ICCJ. Decizia nr. 6651/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6651/2010
Dosar nr. 253/2/2010
Şedinţa publică din 9 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 23 aprilie 2007, reclamantul M.P.N.G. a solicitat în temeiul Legii nr. 554/2004 în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, B.I.A.S. şi B.L. anularea dispoziţiei nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 66 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Motivându-şi cererea, reclamantul a arătat că Decizia contestată este nelegală întrucât nu a ţinut seama de faptul că în calitatea lui de chiriaş al apartamentului mai sus menţionat, a cumpărat acest spaţiu în temeiul Legii nr. 112/1995, apartament în care locuieşte şi în prezent fapt ce-1 îndreptăţeşte să promoveze prezenta acţiune, arătând totodată că hotărârile judecătoreşti ce au declarat nul contractul său de vânzare-cumpărare nu a ţinut seama de o serie de acte şi fapte juridice probate în cauză, astfel încât şi acestea sunt nelegale.
Prin sentinţa civilă nr. 2013 din 4 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâţii B.I.A.S. şi B.L. şi a declarat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Soluţia a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 365 din 31 ianuarie 2008, care, respingând recursul reclamantului, a reţinut, că deşi dispoziţia contestată are caracterul unui act administrativ, competenţa în soluţionarea contestaţiei revine potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii emitente.
Investit, cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 759 din 30 aprilie 2008 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins contestaţia formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul are calitatea de terţ în raport cu Decizia contestată, decizie emisă pe numele pârâţilor B.I.A.S. şi B.L., conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin Decizia civilă nr. 65 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Recursul declarat de reclamant a fost admis prin Decizia nr. 9046 din 5 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a casat Decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Decizia recurată a fost apreciată ca nelegală, deoarece calitatea procesuală a reclamantului a fost analizată în raport de dispoziţiile dreptului comun, deşi prin sentinţa apelată se reţine şi lipsa calităţii procesuale active, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, faţă de care se stabilise competenţa tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a pricinii prin Decizia civilă nr. 365 din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte.
Raportat la faptul că prin Decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut că reclamantul se află în ipoteza unei contestaţii întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să analizeze legalitatea sentinţei apelate faţă de prevederile acestui text şi nu în raport de dispoziţiile dreptului comun.
Rejudecând cauza Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 184 A din 11 martie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul M.P.N.G., reţinând că în mod corect prima instanţă a stabilit în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că reclamantul neavând calitatea de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale de reparaţie, nu poate uza de calea specială a contestaţiei pusă de legiuitor numai la îndemâna persoanelor care pot justifica o atare calitate.
Persoanele care nu sunt vizate de textele de lege citate, au la îndemână mijloace de apărare a dreptului de proprietate reglementate de dreptul comun.
Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul M.E.G. a declarat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 4, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând criticile de nelegalitate recurentul-reclamant a susţinut în esenţă, că instanţa nu a fost alcătuită din aceeaşi judecători care au pronunţat Decizia civilă nr. 65 din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, contrar precizările făcute de instanţa de recurs, a depăşit puterile judecătoreşti, întrucât faţă de înscrisurile existente la dosarul cauzei, îi confirma dreptul de persoană îndreptăţită potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de a cere anularea pentru fraudă la lege a dispoziţiei nr. 6724 din 8 noiembrie 2006, fiind privat de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată de măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă, stabilită potrivit standardelor internaţionale, de evaluare.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a legii fiind lipsită de temei legal întrucât judecătorii care au pronunţat hotărârea au căutat să-i creeze o situaţie şi mai grea, obligându-l la plata sumei de 3570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Faţă de cele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi în rejudecare admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale aplicate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., referitoare la incompatibilitate sunt de natură imperativă, astfel că nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
Este adevărat însă că, incompatibilitatea este limitată de lege numai la cazurile anume menţionate şi se referă la acei judecători care au judecat fondul pricinii.
In speţă, judecătorii s-au pronunţat asupra unor chestiuni de drept, astfel încât nu poate fi incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Este nefondată şi critica recurentului-reclamant că instanţa de apel şi-ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti semnifică un exces de putere, situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, săvârşind acte care intră în atribuţiile unei alte autorităţi decât cea judecătorească, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Critica referitoare la conţinutul dispoziţiei nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, la faptul că pârâţii nu sunt proprietarii apartamentului restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că au indus în eroare organele abilitate, săvârşind mai multe infracţiuni de fals, fals material, fals privind identitatea, nu poate fi încadrată în cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.8 C. proc. civ., deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel că nesocotirea acelei dispoziţii de procedură atrage casarea hotărârii.
Or, prin Decizia de casare, s-a statuat că instanţa de apel, trebuie să analizeze legalitatea sentinţei apelate raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi nu în raport de dispoziţiile dreptului comun.
Sub acest aspect, obiect al acţiunii introductive de instanţă îl reprezintă cererea de anulare a dispoziţiei nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti prin care s-a restituit pârâţilor B.I.A.S. şi B.L. apartamentul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Rezultă fără putinţă de tăgadă că acţiunea în anularea dispoziţiei a fost promovată de recurentul-reclamant M.P.N.G., care este terţ în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarii dispoziţiei de restituire în natură.
Or, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, „Decizia sau după caz dispoziţia motivată de respingerea notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită (.).
Calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, reclamantul neavând această calitate, cum corect au statuat ambele instanţe.
Nefondată este şi critica, vizând obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind în culpă procesuală.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.P.N. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6652/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6650/2010. Civil → |
|---|
