ICCJ. Decizia nr. 6648/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6648/2010
Dosar nr. 39770/3/200.
Şedinţa publică din 9 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 989/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul P.V. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost precizată; s-a anulat dispoziţia contestată nr. 2124 din 14 decembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligată intimata să acorde măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de intimată sau despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
S-a reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită şi că potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile nu pot fi cuantificate în actualul stadiu al litigiului, ci vor fi stabilite în condiţiile prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei au declarat apel părţile.
În apelul său, Primăria Municipiului Bucureşti a arătat că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită, fapt ce reiese din Decizia civilă nr. 4693/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Al doilea motiv de apel vizează imposibilitatea şi nelegalitatea acordării de bunuri în compensare în condiţiile în care, prin nota nr. 47/2008 emisă de Primarul General, se arată neechivoc că Primăria Municipiului Bucureşti nu dispune de altfel de bunuri.
Sub acest aspect, apelul a fost admis, iar sentinţa a fost schimbată în parte în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti de a acorda reclamantei bunuri şi servicii în compensare.
Cu privire la apelul declarat de reclamant, acesta a criticat faptul că în speţă nu au fost aplicate dispoziţiile deciziei nr. 52/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform cărora judecătorul avea dreptul şi obligaţia stabilirii şi a cuantumului despăgubirilor, în condiţiile în care dispoziţia atacate era emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
A mai arătat reclamantul că respingerea cererii sale de a i se restitui în natură imobilul teren, nu a fost motivată.
Apelul a fost considerat fondat sub următoarele aspecte.
Dispoziţia atacată de reclamant a fost emisă în anul 2003, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Potrivit Deciziei nr. 52/2007 invocată de reclamant într-o atare situaţie, judecătorul poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite la reparaţii.
În speţă, aceste despăgubiri au şi fost calculate prin raportul de expertiză efectuat în cauză ( pagina 91 - 94 dosar fond) şi care sunt de 259.167 Euro.
În aceste condiţii, judecătorul fondului avea şi dreptul, dar şi obligaţia stabilirii cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul şi s-a dispus schimbarea în consecinţă a sentinţei.
Deşi critica referitoare la restituirea în natură a terenului este echivocă, remarcându-se doar nemotivarea acestei măsuri, s-a constatat că respingerea cererii de restituire în natură a fost motivată în cadrul unui paragraf, prin aceea că terenul neocupat se afla situat între două blocuri de locuinţe şi este afectat de căii de acces ale acestora.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, respectiv cea de anulare a Dispoziţiei nr. 2124/2003.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti care a susţinut în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. următoarele motive de nelegalitate:
Înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului, iar la art. 16 din Titlul VI se prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de ordinul Prefectului.
Dispoziţiile art. 16 din titlul VII prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Se susţine că nu se pot ignora nici prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunţată în dosar nr. 12/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor în cazul deciziilor dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.
Practic, în raport de dispoziţiile invocate, dispoziţia contestată va fi reanalizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o emită o decizie sau după caz dispoziţie de acordare a maşinilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Aşadar, în speţă, instanţa de judecata se putea pronunţa în condiţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a obliga pârâţii la a emite o dispoziţie ca urmare a notificării cu care a fost sesizata şi nu a soluţiona notificarea în sensul voit de parte.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Asupra excepţiei invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că excepţia lipsei de interes, invocată de intimatul-reclamant P.V. este nefondată pentru considerentele ce succed:
Lipsa de interes este o excepţie de fond ce priveşte exerciţiul dreptului la acţiune care are ca sancţiune respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes în situaţia în care lipseşte acest interes sau când acesta nu îndeplineşte anumite cerinţe.
Susţinerile intimatul-reclamant P.V., referitoare la lipsa de interes în exercitarea recursului de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti vizează lipsa caracterului personal al interesului.
În speţa supusă judecăţii, subzistă acest caracter personal al interesului recurentei de a exercita recursul; acesta constă în folosul practic ce îl vizează pe cel ce recurge la forma procedurală, producându-se asupra titularului dreptului de a exercita recursul. Aceasta deoarece prin Decizia civilă recurată s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în cuantum de 259.167 Euro, echivalent în lei.
Pe fond, recursul declarat de pârâtă nu poate fi primit.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 1 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, aceste măsuri putând consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Criticile recurentei privind greşita aplicare a deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi incidenţa art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu pot fi primite.
În mod just prin Decizia instanţei de apel s-a reţinut că Decizia prin care s-a soluţionat notificarea a fost emisă la data de 14 decembrie 2003, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a statuat că prevederile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel din perspectiva reglementării de asemenea a conţinutului art. 16 alin. (1)-(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin notificările soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora unităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în temeiul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, precum şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în drept de art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta erau în vigoare la data emiterii actului.
Pentru aceste considerente, în mod corect instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul stabilirii drepturilor reclamantului în cuantum de 259.167 Euro echivalent în lei.
Nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat cu consecinţa menţinerii sentinţei civile în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de interes invocată de intimatul-reclamant P.V.
Respinge recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 168A din 08 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6647/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6596/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
