ICCJ. Decizia nr. 6429/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6429/2010
Dosar nr. 27151/3/2008
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 15 februarie 2002, înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2799/2002, reclamanta P.G. a chemat în judecată pe pârâţii G.G., G.M. şi SC R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii G.G. şi G.M. la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, compus din trei camere, dependinţe şi cota de 1/3 din teren, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 prin care pârâţii G.G şi G.M. au cumpărat apartamentul menţionat de la pârâta SC R. SA şi, de asemenea, să constate că între apartamentul nr. X al imobilului din Bucureşti, sector 1, cuprins în actul autentic de vânzare-cumpărare din 12 aprilie 1945 şi apartamentul nr. Y al aceluiaşi imobil există identitate, fiind vorba de unul şi acelaşi apartament.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 aprilie 1945, încheiat cu M.I.B., reclamanta a cumpărat apartamentul al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, vânzătoarea păstrându-şi dreptul de uzufruct viager. La decesul autoarei reclamantei, apartamentul a fost repartizat spre închiriere, fără a se întocmit forme de trecere a imobilului în proprietatea statului.
Reclamanta a mai arătat că prin sentinţa civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 1708/1996, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului, iar SC R. SA a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în cauză.
S-a învederat că după începerea demersurilor de punere în executare a hotărârii judecătoreşti obţinute, a descoperit că SC R. SA vânduse apartamentul în cauză către pârâţii G.G. şi G.M. Totodată, prin adresa din 1998 reclamantei i s-a comunicat faptul că apartamentul vândut pârâţilor G.G. şi G.M. a purtat anterior nr. X, operaţiunea renumerotării fiind inexplicabilă, având în vedere că la etajul doi din clădire există un singur apartament.
Pârâţii G.G. şi G.M. au formulat cerere de revizuire împotriva hotărârii judecătoreşti prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, care a fost respinsă ca inadmisibilă, în cadrul unui recurs în anulare promovat de Procurorul General al României împotriva deciziei nr. 603 din 5 martie 2001.
Identitatea dintre apartamentul cumpărat de pârâţii G.G. şi G.M. şi cel revendicat de reclamantă, reaua credinţă a pârâţilor G.G. şi G.M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, rezultată din faptul cunoaşterii situaţiei reale a imobilului şi recunoaşterea titlului de proprietate al reclamantei în justiţie, ceea ce, în opinia reclamantei, demonstrează temeinicia acţiunii sale.
La data de 8 martie 2002, SC R. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca nefondată.
S-a susţinut că nici vânzătoarea, nici cumpărătorii nu cunoşteau că apartamentul nr. X este acelaşi cu apartamentul nr. Y din sector 1, Bucureşti, astfel că, faţă de buna credinţă a părţilor, se impune menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1997.
Pârâta a mai arătat că buna credinţă a cumpărătorilor rezultă şi din faptul că aceştia au considerat că apartamentul în cauză a fost naţionalizat de la Creditul Financiar conform anexei la decret. Această situaţie a determinat vânzarea apartamentului în baza Legii nr. 79/1997, iar nu în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâţii G.G. şi G.M. au formulat întâmpinare la data de 22 martie 2002, arătând că dreptul de proprietate al reclamantei poartă asupra apartamentului nr. X şi nu asupra apartamentului nr. Y, şi că, acţiunea în constatarea identităţii dintre cele două apartamente este inadmisibilă, deoarece se doreşte constatarea unei stări de fapt.
În motivarea întâmpinării, pârâţii G.G. şi G.M. au mai arătat că aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept, duce la constatarea preferabilităţii titlului lor, în condiţiile în carte vânzarea s-a făcut îu temeiul Legii nr. 79/1997 ce reglementa situaţia imobilelor ce au aparţinut societăţilor private desfiinţate.
Prin sentinţa chilă nr. 2911 din 25 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997, rămasă definitivă prin respingerea apelului, s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. X din Bucureşti, sector 1, iar pârâta SC R. SA a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu.
În temeiul acestei sentinţe s-a emis dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 20 decembrie 1998 de restituire în proprietate a apartamentului nr. X.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de SC R. SA cu pârâţii G.G. şi G.M., însă astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar, pârâţii persoane fizice au cumpărat apartamentul nr. Y din Bucureşti, sector 1.
Prin raportul de expertiză întocmit de expertul A.E. şi depus la dosarul cauzei care a avut drept obiectiv să se determine dacă apartamentul nr. X este unul şi acelaşi cu apartamentul nr. Y, expertul a arătat că nu se poate răspunde la această întrebare.
Instanţa a reţinut faptul că pârâta SC R. SA a încheiat cu numita B.H. contractul de închiriere pentru imobilul din sector 1; or, aşa cum a rezultat din suplimentul la raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, imobilul este format din două unităţi locative.
Astfel, prima instanţă instanţa a constatat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că există identitate între bunul care i-a fost restituit prin sentinţa civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 şi imobilul ocupat de pârâţii G.G. şi G.M.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta P.G.
Prin decizia civila nr. 2202/A din 24 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosar nr. 2777/2003, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 2911/2003 şi, în consecinţă, a fost admisă acţiunea completată, s-a constatat nulitatea vânzare-cumpărare din 1997, au fost obligaţi pârâţii G.G. şi G.M. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei apartamentul nr. Y (fost nr. X) din sector 1, iar pârâta SC R. SA a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, dependinţele situate la mansardă şi subsol.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a avut în vedere următoarele:
În actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1945, se face referire la un apartament care ocupă întregul etaj din imobilul situat în sectorul 1 şi la dependinţele apartamentului (pivniţă, respectiv, mansardă).
Reclamanta este proprietara apartamentului, acest lucru fiind recunoscut prin sentinţa civilă nr. 15744/1997, această sentinţă fiind pusă în executare prin dispoziţia de restituire din 1998.
La data de 11 martie 1998 pârâta a vândut în timpul procesului apartamentul nr. Y al imobilului în cauză, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 79/1997.
Au fost înlăturate susţinerile pârâţilor, conform cărora, apartamentul ar fi fost naţionalizat de la o societate privată, tribunalul având în vedere decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 532/2000, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat, că între apartamentul cumpărat de reclamanta P.G. prin contractul din 1945, şi cel care figurează în Decretul de naţionalizare nr. 90/1950, nu există nicio legătură.
Tribunalul a apreciat în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, că există identitate între imobilul restituit reclamantei şi imobilul locuit de pârâţii intimaţi G.G. şi G.M. , contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către aceştia din urmă, fiind lovit de nulitate, în condiţiile în care nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 79/1997.
În fine, tribunalul a apreciat că anexele apartamentului sunt deţinute fără titlu legal de către SC R. SA, şi că pârâţii cumpărători G.G. şi G.M. nu au depus diligente minime necesare pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului.
Împotriva deciziei tribunalului, au declarat recurs pârâţii.
Prin decizia civilă nr. 551 din 21 aprilie 2005, recursurile pârâţilor au fost respinse ca nefondate, considerându-se că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.
Prin decizia civilă nr. 1530 din 17 noiembrie 2005 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a cvilă, în Dosar nr. 2325/2005, însă, a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorii G.G. şi G.M., împotriva deciziei civile nr. 551/2005, a fost anulată decizia menţionată, a fost admis recursul declarat de recurenţii-pârâţi G.G. şi G.M. împotriva deciziei civile nr. 2202/A/2003, a fost casată această decizie a tribunalului şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
În motivarea deciziei pronunţate în cadrul contestaţiei în anulare, s-a reţinut că instanţa de apel s-a pronunţat direct pe fondul cauzei, fără a constata, în principal, nulitatea sentinţei apelate, provocând în acel fel o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea în totalitate a deciziei.
Instanţa care a soluţionat calea extraordinară de atac, a reţinut că, în rejudecare, tribunalul va aprofunda probatoriul în ceea ce priveşte identitatea apartamentului ce formează obiectul judecăţii pricinii, pentru a se stabili cauza renumerotării apartamentelor imobilului.
În rejudecarea apelului, Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 4551/3/2006.
Prin decizia civilă nr. 352 din 16 martie 2007 pronunţată în dosarul arătat anterior, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă P.G., a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe, deoarece aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Tribunalul şi-a argumentat soluţia pe faptul că nu au fost administrate probe care să fie concludente sub aspectul identităţii dintre imobile, iar acţiunea a fost în realitate respinsă pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, deşi în dispozitivul sentinţei, acţiunea apare ca fiind respinsă ca nefondată.
Decizia nr. 352 din 16 martie 2007, a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor declare de către recurenţii pârâţi, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1594 din 8 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosar nr. 4551/2/2006.
În rejudecarea acţiunii de către prima instanţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 7415 din 2 iunie 2008, în Dosarul nr. 356/299/2008, admiţând excepţia necompetenţei materiale şi declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Urmare a sentinţei Judecătoriei sector 1, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă sub nr. 27151/3/2008.
În dosarul arătat, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1773 din 10 decembrie 2008, prin care a fost admisă în parte cererea completată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 martie 1998, pârâţii G.G. şi G.M. au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. Y din Bucureşti, sector 1 (fost apartament nr. X), iar pârâta SC R. SA a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, dependinţele situate la mansardă şi subsol şi a fost respins capătul 3 din cerere privind constatarea identităţii dintre imobile, ca inadmisibil.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Sub aspectul identităţii dintre imobilul ce a fost deţinut de reclamantă şi apartamentul vândut pârâţilor G.G. şi G.M., tribunalul a reţinut că faţă de menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare din 1945 că reclamanta a cumpărat întregul etaj al clădirii, rezultă că indiferent de renumerotarea apartamentelor din imobil, apartamentul cumpărat de pârâţii G.G. şi G.M. nu poate constitui un alt imobil decât cel dobândit de reclamantă prin contractul din 1945.
Împrejurarea că în sentinţa civilă nr. 1577 din 6 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a făcut referire la apartamentul nr. X, nu este de natură să schimbe această concluzie, iar, pe de altă parte şi din considerentele hotărârii judecătoreşti reiese că este vorba despre acelaşi imobil.
Sub aspectul valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut că, dacă SC R. SA ar fi considerat că imobilul în litigiu era naţionalizat, vânzarea apartamentului către chiriaşi ar fi trebuit să aibă loc în baza Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 79/1997 care se referă la imobilele ce au aparţinut până în anul 1945 societăţilor private, ulterior desfiinţate.
Sub acelaşi aspect, tribunalul a reţinut că imobilul a fost vândut în temeiul unei legi care nu îi era aplicabilă, fiind certă reaua credinţă a vânzătorului, prin aceea că a procedat la vânzarea unui imobil cu privire la care nu deţine un act de preluare şi, în consecinţă, imobilul a ajuns în posesia pârâtei SC R. SA fără vreo formă de trecere în proprietatea statului.
Având în vedere că se constată existenţa unei cauze ilicite, datorate greşitei aplicări a unei proceduri de vânzare, care nu era incidenţă acestui imobil, tribunalul a constatat că acest contract este lovit de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a reţinut că în drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 din C. civ.
Totodată, s-a constatat că prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, situaţie în care s-a apreciat că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Asupra celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect constatarea identităţii dintre imobilul ce a fost deţinut de reclamantă şi apartamentul vândut pârâţilor G.G. şi G.M., prin încheierea de şedinţă din 5 aprilie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosar nr. 2799/2002 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, aspect ce nu a fost criticat şi a intrat în puterea lucrului judecat.
Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel pârâţii G.G. şi G.M. şi pârâta SC R. SA.
În motivarea apelului declarat de pârâţii G.G. şi G.M., în primul motiv s-a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, susţinută prin aceea că cererea nu s-a judecat în contradictoriu cu vânzătorul, respectiv, cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În al doilea motiv, apelanţii au susţinut că raţionamentul primei instanţe relativ la contractul de vânzare-cumpărare dintre ei şi SC R. SA, este greşit, în condiţiile în care la momentul încheierii actului, nu exista niciun element care să creeze aparenţa că imobilul a fost naţionalizat de la o persoană fizică.
Prin al treilea motiv de apel apelanţii au criticat soluţia instanţei şi în privinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pe considerentul că din toate înscrisurile aflate la dosar, rezultă că dreptul de proprietate al reclamantei poartă asupra apartamentului nr. X, iar nu asupra apartamentului nr. Y.
Apelanţii consideră că în str. B., exista două corpuri de clădire, corpul A şi corpul B, acest lucru rezultând din fişa tehnică eliberată de raionul G.G.D. şi din notarea alfabetică a corpului de clădire.
Prin motivele de apel, s-a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate, având ca obiectiv stabilirea existenţei sau inexistenţei a două corpuri de clădire în str. B.
Într-un al patrulea motiv de apel, s-a arătat că acţiunea în revendicare pe dreptul comun trebuia respinsă ca inadmisibilă, după apariţia Legii nr. 10/2001, şi mai ales după modificarea acesteia prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
În ultimul motiv de apel, s-a susţinut că înstrăinarea imobilului de către SC R. SA, pe parcursul litigiului cu reclamanta, nu este de natură să ducă la concluzia că pârâţii cumpărători G.G. şi G.M. au fost de rea credinţă, în condiţiile în care, apartamentul cumpărat de aceştia era diferit de apartamentul revendicat de reclamantă.
În fine, apelanţii au învederat că existenţa ipotecii asupra apartamentului în cauză, la momentul intrării acestuia în patrimoniul statului, justifica vânzarea în baza Legii nr. 79/1997, şi nu în baza Legii nr. 112/1995, sens în care apelanţii au mai precizat că nu au fost notificaţi pentru a li se aduce la cunoştinţă revendicarea apartamentului în care locuiesc.
Apelanta SC R. SA a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care, proprietar al apartamentului la momentul înstrăinării acestuia, în baza Legii nr. 79/1997 era Municipiul Bucureşti, iar SC R. SA era doar mandatar.
În aceste condiţii, apelanta a arătat că trebuia admisă excepţia calităţii procesuale pasive, inclusiv pe capătul de cerere privitor la obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate şi posesie reclamantei, dependinţele nevândute de la mansardă şi demisol.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr. 151 din 1 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apd Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide astfel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de a constatat neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R. SA, excepţie susţinută de ambii apelanţi.
Astfel, s-a reţinut că apelanţii G.G. şi G.M. au cumpărat apartamentul nr. Y din imobilul situat în sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997. Acest contract a fost încheiat la data de 11 martie 1998, în baza Legii nr. 79/1997.
Relativ la acest contract, instanţa a observat că la rubrica vânzător figurează pârâta SC R. SA, în nume propriu, iar nu Municipiul Bucureşti, cum susţin apelanţii. Consecinţa acestui aspect, este aceea că SC R. SA are calitate procesuală pasivă atât în acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, cât şi pe capătul de cerere în revendicare. Dacă s-ar accepta teza apelanţilor conform căreia, vânzător a fost Municipiul Bucureşti, s-ar ajunge la o situaţie care contraveni intereselor acestora, deoarece, prin ipoteză, am avea de a face cu vânzarea bunului de către un neproprietar şi cu revendicarea acestuia de către proprietarul neposesor (drepturile intimatei-reclamante fiind deja recunoscute inclusiv de către Municipiul Bucureşti care a emis dispoziţia de restituire în natură).
Şi cel de-al doilea motiv de apel a fost găsit nefondat.
Apelanţii au învederat că în mod greşit s-ar fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soţii G.G. şi G.M. şi SC R. SA arătând că imobilul nu a fost naţionalizat de la o persoană fizică, ci de la Creditul Financiar, caz în care, în mod corect, vânzarea s-a perfectat în baza Legii nr. 79/1997.
Instanţa de apel a constatat că aspectele legate de modul în care a trecut imobilul în proprietatea statului, şi implicit de posibilitatea înstrăinării apartamentului în temeiul Legii nr. 79/1997, au fost clarificate cu putere de lucru judecat de către Curtea Supremă de Justiţie prin decizia nr. 532/2002 prin care a fost menţinută decizia nr. 2237 din 17 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În această decizie s-a reţinut că înfiinţarea unei ipoteci asupra unui imobil nu duce la transferarea dreptului de proprietate asupra acestui bun, astfel că, independent de creditul contractat de la instituţia privată Creditul Românesc, naţionalizarea putea să opereze doar pe numele proprietarului imobilului, anume, intimata-reclamantă P.G. Menţiunea înfiinţării ipotecii asupra imobilului, ar fi fost relevantă numai dacă statul ar fi făcut dovada că ipoteca ar fi fost valorificata prin vânzarea la licitaţie publică a imobilului. Oricum, ipoteca înfiinţată la 7 noiembrie 1935 nu mai figurează în titlul intimatei, respectiv în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 aprilie 1945, unde se specifică faptul că imobilul este liber de sarcini ipotecare sau privilegii. Rezultă astfel, că în mod corect a fost constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii G.G. şi G.M. şi SC R. SA.
Şi cel de-al treilea motiv de apel a fost găsit nefondat, instanţa de apel apreciind ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, justificată de pârâţi pe lipsa de identitate dintre imobilul proprietatea reclamantei şi cel cumpărat de către apelanţii G.G. şi G.M.
Este adevărat că în actele de proprietate ce constituie titlul reclamantei, şi anume, contractul de vânzare-cumpărare din 1945, hotărârea judecătorească din 1997 şi dispoziţia Primarului General din 1993 fac referire la apartamentul nr. X situat în imobilul din sectorul 1, iar în actul de proprietate care constituie titlul pârâţilor G.G. şi G.M. se menţionează apartamentul nr. Y din imobilul situat la aceeaşi adresă.
Instanţa de apel a constatat la rândul său că există identitate între cele două apartamente, având în vedere faptul că apartamentul proprietatea reclamantei ocupă tot etajul imobilului, iar renumerotarea acestui apartament nu este producătoare de efecte juridice.
Totodată, s-a reţinut şi faptul că în contractul de închiriere al soţilor G.G. şi G.M. nici nu era trecut vreun număr de apartament, ca de altfel, nici în cererea de cumpărare a apartamentului nu s-a specificat un anumit număr al apartamentului, număr ce a apărut direct în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R. SA.
Curtea de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize, iar expertul tehnic numit, M.V., a concluzionat în cuprinsul lucrării că proprietatea reclamantei care ocupă întregul etaj al imobilului din str. B., nu a putut fi identificată ca fiind cea aflată la etajul imobilului din str. B.
Instanţa a apreciat însă, că această expertiză nu modifică situaţia de fapt reţinută, cu atât mai mult cu cât concluziile consilierului expert parte al reclamantei, ing. M.V.A. reţine concluzii contrare în punctul de vedere ataşat raportului de expertiză.
Având în vedere întregul probatoriu administrat, instanţa a concluzionat că localizarea actuală a imobilului în cauză este în corpul de clădire din sectorul 1, fiind dovedită identitatea dintre imobilul reclamantei şi cel al pârâţilor.
Şi cel de-al patrulea motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.
În soluţionarea acestei critici, instanţa de apel a constatat că prin acţiunea înregistrată la data de 27 noiembrie 1996, reclamanta P.G. a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA, solicitând să se constate că este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi să se dispună obligarea pârâtei să îi lase imobilul în deplină posesie şi proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta P.G., constatându-se că aceasta este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sector 1, iar pârâta a fost obligată să îi lase în deplină posesie şi proprietate imobilul. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelului dispusă prin decizia civilă nr. 724/A din 16 martie 1998; în executarea acestei hotărâri judecătoreşti, s-a emis în favoarea reclamantei de către Primarul General dispoziţia de restituire din 20 iulie 1998.
Cererea de revizuire împotriva sentinţei nr. 15744/1997, promovată de pârâţii G.G. şi G.M. (ce nu au avut calitatea de părţi în acel dosar) au fost respinsă, astfel cum rezultă din decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 352 din 12 februarie 2002.
Instanţa de apel a mai constata că la pronunţarea sentinţei civile nr. 15744/1997 s-a avut în vedere actul de vânzare-cumpărare transcris din 12 aprilie 1945, prin care reclamanta a cumpărat de la numita M.I.B. apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Relativ la apartament în contract se menţionează că ocupă întregul etajul imobilului, şi că împreună cu apartamentul, au fost înstrăinate dependinţele, respectiv, pivniţa şi mansarda.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în baza actului de vânzare-cumpărare din anul 1945 şi hotărârea judecătorească irevocabilă din anul 1997, intimata-reclamantă deţine un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, s-a avut în vedere inclusiv faptul că respectivul bun a fost restituit reclamantei prin dispoziţia Primarului General, apreciindu-se că acţiunea în revendicare a bunului de la terţe persoane este admisibilă, motiv pentru care au fost înlăturate susţinerile apelanţilor relative la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În acelaşi sens, curtea de apel a constatat că raporturile juridice dintre stat şi fostul proprietar au fost soluţionate în mod irevocabil, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Ultimul motiv de apel, prin care s-a criticat nereţinerea bunei credinţe a pârâţilor şi neaplicarea principiului validităţii aparenţei în drept, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondat. Nelegala aplicare a Legii nr. 79/1997 a condus la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât cu SC R. SA. Reaua credinţă a SC R. SA nu comportă interpretări, fiind evident că, deşi a fost parte în dosarul privind revendicarea imobilului de către reclamanta P.G., l-a vândut ulterior chiriaşilor. În ceea ce-i priveşte pe soţii G.G. şi G.M., şi aceştia puteau face minime verificări pentru a afla adevărata situaţie juridică a imobilului.
În speţă însă, instanţa de apel a apreciat ca deosebit de relevant faptul că reclamanta deţine o hotărâre irevocabilă, prin i s-a confirmat definitiv în justiţie dreptul de proprietate, motiv pentru care, aşa cum s-a reţinut de C.E.D.O. şi în Cauzele Tudor şi Elena Nicolae Ionescu împotriva României, vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţi, chiar şi dacă ar fi anterioară confirmării definitive a dreptului de proprietate, şi în condiţiile în care terţii ar fi fost de bună credinţă, reprezintă o privare de proprietate, iar o asemenea privare este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâţii G.G. şi G.M., precum şi SC R. SA au promovat recurs, potrivit celor ce urmează.
I. 1. Recurenta SC R. SA, în susţinerea recursului său s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ., potrivit încadrării date de instanţă.
Astfel, prin motivele de recurs formulate, s-a învederat că întrucât prima instanţă nu se pronunţase asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, a reiterat această excepţie drept critică în calea de atac, excepţia fiind invocată de ambele categorii de pârâţi.
Instanţa de apel a apreciat neîntemeiată excepţia analizată, prin simpla referire la conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, reţinând că la rubrica vânzător figurează recurenta SC R. SA, iar nu Municipiul Bucureşti, însă, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că recurenta SC R. SA a încheiat în mod valabil contractul de vânzare-cumpărare în baza unui contract de prestări servicii prin care proprietarul, Municipiul Bucureşti, a mandatat-o în mod special în acest scop, ceea ce demonstrează că nu a contractat în nume propriu, după cum nici nu s-a prevalat de calitatea de proprietar al apartamentului înstrăinat.
Totodată, recurenta precizează că şi reclamanta a sesizat această lacună a cererii de chemare în judecată, însă mult mai târziu, în faza fondului după rejudecare, când a încercat acoperirea ei prin introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Bucureşti, cerere respinsă ca tardiv formulată, în mod irevocabil de instanţă, la acest moment.
Calitatea de proprietar a Primăriei Municipiului Bucureşti, rezultă şi din conţinutul cererii de intervenţie formulate de Primăria Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 18006/1998, sentinţă pronunţată în Dosarul Judecătoriei sector 1 Bucureşti nr. 17408/1996 prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de P.G. doar în contradictoriul cu SC R. SA; în cuprinsul cererii de intervenţie în interes propriu, s-a arătat că Primăria Municipiului Bucureşti este proprietara bunului, iar SC R. SA este doar administratorul imobilului; cererea de intervenţie a fost admisă, astfel cum rezultă din decizia nr. 603/2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 4681/2000.
I. 2. Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă învederează că motivarea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, deoarece prin cererea de apel a invocat faptul că în mod corect vânzarea s-a realizat în baza Legii nr. 79/1997, întrucât bunul a fost naţionalizat de la Creditul Financiar.
Recurenta susţine că a arătat prin motivele de apel că această menţiune din listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, se constituia într-o aparenţă indubitabilă la momentul vânzării cu privire la cel de la care imobilul a fost preluat.
Or, instanţa nu a analizat adevăratul motiv de apel care reprezintă în realitate o contestare a caracterului ilicit al vânzării reţinut de prima instanţă, şi prin care se susţinea că actul a cărui nulitate s-a cerut este un contract cu titlu oneros, licit, în condiţiile în care şi recurenta şi cumpărătorii, au cunoscut la momentul vânzării că imobilul a fost preluat de la Creditul Financiar (chiar dacă ulterior prin decizia Curţii Supreme de Justiţie s-a constatat că nu este real), acest lucrul a condus, în opinia recurentei, la concluzia perfectării legale a actului de vânzare-cumpărare, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 79/1997.
Această împrejurare dovedeşte buna credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorului la momentul vânzării imobilului, deoarece la momentul încheierii contractului, nu exista niciun element care sa conducă la concluzia că imobilul fusese naţionalizat de la o persoană fizică, astfel încât, să se poată susţine aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Însă, pentru constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare, este necesară raportarea la momentul încheierii convenţiei, pentru că doar faţă de acel moment poate fi apreciată cauza, respectiv, scopul urmărit de părţi prin încheierea contractului, sau motivul de nulitate.
Pe de altă parte, mai susţine recurenta, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece nu a motivat soluţia prin raportare la motivele de apel, preferând să invoce autoritatea de lucru judecat a unei decizii a Curţii Supreme de Justiţie pe care recurenta nu a contestat-o, întrucât nu era legal să o mai facă.
Mai mult, instanţa de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită, deşi a reţinut doar reaua credinţă a societăţii noastre, fără a se constata şi existenţa mobilului ilicit cunoscut şi urmărit de cumpărător.
Totodată, ar fi trebuit reţinută buna credinţă şi a recurentei SC R. SA, mai pretinde aceasta, în condiţiile în condiţiile în care, abia acum, în prezentul proces, s-a stabilit identitatea dintre apartamentul nr. X, revendicat de reclamantă în contradictoriu cu societatea recurentă, prin sentinţa civila nr. 15744/1997, şi apartamentul nr. Y, vândut de SC R. SA către chiriaşul G.G.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu exista decizia Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în 2002 în recurs în anulare, iar identitatea dintre apartamentul nr. X şi nr. Y nu era stabilită, astfel că, recurenta nu putea cunoaşte această situaţie în anul 1998 când vânzarea-cumpărarea a fost perfectată.
În acelaşi timp, la soluţionarea cererii în revendicare a apartamentului nr. X din str. B., instanţa de apel nu a sesizat că în actul de proprietate al reclamantei din 1945 nu era trecut niciun număr de apartament, astfel că, reclamanta este cea care a provocat această confuzie cu apartamentul nr. Y înstrăinat în mod legal către pârâţii-recurenţi.
II. Recurenţii pârâţi G.G. şi G.M., s-au prevalat de ipotezele de recurs descrise la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ.
1. Recurenţii au susţinut aceleaşi critici ca şi pârâtă SC R. SA cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA, ceea ce au invocat cu titlu de critici prin motivele de apel, excepţia menţionată nefiind soluţionată la prima instanţă.
S-a învederat că instanţa de apel a dat o rezolvare nelegală acestei excepţii absolute, de fond, pricinuindu-le, totodată, recurenţilor şi vătămarea privării de un grad de jurisdicţie, de vreme ce excepţia a fost soluţionată pentru prima dată în apel.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, simpla menţionare la rubrica vânzător a SC R. SA nu face din aceasta proprietar al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
II. 2. Şi critica dezvoltată în acest motiv de recurs este identică celei susţinute de recurenta pârâtă SC R. SA, redată anterior la pct. 1. 2 şi încadrată de instanţă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (motive contradictorii şi străine de natura pricinii).
Recurenţii învederează, la rândul lor, că prima instanţă a motivat anularea contractului de vânzare-cumpărare pe "existenţa cauzei ilicite, datorate greşitei aplicări a unei proceduri de vânzare care nu era incidenţă acestui imobil".
Instanţa a mai apreciat că dacă SC R. SA a considerat că imobilul a fost naţionalizat, vânzarea ar fi trebuit să se facă în baza Legii nr. 112/1995, iar nu a Legii nr. 79/1997 care reglementa situaţia imobilelor ce au aparţinut până în 1945 societăţilor private, ulterior desfiinţate.
Recurenţii prezintă aceleaşi susţineri cu privire la semnificaţia ce trebuia dată împrejurării că imobilul în litigiu apărea în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, ca fiind preluat de la Creditul Financiar, iar nu de la reclamantă sau da la o persoană fizică.
În plus, situaţia juridica reală a imobilului a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 532/2002, ulterioară contractului de vânzare-cumpărare, decizie în care s-a reţinut că existenţa ipotecii nu influenţează titlul de proprietate al reclamantei P.G., caz în care în mod eronat apărea în listele anexă că naţionalizarea ar fi fost dispusă faţă Creditul Financiar.
Pe de altă parte, vânzarea în baza Legii nr. 79/1997 este o vânzare ce se realizează în condiţiile şi la preţul prevăzut de Legea nr. 112/1995, singura diferenţă constând în persoana de la care s-a naţionalizat imobilul.
II. 3. Recurenţii susţin că instanţa de apel a dat o nelegală rezolvare şi excepţiei lipsei calităţii procesuale active, excepţie care, de asemenea, s-a constituit într-un motiv de apel.
Astfel, deşi s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară, la care s-a adăugat şi un comport efectuat de expertul parte a al reclamantei, curtea de apel nu a omologat niciuna dintre aceste lucrări ceea ce presupune că nu se poate şti care este raportul de expertiză pe care instanţa s-a bazat în pronunţarea soluţiei, cu atât mai mult cu cât, pare a se fi ales raportul consilierului parte fără a se argumenta această opţiune pentru un punct de vedere subiectiv, provenind de la partea reclamantă; recurenţii susţin că din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este lipsită de motivare (art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.).
Totodată, în mod nereal s-a reţinut că nici în contractul de închiriere al pârâţilor-recurenţi nu este trecut numărul apartamentului, în condiţiile în care din simpla lui lecturare se poate observa că acesta este trecut, anume, apartamentul nr. Y de la etajul 2 (atât in contractul din 1968, cât şi în cel prelungit până în 1999), astfel încât, şi cererea de cumpărare pe care au formulat-o este evident că privea apartamentul nr. Y, deoarece acesta era deţinut cu titlu de închiriere prin contractele menţionate.
II. 4. Prin acest motiv de recurs, recurenţii susţin nelegala soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie pe care au întemeiat-o pe incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege specială, prioritară faţă de dreptul comun pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, art. 480, art. 481 din C. civ.
Acţiunea reclamantei a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, la 15 februarie 2002. Or, aşa cum se arată şi în decizia 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie principiul „specialia generalibus derogant", nu trebuie reiterat în fiecare lege specială pentru a fi aplicat.
În condiţiile în care legea specială exista la momentul introducerii acţiunii, soluţia fiind impusă de principiul enunţat, aceasta trebuia aplicată.
Pe de altă parte, nu se poate invoca faptul că se ajunge la aplicarea retroactivă a legii, în condiţiile în care ea se aplica unor situaţii juridice născute sub imperiul legii, vechi dar care îşi produc efectele sub imperiul legii noi (facta pendentid).
În raportul intertemporal al diferitelor modificări survenite cu privire la Legea nr. 10/2001, urmează a se reţine principiul aplicării imediate a legii noi (chiar proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată), ceea ce nu înseamnă o aplicare retroactivă a legii, ci este o expresie a principiului că legea nouă este de imediată aplicare, deoarece reglementările ei interesează substanţial şi procedural ordinea publică; în acelaşi sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În ce priveşte pretinsa încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii susţin că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, reclamanta se bucura de „speranţa legitimă" de restituire prin echivalent a bunului la valoarea sa de piaţa, după criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Din această perspectivă, urmează a se observa că şi dacă s-ar aprecia că reclamanta avea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi sentinţa Judecătoriei sector 1 nr. 15744/1997 a rămas irevocabilă ulterior dobândirii „bunului" de către recurenţi, ea nu este privată de el, în condiţiile în care art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate de regimul anterior, odată ce a fost adoptată o alta soluţie de către stat, aşa cum s-a făcut prin Legea nr. 10/2001, anume, despăgubiri la valoarea de piaţă stabilită conform standardelor internaţionale, ceea ce permite păstrarea justului echilibru între interesele generale şi cele ale particularilor.
Recurenţii învederează că mai trebuie constatată şi împrejurarea că instanţa de apel ia în considerare dispoziţia Primarului General din 20 august 1998, atunci când apreciază că reclamanta are un „bun" în sensul Convenţiei, însă, în realitate, aceasta dispoziţie este caducă, deoarece la data emiterii ei bunul nu se mai afla în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, fiind deja vândut la 11 martie 1998 către recurenţi, astfel încât, la acea dată, Primăria Municipiului Bucureşti nu mai putea dispune cu privire la el.
Totodată, aşa cum afirmă C.E.D.O. (în Cauza Raicu contra României s.a) nu trebuie să se creeze noi neajunsuri disproporţionate pentru persoanele care, cu bună credinţă, au dobândit bunuri, fiind necesară şi respectarea securităţii raporturilor juridice.
II. 5. În ce priveşte ultimul motiv de apel, referitor la aplicarea principiului „error communis facit jus", recurenţii susţin, de asemenea, nelegalitatea soluţiei date în apel, în condiţiile în care motivarea este străină regulii de drept invocate, întrucât curtea de apel a respins această critică pe baza unor decizii C.E.D.O. vechi (Cauza Tudor, Elena Ionescu contra României, 26 iulie 2007), inaplicabile, acestea fiind anterioare modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora, la acest moment reclamanta are dreptul la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului.
Instanţa anterioară a răspuns acestui motiv de apel prin referire la privarea reclamantei de „bun" fără a primi despăgubiri şi nu a analizat în realitate principiul invocat de recurenţi: „error communis facit jus" sau aparenţa invincibilă creată de nenumăratele demersuri făcute de aceştia pentru a afla situaţia juridică a imobilului, demersuri dovedite cu înscrisurile cauzei, în timp ce reclamanta nici nu a făcut efortul să îşi deschidă rol fiscal pentru a se cunoaşte despre existenţa sa, ulterior cumpărării bunului în 1945.
Recurenţii apreciază că principiul securităţii raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii acţiunii în revendicare, exercitată de fostul proprietar, după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială, iar modificarea Legii 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, coroborată şi cu cele statuate prin decizia nr. 33/2008, reprezintă soluţia menită să armonizeze interesele proprietarilor cu cele ale chiriaşilor şi să stopeze atât procesele în faţa instanţelor naţionale, cât şi pe cele adresate C.E.D.O.
Recurenţii au anexat motivelor de recurs înscrisuri care se aflau deja la dosarul cauzei.
Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Reclamanta, prin formularea cererii de chemare în judecată din data de 14 februarie 2002, a învestit instanţa cu soluţionarea a trei capete de cerere:
- acţiune în revendicarea apartamentului situat în imobilul din Bucureşti, sector 1, formulată împotriva pârâţilor G.G. şi G.M.,
- cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 martie 1998 între pârâţii menţionaţi, în calitate de cumpărători şi SC R. SA, în calitate de vânzător, pentru fraudă la lege,
- precum şi un capăt de cerere în constatarea identităţii dintre apartamentul nr. X ce i-a fost restituit prin dispoziţia Primarului General şi apartamentul nr. 7 ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi (respins ca inadmisibil pe temeiul art. 111 din C. proc. civ., ce nu permite aplicarea sa pentru constatarea unor situaţii de fapt, soluţie intrată deja în puterea lucrului judecat).
Ulterior, la prima instanţă, reclamanta şi-a completat acţiunea cu un capăt de cerere în revendicare îndreptat împotriva pârâtei SC R. SA, respectiv, cerere în revendicarea unor încăperi şi dependinţe din imobilul situat la aceeaşi adresă, ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză ori a altor acte de înstrăinare şi nici nu formează obiectul vreunei critici în prezentul recurs.
În ce priveşte raportul juridic dedus judecăţii, derulat între reclamantă şi recurenţi cu privire la apartamentul nr. 7 ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, se impune precizarea că instanţele de fond au realizat o corectă ordonare a lor în logica impusă de soluţionarea acestora, în funcţie de scopul acţiunii, nefiind de conceput a se soluţiona mai întâi acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor, G.G. şi G.M., şi, ulterior, cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceştia şi SC R. SA, în cadrul aceluiaşi dosar.
În plus, existenţa în cadrul obiectiv al judecăţii, şi a unei pretenţii de obligare a pârâţilor G.G. şi G.M. să îi lase apartamentul în deplină proprietate şi posesie, indică de plano necesitatea stabilirii premiselor acţiunii în revendicare, anume, existenţa a doi pretinşi proprietari asupra aceluiaşi imobil dintre care unul este proprietarul real, cu titlul preferabil (fiecare având un titlu provenind de la autori diferiţi), potrivit criteriilor doctrinare şi jurisprudenţiale dezvoltate pentru soluţionarea acţiunii în revendicare.
Or, această premisă necesară a cererii în revendicare a impus instanţelor soluţionarea cu prioritate a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărarea încheiat între pârâţii cauzei, iar pe de altă parte, constatarea împrejurării că eventuala admitere a acţiunii în nulitate, atrage aplicarea principiilor ce guvernează efectele sancţiunii de drept substanţial, între care, retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară (cele două principii fiind cele care interesează în cauză).
Ca atare, admiterea acţiunii în nulitate lipseşte acţiunea în revendicare de premisa sa implicită, necesară, iar obligaţia de predare în proprietate şi posesie a apartamentului ce a făcut obiectul actului juridic desfiinţat retroactiv, este proprie aplicării principiilor anterior enunţate: retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară, iar nu admiterii acţiunii în revendicare ce ar fi presupus compararea titlurilor autorilor părţilor, după respingerea prealabilă a acţiunii în nulitate.
Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au dat o legală dezlegare cererii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, pornindu-se de la constatarea împrejurării că imobilul în litigiu nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 79/1997, lege care modifica şi completa Legea nr. 85/1992.
Contrar celor susţinute de recurenţi, dar şi având în vedere neîncadrarea explicită, clară şi fără echivoc de către instanţele de fond, a situaţiei de fapt reţinute dar şi a concluziei la care au ajuns (inaplicabilitatea actului normativ menţionat, cu consecinţa eludării Legii nr. 112/1995), se impune precizarea faptului că motivul de nulitate valorificat de instanţa de apel, aşa cum, de altfel, reclamanta a invocat chiar prin motivele cererii de chemare în judecată, este frauda la lege, iar nu cauza ilicită, motiv de nulitate distinct, cu regim propriu de probaţiune şi care atrage un anumit tip de apărare, ce nu poate fi invocat contra regulii fraus omnia corrumpit.
Acest mijloc de apărare apt să paralizeze acţiunea în nulitatea absolută pentru cauză ilicită a unui act juridic cu titlu oneros având ca obiect bunul altuia, împrejurare cunoscută de ambele părţi contractante sau care, cu minime diligente, era accesibilă părţilor contractante, este regula error communis facit jus.
Principiul validităţii aparenţei în drept este cel care antrenează noţiunea de bună credinţă a părţilor contractante, ca una dintre cerinţele de aplicabilitate a acestuia, bună credinţă ce presupune constatarea atitudinii subiective a părţilor la momentul perfectării actului juridic atacat, în sensul necunoaşterii împrejurării contractării cu un neproprietar.
Date fiind cele anterior menţionate, Înalta Curte constată că sunt lipsite de obiect criticile susţinute de ambele categorii de recurenţi cu privire la atitudinea subiectivă a acestora la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce de altfel, reprezenta o chestiune de apreciere a materialului probator al cauzei, ce excede controlului de legalitate posibil a fi exercitat de instanţa de recurs.
Frauda la lege sau folosirea unor norme legale nu în scopul pentru care ele au fost edictate, ci pentru eludarea altora (în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea Legii nr. 79/1997 şi a constatat că tranzacţia era posibilă doar în temeiul Legii nr. 112/1995) a decurs din preluarea imobilului din proprietate reclamantei fără titlu, ceea ce este constatat cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, dar şi având în vedere statuarea, cu aceeaşi valoare, în sensul că apartamentul în litigiu nu a fost niciodată proprietatea Creditului Financiar, care în lista anexă la Decretul 92/1950, figura drept persoană juridică naţionalizată.
Prin urmare, prezentarea unei realităţi false ca adevărată, anume că apartamentul a fost proprietatea Creditului Financiar, a făcut posibilă încadrarea acestui apartament în domeniul de aplicare al Legii nr. 85/1992, care la art. 7 alin. (3) (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79/1997) prevedea: „Locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condiţiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995", iar nu al Legii nr. 112/1995.
Simpla menţionare a Creditului Financiar în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 nu era de natură a conduce la concluzia că în mod real această entitate a avut calitatea de proprietar asupra apartamentului menţionat, întrucât, în contextul Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile facilităţile de probaţiune din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumţie de proprietate numai prin simpla indicare a unei persoane în actul de preluare sau de autoritate vătămător.
În plus, această constatare unită cu cele stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în sensul că imobilul ce a figurat ca preluat de la Creditul Financiar în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 este imobilul dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare din 1945, au efectul invalidării cu efect retroactiv a menţionării altui proprietar decât cel real ca deposedat prin decretul de naţionalizare, cu consecinţa demonstrării inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 şi, prin aceasta a eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Calificarea corectă a cauzei de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare (fraudă la lege, iar nu cauză ilicită) nu reprezintă decât o precizare pentru acurateţea raţionamentului juridic, ceea ce nu conduce la modificarea deciziei, întrucât instanţa de apel a reţinut întocmai premisele fraudării legii, calificând însă greşit situaţia de fapt reţinută, drept cauză ilicită.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA, critică susţinută de ambele categorii de recurenţi, Înalta Curte constată că în mod legal a fost dezlegată de instanţa de apel.
Mai întâi, se impune precizarea că excepţia fiind reiterată prin motivele de apel, întrucât se critica nepronunţarea primei instanţe asupra acesteia, în mod corect a fost soluţionată de instanţa de apel, nefiind necesară desfiinţarea soluţiei primei instanţe pentru acest motiv.
Apelul este o cale devolutivă de atac, iar motivele pentru care (la data pronunţării sentinţei apelate) era posibilă desfiinţarea şi trimiterea spre rejudecare, reglementate de dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., nu vizau nepronunţarea asupra unei excepţii, fie şi peremptorii, absolute, iar soluţionarea acestora pentru prima dată de instanţa de apel, nu privează părţile de un grad de jurisdicţie; o soluţie contrară ar însemna a se adăuga la normele de procedură prin crearea unui caz de desfiinţare cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, în afara celor strict şi limitativ prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce nu este permis.
Mai important decât atât este însă regimul juridic al excepţiilor procesuale absolute (fie de procedură, fie de fond) care pot fi invocate pentru prima dată chiar şi în recurs şi chiar şi de instanţă din oficiu; referitor la etapa apelului, în acest sens, dispune art. 295 alin. (1) teza finală din C. proc. civ.
Având în vedere precizările din debutul prezentelor considerente, cu privire la ordinea corectă de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a considerat neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SA.
Astfel, stabilit fiind că mai întâi trebuia soluţionat capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cerere în legătură cu care a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în mod legal instanţa de apel, în aplicarea principiului relativităţii actelor juridice civile (art. 973 din C. civ.) a găsit excepţia neîntemeiată, întrucât, într-o cerere cu un atare obiect nu pot figura în calitate de părţi alte subiecte de drept decât părţile contractante; or, în acest sens utilă era observarea împrejurării că în contractul de vânzare cumpărare au figurat SC R. SA în calitate de vânzător şi pârâţii G.G. şi G.M., în calitate de cumpărători.
În cuprinsul clauzelor contractuale, astfel cum instanţa de apel a constatat, SC R. SA nu a exhibat calitatea sa de mandatar, constatări care sunt suficiente pentru respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Faptul că apartamentul în litigiu, la data încheierii contractului, era evidenţiat în domeniul privat al Municipiului Bucureşti care ar fi trebuit să figureze în calitate de mandant în contract, sunt chestiuni a căror analiză nu este în interesul recurenţilor a fi realizată, întrucât este contrar interesului lor procesual (putând conduce la constatarea unei cauze de nulitate prioritare faţă de cea reţinută în cauză).
Soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost, de asemenea, în mod legal confirmată de instanţa de apel.
Se constată că excepţia anterior evocată a fost susţinută de pârâţi pe lipsa de identitate dintre apartamentul nr. X ce a fost restituit prin dispoziţia Primarului General din 20 decembrie 1998, emisă în executarea sentinţei civile nr. 15744 din 6 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi apartamentul nr. Y ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi.
Câtă vreme instanţele de fond au reţinut, ca element al situaţiei de fapt, că apartamentul nr. X, restituit reclamantei, şi apartamentul nr. Y cumpărat de pârâţii G.G. şi G.M., este unul şi acelaşi imobil, fiind cel dobândit prin act autentic de reclamantă în anul 1945, pornind de la aceste constatări, situaţia de fapt nefiind susceptibilă de reaprecieri în etapa recursului, Înalta Curte, constată că ele conduc la concluzia corectă a caracterului neîntemeiat al excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Referitor la acelaşi aspect, recurenţii au criticat împrejurarea că instanţa de apel nu a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară după cum s-a susţinut că în argumentarea soluţiei, instanţa s-ar fi folosit de concluziile consilierului expert la reclamantei, critici susţinute din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (încadrare realizată de instanţă).
Înalta Curte constată că instanţa de apel a redat concluziile expertizei judiciare, neutile pentru obiectivul urmărit prin încuviinţarea probei, şi doar a enunţat concluzia contrară a consilierului expert al reclamantei; aceste enunţuri constituie argumente în demersul dialectic pentru demonstrarea identităţii de imobile, ce are susţinere în materialul probator al cauzei, concluzia fiind stabilită prin coroborarea celorlalte mijloace de probă din dosar.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, prin invocarea priorităţii legii speciale, Legea nr. 10/2001 în raport cu dreptul intern, Înalta Curte constată că aceasta este inadecvat invocată, întrucât, aşa cum deja s-a arătat, obligarea părţilor la a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentului reprezintă efectul retroactivităţii sancţiunii nulităţii şi a repunerii în situaţia anterioară, iar nu consecinţa soluţionării unei cereri în revendicare.
Prioritatea legii speciale, corect afirmată de recurenţii G.G. şi G.M., se impune a fi reţinută doar cu privire la respectarea termenului special de prescripţie pentru formularea acţiunii în nulitatea absolută, termen prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, derogatoriu de la regimul de imprescriptibilitate al nulităţii potrivit dreptului comun; acest termen special a fost respectat de către reclamantă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la 14 februarie 2008 (data poştei, conform art. 104 din C. proc. civ.).
Restul instituţiilor incidente, nulitatea contractului pentru fraudă la lege şi principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară, nu presupun observarea unor norme din legea specială.
Nici evaluările din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt utile, şi cu atât mai puţin necesare, întrucât vocaţia reclamantei la obţinerea bunului în natură decurge din incidenţa instituţiilor de drept comun, prin aplicarea cărora se atinge finalitatea restituirii în natură.
Înlăturarea unor dispoziţii din legea internă (fie din legea specială, fie de drept comun), pe temeiul priorităţii dispoziţiilor Convenţiei şi jurisprudenţei C.E.D.O., se impune numai atunci când legea internă contravine dispoziţiilor convenţionale şi numai dacă legea internă nu conţine dispoziţii mai favorabile, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Înalta Curte constată că deşi s-a invocat şi teza de recurs prevăzută de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., niciuna dintre criticile dezvoltate de recurenta pârâtă SC R. SA nu poate fi circumscrisă acestei critici de nelegalitate.
Având în vedere toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
Se va respinge ca neîntemeiată şi cererea intimatei reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii G.G. şi G.M. şi de pârâta SC R. SA, împotriva deciziei civile nr. 151 A din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante P.G. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6484/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6428/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
