ICCJ. Decizia nr. 1857/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1857/2010
Dosar nr. 6454/2/2008
Şedinţa publică de la 17 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamanţii T.F.R. şi C.D.V. au chemat în judecată pârâta SC M. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate si liniştită posesie imobilul situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 1.159 mp si construcţie aflată pe acesta (o casă "mare cu subsol, compusă din opt camere şi alte două case mai mici, compuse fiecare dintr-o alta cameră cu sălile lor", precum şi o magazie "cu trei ochiuri"), procedând la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei şi acordând preferinţă primului dintre acestea.
Pârâta SC M. SA Giurgiu a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, întrucât aceştia nu au dovedit gradul de rudenie cu pretinsul lor autor Teodorescu Ion şi nici măcar că sunt moştenitorii acestuia, prin acceptarea moştenirii, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat sa fie introduşi în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S., cerere pe care şi-a întemeiat-o pe dispoziţiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.
Pârâta SC M. SA Giurgiu a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, estimate la suma de 150.034.943 lei/rol, reactualizată în raport de indicele de inflaţie, solicitând totodată acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea despăgubirilor şi instituirea unui sechestru; cerere pe care ulterior, arătat că o retrage, solicitând să se ia act în acest sens.
După un prim ciclu procesual, în fond după casare, reclamanţii şi-au reevaluat imobilul ce face obiectul pricinii, la suma de 647.500 lei/ron (echivalentul a 175.000 Euro).
Pârâta SC R. SA Bucureşti, căreia i-a fost transmisă calitatea procesuală în cauza de către SC M. SA a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei SC R. SA, sucursala Giurgiu; excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, în susţinerea căreia a învederat că reclamanţii nu mai beneficiază de prevederea favorabilă a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997; excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, motivat de aceea că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Giurgiu, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 19 iulie 2008, Tribunalul Giurgiu a respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu (rămasă fără obiect), netimbrării acţiunii şi inadmisibilităţii cererii, precum si excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor si prescripţiei dreptului la acţiune al acestora, invocate de pârâta SC R. SA; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocată de acesta prin reprezentant; a admis acţiunea reclamanţilor T.F.R. şi C.D.V. formulată împotriva pârâtei SC R. SA şi în contradictoriu cu pârâţii - chemaţi în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S.; a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză (filele 101 -103 primul dosar fond cu nr. 3040/2002 al Tribunalului Giurgiu); a obligat pârâta SC R. SA să lase în deplină şi absolută proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în municipiul Giurgiu compus din teren în suprafaţă de 1.130 mp şi construcţiile vechi aflate pe acesta, respectiv sediul comercial, individualizat pe schiţa - anexă la raport C1, laborator carne, individualizat pe aceeaşi schiţă C3, magazii individualizate pe aceeaşi schiţă C4; a admis cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a A.V.A.S.; în baza art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, a constatat că pârâta SC R. SA este îndreptăţită la despăgubiri din partea pârâţilor chemaţi în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S. pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafaţă de 1.130 mp. si construcţiile aflate pe acesta, revendicat de către reclamanţi şi care a făcut obiectul procesului de privatizare; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC R. SA la 17 aprilie 2008 având ca obiect constatarea decăderii reclamanţilor din dreptul lor de a accepta succesiunea defunctului Teodorescu Ion şi a luat act de renunţarea aceleiaşi pârâte la cererea reconvenţională formulată la 23 ianuarie 2003, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu, acordarea unui drept de retenţie asupra acestuia si instituirea unui sechestru judiciar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele aspecte.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei SC R. SA Giurgiu, a constatat că aceasta a rămas fără obiect atâta timp cât reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâta SC R. SA Bucureşti.
În privinţa excepţiei netimbrării s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori ai defunctului Teodorescu Ion prin actele depuse la dosar, respectiv certificatele de moştenitor nr. 32 din 01 iunie 1998, nr. 566 din 13 mai 1987, nr. 2183 din 22 noiembrie 1994, nr. 180 din 10 noiembrie 1997 si nr. 286/95 din 14 noiembrie 1956, această calitate le-a fost recunoscută cu autoritate de lucru judecat şi de către instanţa de judecată - respectiv Judecătoria Giurgiu, care prin sentinţa civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 le-a admis acţiunea, constatând că imobilul a fost naţionalizat abuziv şi ilegal şi dispunând restituirea acestuia către reclamanţi.
În privinţa excepţiei prescrierii dreptului la acţiune conform Legii nr. 10/2001 tribunalul a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Codului civil (art. 480), considerând-o o acţiune în revendicare.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocată de acesta, tribunalul a considerat-o de asemenea neîntemeiată, în condiţiile în care acesta a fost citat în cauză în calitate de chemat în garanţie la cererea pârâtei potrivit dispoziţiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, iar obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul privatizării.
Excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtă, a fost analizată odată cu fondul cauzei.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, s-a reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 742/1914 a fost confirmat si consolidat prin sentinţa civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 pronunţată de Judecătoria Giurgiu, care a statuat, că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut în mod ilegal si abuziv, prin urmare, Statul Român nefiind niciodată proprietarul acestuia.
Faţă de faptul ca reclamanţilor li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilităţii titlului cu care acesta era deţinut de către stat, este evident că aceştia aveau "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum înţelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să li se recunoască, deopotrivă accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acţiunea în revendicare.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâtă, tribunalul a observat ca cei dintâi se află în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanţilor.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că trebuie respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a A.V.A.S., tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată.
Astfel, s-a reţinut că prin Legea nr. 99/1999 s-a introdus în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, art. 324 potrivit căruia instituţiile publice implicate, asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de către stat; în acest scop, instituţiile publice implicate urmând să plătească societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1), o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile.
Este adevărat că acest text de lege, mai exact art. 32/4 alin. (1) – (3) a fost abrogat ulterior prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, dar aceeaşi lege în art. 30 alin. (3) a prevăzut că dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia (cum este şi cazul contractului de vânzare-cumpărare în speţă încheiat de pârâta în cadrul procesului de privatizare). Prin urmare va fi admisă şi cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin instituţiile sale implicate în procesul de privatizare, Ministerul Finanţelor Publice şi a A.V.A.S., al căror obiect l-a constituit si imobilul în litigiu şi va constata că pârâta este îndreptăţită la despăgubiri din partea acestora, despăgubiri ce se vor stabili conform alin. (3) din art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, de comun acord de către parţi sau prin justiţie, în caz de divergenţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel SC R. SRL, D.G.F.P. Giurgiu - în numele Ministerului Finanţelor Publice şi A.V.A.S.
În susţinerea motivelor de apel, SC R. SA a susţinut că
1. nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997
2. a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune susţinând că acţiunea în revendicare este inadmisibilă
3. în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor
4. a arătat că sentinţa civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, nu îi este opozabilă întrucât nu au fost parte în acel litigiu
5. în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, apelanta a apreciat că instanţa de fond a omis în dispozitiv să precizeze suma concretă cu care urmează a fi despăgubiţi, astfel că în subsidiar solicită să se precizeze suma de 647.500 lei ce li s-ar datora cu titlu de despăgubire.
În motivarea apelului, D.G.F.P. Giurgiu - pentru Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa atacată pentru nelegalitate întrucât instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 32/4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare si art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
In motivarea apelului, A.V.A.S. a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată arătând că art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 instituie necesitatea existentei unei hotărâri definitive si irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foştii proprietari.
Cu majoritate de voturi, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelurile prin decizia nr. 243 A din 15 aprilie 2009 reţinând următoarele.
Critica vizând necesitatea timbrării prezentei acţiuni la valoare a fost respinsă întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
A considerat că nu este întemeiată nici critica vizând prescripţia dreptului la acţiune urmare neformulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât aceste aspecte vizează eventual contestaţiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei sau deciziei emise conform acestei proceduri şi nu acţiunile în revendicare, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate ale părţilor în litigiu.
Cât priveşte excepţia inadmisibiliăţii, curtea a reţinut că prezenta acţiune în revendicare este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiţia "unităţii deţinătoare", în sensul dat de art. 21 din Legea nr. 10/2001, şi nici în ipoteza art. 29 alin. (3).
Cât priveşte pretinsa inadmisibilitate a acţiunii în revendicare Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia nr. 33/2008 a statuat că ,, nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Pe fondul litigiului, curtea a reţinut că reclamanţii au prezentat un titlu mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.
Nu a fost primită nici critica apelantei pârâte referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce i se datorează cu titlu de despăgubire întrucât în acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 32/4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în sensul că acestea vor fi stabilite de comun acord de părţi şi numai în caz de divergenţă în justiţie. Atâta timp cât părţile implicate nu au parcurs procedura stabilirii de comun acord a despăgubirilor nu se poate constata, de plano, că ar exista divergentă sub acest aspect.
Au fost respinse ca nefondate şi celelalte două apeluri formulate cu privire la cererea de chemare în garanţie.
S-a apreciat că nu se poate retine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu ar avea calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, sub aspectul soluţionării cererii de chemare în garanţie întrucât statul, prin efectul Legii nr. 15/1990 a cedat acţiunile societăţilor comerciale, ca atare, pentru opozabilitate, are calitate procesuală pasivă într-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul procesului de privatizare, alături de instituţiile implicate în procesul de privatizare conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată.
Nu au fost primite nici criticile formulate de A.V.A.S. cu privire la o eventuală prematuritate a cererii de chemare în garanţie, întrucât "existenta unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care a fost admisă acţiunea în revendicare" nu presupune neapărat o judecare separată a celor două acţiuni, fiind posibilă judecarea concomitentă a celor două capete de cerere. De altfel, prin judecarea concomitentă a acţiunii în revendicare cu cererea de chemare în garanţie nu se ajunge la situaţia admiterii acţiunii privind obligaţia de despăgubire, anterior existentei hotărârii de admitere a acţiunii în revendicare, în mod irevocabil, pentru a se pune problema de o eventuală prematuritate, cele două fiind deopotrivă soluţionate.
Pe de altă parte, instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată, reţinând că prezentul contract de vânzare-cumpărare intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 32/4, fiind încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002. În nici un caz, nu se pune problema inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, cum eronat susţine apelanta, în acest caz nefiind incidente dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ci dispoziţiile speciale reprezentate de dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997.
Cât priveşte critica formulată de A.V.A.S. cu privire la cuantumul despăgubirilor, nu a fost primită de curte pentru aceleaşi considerente ca cele avute în vedere la respingerea motivului de apel formulat de pârâta SC R. SRL cu privire la aceste aspect, ambele părţi urmând să parcurgă procedura prevăzută de lege.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs chematele în garanţie D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.V.A.S. şi pârâta SC R. SA.
Chemata în garanţie D.G.F.P. Giurgiu şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile art. 23/4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în sensul că în procesul de privatizare mandatarul statului nu este Ministerul Finanţelor Publice, ci A.V.A.S., iar cererea de chemare în garanţie a Statului Român nu este întemeiată.
In motivarea recursului formulat de chemata în garanţie A.V.A.S., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a învederat că în mod greşit a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. întrucât în cauză nu există încă o hotărâre irevocabilă prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunului către foştii proprietari, aşa cum prevede art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. De asemenea, trebuia dovedit că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social al acesteia.
Pârâta SC R. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor întrucât certificatul de calitate de moştenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu are aceleaşi efecte cu un certificat de moştenitor
2. în cazul valabilităţii titlului său de proprietate are aplicabilitate principiul error communis facit ius
3. sentinţa nr. 166 din 14 ianuarie 1998 a Judecătoriei Giurgiu nu îi este opozabilă pentru că nu a fost parte în acel proces
4. în cauză trebuiau aplicate dispoziţiile art. 29 al Legii nr. 10/2001, imobilul fiind evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale, iar reclamanţii au dreptul doar la despăgubiri
5. greşit s-au restituit 1130 mp teren când, în realitate există acte doveditoare doar pentru suprafaţa de 816 mp, precizând că în actul de naţionalizare terenul preluat a avut 816 mp
6. greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în acest sens a statuat şi Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008 obligatorie pentru instanţe
7. soluţionând cererea de chemare în garanţie a considerat greşit că este neîntemeiată critica referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire.
Recursul declarat de chemata în garanţie D.G.F.P. Giurgiu pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat pentru considerentele care succed.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 32/4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată rezultă că numai instituţia implicată în privatizare, în cazul de faţă A.V.A.S., are obligaţia de a repara prejudiciul produs societăţii comerciale în urma restituirii către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv, ca atare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are nici obligaţie în acest sens, motiv pentru care se impune casarea parţială a deciziei şi sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursurile declarate de A.V.A.S. şi SC R. SA nu sunt fondate.
Referitor la recursul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S. nu se poate reţine critica privitoare la prematuritatea cererii de chemare în garanţie.
Prin acţiunea introductivă reclamanţii au revendicat imobilul evidenţiat în patrimoniul SC R. SA, iar aceasta din urmă, pentru a-şi asigura repararea prejudiciului pe care îl va suferi, a chemat în garanţie instituţia abilitată legal să suporte dezdăunarea.
Este adevărat că Legea specială, respectiv art. 32/4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată condiţionează obligaţia A.V.A.S. de existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de restituire, însă, în speţă, datorită particularităţilor cauzei deduse judecăţii, s-a creat o situaţie atipică în care ambele acţiuni, revendicarea şi repararea prejudiciului, să fie soluţionate deopotrivă. Nu se poate susţine că nu ar exista o hotărâre irevocabilă, anterioară, privind restituirea imobilului, întrucât instanţele au soluţionat mai întâi acţiunea în revendicare şi, ca urmare a restituirii imobilului către foştii proprietari, au admis şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Ca atare, hotărârea anterioară o constituie tocmai soluţia dată în acţiunea în revendicare.
Trebuie menţionat că art. 32/4 alin. (1) al O.U.G. nr. 88/1997 nu condiţionează obligaţia de reparare a prejudiciului de cuprinderea imobilului în capitalul social al societăţii, astfel încât nu va fi reţinută nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului.
Aspectele privitoare la cuantumul prejudiciului raportat la valoarea contabilă a imobilului sau la valoarea sa de piaţă nu fac obiectul prezentei cauze, ele urmând a fi analizate de părţile implicate pe cale amiabilă, sau, în caz de divergenţă, printr-o acţiune în justiţie.
Referitor la recursul declarat de pârâta SC R. SA.
1. Nu se poate reţine că certificatul de calitate de moştenitor nr. 32 din 1 iunie 1998 nu ar avea aceeaşi forţă probantă cu un certificat de moştenitor.
Potrivit prevederilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi a activităţii notariale, certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase şi cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă moştenitorii şi-au împărţit averea prin bună învoială.
Art. 84 din Legea citată dispune că „în cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor”.
Referitor la puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, respectiv a celui de calitate de moştenitor, Legea nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, şi-a fixat preferinţele sale, fiind categorică şi fără echivoc, în sensul că „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte”.
Din dispoziţia legală citată rezultă că, odată emis de notarul public, certificatul de moştenitor, sau de calitate de moştenitor nu poate fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părţile litigante, întrucât atare act, în puterea Legii, face dovada deplină, printre altele şi asupra calităţii de moştenitor, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
2. Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Ca atare, în cadrul acţiunii în revendicare, trebuie aplicate criteriile obişnuite de comparare a titlurilor, plecând de la premisa că ambele sunt valabile. In cadrul acestei comparări preferabilitatea unui titlu nu echivalează cu valabilitatea sa, motiv pentru care nu se va analiza întrunirea tuturor condiţiilor teoriei aparenţei în drept pentru a se stabili valabilitatea titlului prezentat de SC R. SA.
Dintre cele două titluri prezentate este evident că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, acesta fiind şi consolidat prin sentinţa civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu. Elementul precumpănitor în stabilirea acestei preferabilităţi este faptul că titlul pârâtei nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar, statul, care a preluat abuziv imobilul, aspect stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa amintită.
3. Contrar susţinerilor recurentei, sentinţa nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu îi este opozabilă.
Susţinând inopozabilitatea sentinţei civile nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a constatat că imobilul a fost naţionalizat ilegal şi s-a dispus restituirea lui către reclamanţi, recurenta ignoră faptul că hotărârile, ca mijloace de probă (prezumţii legale) se impun şi terţilor, cu precizarea că aceştia au posibilitatea să facă dovada contrară acestor prezumţii care, faţă de ei, au caracter relativ, probă ce în speţă nu a fost făcută.
Recurenta face confuzie între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, care presupune într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte şi autoritatea lucrului judecat să se impună numai părţilor şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte, ce se manifestă în relaţia cu terţii, interzicând acestora să le ignore şi să le încalce, câtă vreme nu fac dovada altei realităţi juridice.
De aceea, susţinând că hotărârea nu produce nici un efect asupra ei pentru că, nefiind parte în proces, nu-i este opozabilă, recurenta pretinde de fapt să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicţionale intrate în puterea lucrului judecat, ca şi cum acestea nu ar exista şi fără a demonstra contrariul celor statuate de acestea, ceea ce i-ar fi fost permis din poziţia ei de terţ.
4. În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 întrucât reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. De altfel, art. 29 din Legea 10/2001 a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
In consecinţă, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29, fost art. 27, în redactarea iniţială.
Instanţele investite cu soluţionarea cererilor privind restituirea unor astfel de imobile trebuie să verifice şi să stabilească valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcţie de acest aspect urmează a aprecia asupra măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptăţite.
5. În mod corect instanţa de apel a dispus restituirea către reclamanţi a suprafeţei de teren de 1130 mp.
Potrivit titlului de proprietate al autorului reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 742 din 11 iunie 1914, terenul a avut o suprafaţă de 1159 mp. Prin Decretul nr. 92/1950 a fost naţionalizată doar o parte a terenului, mai exact 816 mp şi 141 mp suprafaţă construită, care au făcut obiectul procesului de privatizare şi au trecut în posesia SC R. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria GR nr. 00016 din 19 septembrie 1994 emis de Consiliul Judeţean Giurgiu. Expertiza de specialitate efectuată în cauză, a concluzionat, pe baza înscrisurilor prezentate şi a măsurătorilor, că în prezent, terenul revendicat de reclamanţi şi evidenţiat în patrimoniul societăţii are 1130 mp, astfel încât instanţa, în mod corect a omologat acest raport.
6. Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens Legea prevede o anumită procedură pentru a se putea
obţine restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere Legea fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun şi anume, acţiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţia între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Un alt argument în susţinerea acestei afirmaţii îl constituie şi faptul că prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate de proprietate s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. In această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
7. Instanţa nu a indicat, în mod concret, suma ce se datorează cu titlu de despăgubire întrucât acest aspect urmează a se stabili de comun acord între societăţile implicate, conform art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 şi numai în caz de divergenţă prin justiţie. Or, în speţă nu s-a dovedit a exista vreo divergenţă cu privire la acest cuantum între părţile interesate.
Faţă de aceste considerente recursurile formulate de chemata în garanţie A.V.A.S. şi de pârâta SA R. SA se vor respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de chemata în garanţie D.G.F.P. Giurgiu, pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 243 A din 15 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 102 din 19 iulie 2008 a Tribunalului Giurgiu în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC R. SA şi de chemata în garanţie A.V.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 489/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 843/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
