantul unei astfel de cereri este ţinut să probeze că este titularul dreptului de proprietate, respectiv, că bunul s-a aflat în patrimoniul său la data preluării abuzive a acestuia; or, prin înscrisurile cauzei, o atare dovadă nu a fost produsă de reclamantă, în temeiul art. 480 din C. civ.
Instanţa de apel a considerat în mod corect că bunul poate fi revendicat de foştii proprietari sau de succesorii acestora, însă, a confirmat soluţia instanţei de fond, deşi reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1915.
Astfel, s-a reţinut că statul a preluat prin naţionalizare atât activul cât şi pasivul societăţii cumpărătoare, cu toate că din probele cauzei nu a reieşit că aceasta mai avea în patrimoniul suprafaţa de teren revendicată în cauză.
În realitate, dreptul de proprietate aparţine statului român, fiind înscris în amenajamentul silvic ce constituie baza cadastrului forestier, este parte din fondul forestier naţional şi este proprietate publică, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 5 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, a art. 16 din C. silv., dar şi a art. 3, art. 10, art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998 şi a anexei nr. 1 la aceeaşi lege.
În consecinţă, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibile, având în vedere prioritatea legii speciale în concurs cu dreptul comun, dar şi pentru aceea că reclamanta nu a făcut dovada că la momentul preluării terenului de către stat se mai afla în patrimoniul său şi, în plus, nu a făcut dovada că este succesoarea „F.H.B.C.&S.S.S."; mai mult, reclamanta a revendicat doar muntele D.M.A de 27 ha, nu şi muntele D.M., cu o suprafaţă de 262,1 ha.
II. Recurentul intervenient Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele sale de recurs, s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.
1. Referitor la admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/1998, considerând că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate prin contractul de vânzare-cumpărare din 1915, în timp ce pârâta nu a opus un titlu de proprietate valabil.
Recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să verifice dacă bunurile revendicate se mai aflau în proprietatea intimatei la data preluării în proprietatea statului, întrucât, din probele cauzei a rezultat doar că la data naţionalizării, în anul 1948, reclamanta avea în exploatare păduri proprii, însă nu s-a specificat care erau aceste păduri şi ce suprafeţe aveau, după cum nici nu s-a făcut dovada identităţii dintre suprafeţele cumpărate în anul 1915 şi cele naţionalizate în anul 1948.
Recurentul susţine că această constatare era importantă întrucât între momentul dobândirii bunurilor şi cel al preluării abuzive de către stat, s-a scurs o perioadă mare de timp care putea aduce modificări în ce priveşte titularul dreptului de proprietate şi situaţia juridică a imobilului.
S-a învederat instanţei de recurs că pe rolul diferitelor instanţe se află încă două dosare cu obiect similar, în care reclamanta revendică alte sute de hectare de pădure ce fac parte, de asemenea, din domeniul public al statului. Or, în aceste condiţii, fără precizarea expresă a denumirii pădurilor preluate, a suprafeţei lor, nu se poate afirma cu certitudine că terenurile revendicate în prezenta cauză existau în patrimoniul societăţii la momentul preluării lor de către stat.
Instanţa de apel a invocat prezumţia relativă cu privire la preluarea abuzivă de stat a bunurilor, prin faptul că acestea, în lipsă de alte dovezi, se află în patrimoniul acestuia.
Totodată, curtea de apel a reţinut că statul nu justifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, în absenţa unui titlu valabil de proprietate, ignorându-se dispoziţiile art. 16 din C. silv. care constituie titlul de proprietate al statului.
De asemenea, au fost ignorate şi prevederile art. 35 raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care fac parte din fondul forestier naţional, proprietate publică a statului, aşadar, inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă; tot astfel, nu au fost luate în considerare nici dispoziţiile art. 135 din Constituţia României.
În concluzie, recurentul susţine că titlului de proprietate al reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare din 1915, statul opune amenajamentul silvic, respectiv, art. 16 din C. silv., cu valoare de titlu valabil de proprietate; se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul schimbării în tot a sentinţei, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare împotriva ambelor recursuri, solicitând menţinerea deciziei atacate.
Prin încheierea de şedinţă din 7 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere intimatei reclamante să depună la dosar bilanţul încheiat în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1948, actele constitutive ale F.H.B. înfiinţate în anul 1882, ca şi toate înscrisurile ulterioare în baza căreia reclamanta a funcţionat de la data naţionalizării până în prezent; de asemenea, s-a pus în vedere părţilor să depună la dosar înscrisuri referitoare la soluţionarea irevocabilă a celorlalte două cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având obiect similar.
Intimata reclamantă, la termenul din 1 octombrie 2010, a îndeplinit parţial obligaţia procesuală stabilită în sarcina sa, şi depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: bilanţul F.H.B., încheiat în anul 1947, bilanţul extracontabil încheiat la 11 iunie 1948, publicat în M. Of. nr. 133b/1948 şi anexele acestuia: activ, pasiv, debite, credite, bilanţ defalcat Centrala Buşteni şi Secţia Celuloză, cont de profit şi pierdere.
Părţile nu au făcut dovada soluţionării irevocabile a vreuneia dintre celelalte două cauze cu obiect similar (respectiv, revendicarea pădurilor aferente munţilor J., M. şi B.), aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, susţinându-se că una dintre ele este pe rolul instanţelor de fond, iar cealaltă în etapa procesuală a recursului.
Recursurile formulate sunt fondate, potrivit celor ce urmează.
Referitor la primele două critici formulate de recurenta pârâtă (şi parţial, şi intervenientul) privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca şi excepţia tardivităţii cererii completatoare formulate de reclamantă la 8 martie 2006, reprezintă chestiuni deja dezlegate cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 1193 din 21 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, probleme de drept care, în rejudecare, s-au impus cu titlu obligatoriu instanţelor de fond, astfel cum ele au fost dezlegate de instanţa de casare, date fiind prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.
Aceste constatări se regăsesc, de altfel, şi în considerentele deciziei recurate, întrucât pârâta le-a reiterat cu titlu de critici şi în faza apelului, după cum în prezentul recurs, recurenta formulează din nou, susţineri pe fondul acestor excepţii, fără a avea în vedere şi a critica cele reţinute de instanţa de apel, relative la puterea de lucru judecat şi imposibilitatea reevaluării lor, pentru acest motiv.
Ca atare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, dată fiind împrejurarea excluderii reclamantei de la beneficiul legii speciale, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificat ca atare prin O.U.G. nr. 184/2002, o soluţie contarară negând dreptul de acces la instanţă al reclamantei, în chiar substanţa sa, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, de vreme ce legea specială este inaplicabilă, dreptul comun rămâne pentru reclamantă drept singurul temei juridic adecvat pentru analiza judiciară a pretenţiilor deduse judecăţii.
Referirea recurentei pârâte la cele statuate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia 33 din 9 iunie 2008, nu poate readuce în mod legal în dezbatere excepţia inadmisibilităţii, întrucât, pe de o parte, recursul în interesul legii a fost pronunţat ulterior statuării cu caracter irevocabil asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii în revendicare în prezenta cauză [sens în care dispune art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.], şi, în plus, prin această decizie în interesul legii s-a stabilit, dimpotrivă, că acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, sunt admisibile în două situaţii de excepţie, şi anume: în cazul persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ (ca în speţă) şi al celor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale.
Înalta Curte constată, însă, a fi fondate criticile de nelegalitate formulate de ambii recurenţi cu privire la soluţia dată criticilor formulate în apel, referitoare la fondul cererii în revendicare, respectiv, la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce reprezintă finalitatea unei cereri în revendicare, posibil a fi atinsă prin corecta aplicare a criteriilor doctrinare şi jurisprudenţiale dezvoltate pentru soluţionarea ei.
Circumscris dreptului comun (art. 480 şi urm. din C. civ., dar şi art. 6 din Legea nr. 213/1998) ce constituie temeiul juridic al cererii, acţiunea în revendicare, ca acţiune reală şi petitorie, este acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Fiind o acţiune reală, ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real de proprietate, iar datorită caracterului său petitoriu, prin promovarea ei, se tinde chiar la stabilirea directă a existenţei dreptului de proprietate al titularului ei.
Astfel, pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 noiembrie 1915, transcris Societatea anonimă "F.H.B.C.&S.S.S." (înfiinţată în 1882) a dobândit în proprietate suprafeţele de teren ce reprezintă muntele D.M.A. şi D.M. din corn. M., jud. Dâmboviţa, cu o suprafaţă împădurită însumând 289, 1 ha [262,1 ha muntele D.M.A lit. a) din contract şi 27 ha, muntele D.M. lit. b) din contract], respectiv, terenul revendicat de reclamanta cauzei (pădurea aferentă celor doi munţi), potrivit cererii precizatoare depuse la Dosarul nr. 4277/2005 al Tribunalului Dâmboviţa.
"F.H.B.C.&S.S.S." a fost naţionalizată, etatizată, prin Legea nr. 119/1948, devenind proprietate de stat, iar la 29 octombrie 1948, prin decizia Ministerului Industriei publicată în M. Of., şi-a schimbat denumirea în "F.H.S.", astfel cum reiese din adresa din 15 din 9 decembrie 1948 emisă de Camera de Comerţ şi Industrie din Ploieşti; din cuprinsul aceluiaşi înscris, rezultă că ultimul bilanţ a fost întocmit la 31 decembrie 1947, depus de altfel, la Dosar apel nr. 4752/120/2008 şi publicat la 21 august 1948 dosar apel, dar şi în recurs.
Potrivit înscrisurilor cauzei, astfel cum instanţele de fond au reţinut, la data naţionalizării, F.H.C.&S.S.S. deţinea în proprietate suprafeţele de teren ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 24 noiembrie 1915, la dosar găsindu-se copii ale proceselor-verbale din data de 12 Iunie 1948 de inventariere a "documentelor importante" aflate la sediul Fabricii, după cum au fost anexate şi înscrisuri din care rezultă că fie în anul 1946, fie la momentul 31 martie 1948, societatea anonimă pe acţiuni menţionată, avea în exploatare pentru realizarea scopului său social, "păduri propriiji particulare".
Ca atare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat în temeiul unei prezumţii judiciare simple, că pârâta sau intervenientul, care au afirmat posibilitatea ca anterior naţionalizării din 11 iunie 1948, munţii D.M. şi D.M.A. (obiect al contractului din 1915) să fi fost înstrăinaţi de proprietara lor, erau ţinuţi să probeze o atare susţinere, potrivit regulii actori incurriitpmbutio (art. 1169 din C. civ.), pentru a răsturna prezumţia simplă juris tartum, anterior expusă (posibilă, în condiţiile art. 1203 din C. civ.), susceptibilă de dovada contrară.
Deşi nu au fost produse probe directe, tot în temeiul unor prezumţii simple, instanţa de apel a reţinut că în perioada 1948-1990, persoana juridica mţiomlizată a continuat să funcţioneze potrivit obiectului său de activitate, sub denumirea „Î.H.B.", astfel cum este menţionată în anexa la H.G. nr. 1176/1990 prin care aceasta a fost înfiinţată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, schimbându-şi denumirea în SC H. SA Buşteni, ce a fost înmatriculată la Registrul Comerţului Prahova sub această denumire, în anul 1991.
Certificatul din 5 septembrie 2002 emis de Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, atestă această împrejurare a înmatriculării SC H. SA Buşteni la data de 29 martie 1991, fără însă a se putea acorda, în mod legal, valoare doveditoare menţiunilor făcute de emitentă, în afara atribuţiilor sale legale, astfel cum sunt stabilite prin Legea nr. 26/1990, în considerarea unor pretinse aspecte de notorietate, dar în absenţa unor evidenţe în materie comercială pentru perioada în care Registrul Comerţului nu a existat în România (1949 -1990).
Aşa cum reclamanta precizează în motivarea cererii de chemare în judecată, art. 6 din H.G. nr. 1176/1990 prevede că: „Societăţile ce rezultă din reorganizarea întreprinderilor de stat preiau activul şi pasivul acestora şi sunt aceleaşi persoane juridice cu întreprinderea de stat reorganizată sub formă de societate comercială."
În sfârşit, la 23 februarie 2000, SC H. SA Buşteni a fost integral privatizată, iar cumpărătoarea pachetului majoritar de acţiuni (77,529% din totalul capitalului social) a fost achiziţionat de SC O.H. SA Bucureşti, care a încheiat cu A.P.A.P.S. contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 2 martie 2000, achitând integral preţul acţiunilor, potrivit adresei emise de A.P.A.P.S. din 17 martie 2004 (Dosar 4277/2005 al Tribunalului Dâboviţa).
La 21 aprilie 2000, potrivit adresei Camerei de Comerţ a Judeţului Prahova din 2000, s-a făcut menţiunea modificării actului constitutiv al SC H. SA Buşteni, care privea şi schimbarea denumirii socităţii în SC O.H. SA, reclamanta cauzei.
Temieul juridic al acţiunii, aşa cum s-a arătat, îl constituie dispoziţiile art. 480 din C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 dispune că bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de către foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii.
În raport de cele anterior redate, pe fondul cererii în revendicare trebuie cercetat dacă reclamanta cauzei este fost proprietar sau succesoral proprietarului naţionalizat, pentru a se putea dispune admiterea cererii în revendicare, în soluţionarea criticii recurentei pârâte care a susţinut că, deşi s-a stabilit că reclamanta este continuatoarea societăţii naţionalizate, nu s-a dovedit că are acelaşi patrimoniu.
Realizarea acestei analize este de esenţa acţiunii în revendicare, întrucât rezultatul ei priveşte chiar stabilirea directă a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul celui ce revendică, deci, al reclamantei.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a regulilor soluţionării acţiunii în revendicare, chiar în contextul unor imobile preluate de stat cu sau fără titlu valabil, cereri care au un anumit specific dat de modalitatea de deposedare a proprietarului.
Aşa cum deja s-a stabilit în hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele derulate în paralel pe rolul instanţelor între aceleaşi părţi, ceea ce nu poate fi contrazis în prezenta cauză, dat fiind efectul pozitiv au autorităţii de lucru judecat, dar şi identitatea de raţiune (decizia de casare pronunţată în cauza având ca obiect revendicarea de către aceeaşi reclamantă a munţilor J. şi M.), având în vedere şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în pricina de faţă prin încheierea din 8 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosar nr. 4277/2005, intrată în puterea lucrului judecat prin faptul neatacării ei în căile de atac, Înalta Curte, pentru rezolvarea criticilor pe fondul cauzei, porneşte de la premisa că reclamanta SC O.H. SA este continuatoarea societăţii anonime F.H.C.&S.S.S.
Cu toate acestea, se constată că intimata reclamantă nu poate pretinde restituirea terenurilor împădurite ale munţilor D.M.A. şi D.M., întrucât nu este titulara dreptului de proprietate, după cum se va arăta.
Astfel, proprietara iniţială a terenurilor a fost naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, dată la care a devenit proprietate exclusivi de stat.
Naţionalizarea, ca măsură de preluare în proprietatea statului comunist a întreprinderilor particulare, a fost inserată cu rang de principiu constituţional în dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Constituţia României din 1948, astfel: "Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, paturile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului.
Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâini particulare."
Această lege (în materia în discuţie) a fost Legea nr. 119/1948.
Acelaşi regim juridic de proprietate de stat a întreprinderilor naţionalizate, a fost menţinut în cuprinsul Constituţiei din 1952, prin dispoziţiile art. 7, care prevedeau:
"Bogăţiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele şi minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia şi teatrul, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile comunale şi partea naţionalizată a fondului de locuinţe de la oraşe, constituie proprietate de stat, bun comun al poporului."
În termeni aproape identici, s-a perpetuat acelaşi regim juridic al dreptului de proprietate asupra pădurilor, şi prin dispoziţiile art. 7 din Constituţia anului 1965:
"Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat."
În sfârşit, distincţia dintre domeniul public şi privat al statului a fost introdusă prin Constituţia din 1991 (art. 136, în forma revizuită a Legii fundamentale) şi Legea nr. 18/1991.
Art. 5 alin. (1) din Legea fondului funciar indică drept obiect al domeniului public şi "terenurile cu destinaţie forestieră" ca făcând parte din domeniul public al statului, iar în alin. (2) al aceluiaşi text se prevede regimul juridic al acestora, ceea ce reprezintă o detaliere a normei constituţionale din art. 136 alin. (4).
Legislaţia de după 1989 a permis însă restituirea către proprietarii de drept a pădurilor, în conformitate cu cerinţele prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar regimul juridic al proprietăţii publice a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Înalta Curtea apreciază că este utilă redarea evoluţiei legislative în materia regimului juridic al pădurilor, aşa cum s-a procedat, pentru demonstrarea inexistenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.
Ca atare, prin naţionalizare, fosta F.H.C.&S.S.S. a devenit exclusiv proprietate de stat.
La momentul naţionalizării, între alte mijloace fixe şi circulante, aceasta era proprietara celor doi munţi, D.M.A. şi D.M. din M., jud. Dâmboviţa.
După naţionalizare, statul uzurpator a menţinut activitatea fostei societăţi private căreia i-a atribuit, i-a alocat, un anumit patrimoniu pentru realizarea obiectului de activitate (producţie de celuloză şi hârtie, etc.) în care nu se regăsesc şi munţii sau suprafeţele împădurite ale acestora, acestea devenind proprietate de stat, „bunuri ale întregului popor", de vreme ce reclamanta succesoare a Î.H.B. (potrivit celor prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 1176/1990, anterior citate) nu este în posesia lor, fiind în poziţia de a formula prezenta cerere în revendicare.
În acest context, se impune observaţia că la data naţionalizării patrimoniul fostei societăţi anonime a fost scindat, o parte fiind atribuită noii societăţi de stat, F.H.S., devenită Î.H.B. (denumire sub care a funcţionat în perioada 1948-1990) şi o altă parte (ceea ce interesează în cauză, fiind munţii şi suprafeţele lor împădurite) a avut un alt regim juridic (potrivit celor redate din Constituţiile succesive ale României) şi de exploatare.
Concluzia anterior enunţată reiese din dispoziţiile Legii nr. 15/1990 potrivit cu care „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu", art. 20 alin. (2) din Lege, iar societăţile comerciale la care textul anterior face referire, sunt cele definite în art. 1 alin. (1) al aceleiaşi legi, astfel:
"Unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub forma de regii autonome sau societăţi comerciale."
În consecinţă, Legea nr. 15/1990 a împroprietărit întreprinderile de stat cu bunurile ce se aflau în patromoniul lor la data adoptării ei, bunuri ce au trecut din proprietatea statului în proprietatea acestor societăţi.
Aşa fiind, şi SC H. SA Buşteni (înfiinţată prin reorganizarea fostei Î.H.B.), înscrisă la Registrul Comerţului de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova la 29 martie 1991, prin efectul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, nu putea dobândi în proprietate alte bunuri decât cele ce se aflau în patrimonial ei la data aplicării acestor norme şi pe care statul a optat pe cale legislativă să i le transmită.
Pe de altă parte, art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege, stabilea că: "Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituie potrivit art. 17, este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii."
Mai departe, SC H. SA Buşteni a fost integral privatizată, iar cumpărătoarea pachetului majoritar de acţiuni, aşa cum s-a arătat, a fost SC O.H. SA, care, ulterior a modificat actele constitutive ale societăţii dobândite pe calea cumpărării acţiunilor, inclusiv, sub aspectul denumirii, în sensul că SC H. SA Buşteni a devenit SC O.H. SA, titulara cererii de chemare în judecată.
Faţă de cele expuse, rezultă că reclamanta nu poate pretinde alte bunuri decât statul însuşi, în urma naţionalizării, a afectat fostei Î.H.B. (iniţial, după naţionalizare, F.H.S. Buşteni), devenită SC H. SA Buşteni, întrucât acesta nu are calitatea de succesor universal al fostei societăţi anonime „F.H.C.&S.S.S.", ci este succesorul statului, acţionar unic la momentul anului 1990 la fosta Î.H.B., în limitele patrimoniului ce se afla în exploatarea întreprinderii de stat, întrucât statul înţeles să excludă de la exploatarea, gestionarea directă şi din patrimoiul a societăţii de stat munţii sau suprafeţele împădurite pe care, după Constituţia din 1991, le-a inclus în proprietatea publică (cu deducerea celor ce fac obiectul Legii nr. 1/2000).
În consecinţă, în aceste limite şi în aceste circumstanţe, reclamanta este continuatoarea societăţii anonime iniţiale, doar în absenţa unor cereri de măsuri reparatorii formulate de persoanele îndreptăţite în mod legitim a reclama preluarea abuzivă ce a operat prin Legea nr. 119/1948.
Pe de altă parte, Înalta Curte a pus în vedere reclamantei să depună la dosar actele sale constitutive (inclusiv cele din 1882 ale societăţii anonime a cărei succesoare universală s-a pretins), în succesiunea acestora, însă nu a fost în măsură să producă aceste dovezi.
În alte cuvinte, reclamanta, succesoare a sodăapi de stat, se află în poziţia de a revendica de la Stat prin Ministerul Finanţelor şi de la o regie autonomă a statului (Regia Naţională a Pădurilor), dincolo de dispoziţiile Legii 15/1990, limită în care statul, în acord cu marja sa suverană de apreciere în edictarea legilor ce organizează exerciţiul dreptului de proprietate, a înţeles să transmită în patrimoniul societăţilor comerciale ce au luat naştere prin reorganizarea fostelor întreprinderi de stat şi al căror capital social era deţinut integral de stat ca acţionar unic, acţiuni ulterior înstrăinate în procesul de privatizare.
Aşa fiind, prin şirul transmisiunilor de patrimonii, astfel cum au fost anterior explicitate, reclamanta nu este decât o continuatoare ilegitimă a fostei socităţi anonime pe acţiuni, subrogându-se prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni la SC H.B. SA, în drepturile statului care, prin naţionalizare a deposedat abuziv o societate privată de întregul său patrimoniu, iar după naţionalizare, din acest patrimoniu a afectat numai o parte pentru a derula un obiect de activitate de genul celei desfăşurate de societatea F.H.C.&S.S.S., parte ce nu a inclus şi pădurile revedicate de către reclamantă.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., va admite ambele recursuri şi, în consecinţă, se va modifica în tot decizia recurată.
Se vor fi admite, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., apelurile formulate de pârâtă şi intervenient, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei primei instanţe, iar pe fond, cererea precizată va fi respinsă ca neîntemeiată, potrivit art. 480 din C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Dâmboviţa şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 159 A din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite apelurile declarate de pârâtele Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Dâmboviţa şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 292 din 5 februarie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, pe care o schimbă în tot, astfel:
Respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC O.H. SA, astfel cum a fost precizată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6429/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6427/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
