ICCJ. Decizia nr. 6750/2010. Civil. întoarcere executare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6750/2010
Dosar nr. 479/208/2009
Şedinţa publică din 15 decembrie 2010
Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 911 din 4 mai 2009, Judecătoria Caransebeş, a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 5 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia Română pentru Tineret D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi cu chemata în garanţie C.A.S. Caraş-Severin.
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 84.031,165 RON, reprezentând plată nedatorată.
A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 78.566,835 RON, reprezentând dobânda medie bancară şi indicele de inflaţie.
A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie a C.A.S. Caraş-Severin.
A fost obligată pârâta la 3.291 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată şi a fost respinsă, ca atare, având în vedere că, prin adoptarea O.U.G nr. 51/1998, Guvernul României a reglementat valorificarea creanţelor neperformante sau a unor creanţe fiscale, înţelegând prin aceasta să adopte o procedură mai rapidă prin care Statul, prin intermediul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, să-şi încaseze aceste creanţe.
Fiind o reglementare cu caracter special, procedura de executare silită s-a supus regulilor prevăzute în O.U.G nr. 51/1998, care se completează cu dispoziţiile C. proc. civ..
Prin această ordonanţă de urgenţă se reglementează, în mod expres, doar procedura de executare silită în vederea încasării creanţelor bugetare, fără a se face vreo referire la situaţia în care, în urma contestaţiilor la executare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti ar fi obligată să restituie sume încasate nelegal.
Prin urmare, întrucât, în conţinutul O.U.G. nr. 51/1998, nu se regăseşte niciun fel de dispoziţie specială cu privire la întoarcerea executării, sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ., inclusiv cu privire la termenul de prescripţie în care se poate solicita restabilirea situaţiei anterioare desfiinţării titlului executoriu.
În aceste condiţii, prescripţia dreptului de a cere întoarcerea executării se supune regulilor generale cuprinse în C. proc. civ., termenul de prescripţie fiind identic cu cel în care se poate cere executarea silită, şi anume de 3 ani.
În cazul de faţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 08 iunie 2006, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 2108 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin care s-a dispus anularea formelor de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003. Cum cererea de întoarcere a executării a fost formulată la data de 03 martie 2009, înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă.
Pe fond, Curtea a constatat că acţiunea este întemeiată în parte.
Prin înştiinţarea de plată din 12 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declanşat procedura de executare silită în vederea încasării unei creanţe de 2.978.906.573 RON preluate de la C.A.S. Caraş-Severin, prin protocolul nr. 34 din 14 noiembrie 2003.
Împotriva actelor de executare silită îndeplinite de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Fundaţia Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane a formulat contestaţie în termenul legal şi prin decizia nr. 2108 din 08 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis contestaţia la executare şi s-a dispus anularea formelor de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003.
Până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei la executare, reclamanta, în baza ordinelor de plată din 03 februarie 2004, a achitat suma totală de 840.311.653 lei vechi în contul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, menţionată în chiar cuprinsul actului de executare contestat.
Întrucât pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat să restituie sumele de bani astfel încasate şi nedatorate, conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta a formulat cererea de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 4041 alin. (2) C. proc. civ.:„Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit”.
Prin urmare, bunurile, deci, şi sumele de bani asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, în speţă, reclamantei Fundaţia Română pentru Tineret „D.” Băile Herculane.
Aceste prevederi sunt în concordanţă cu principiul potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi fără justă cauză.
Pentru aceste argumente, Curtea a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să restituie suma de 84.031,165 RON încasată nelegal.
În ceea ce priveşte, însă, restituirea acestor sume indexate cu dobânda şi indicele de inflaţie, Curtea a respins această cerere, având în vedere că, potrivit art. 1088 C. civ., reclamanta putea solicita numai dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, şi aceasta a fost respinsă, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nefăcând nici o dovadă din care să rezulte că sumele încasate nelegal, de la reclamantă, au intrat în contul chematei în garanţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Fundaţia Română pentru Tineret D. şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
I. Reclamanta Fundaţia Română pentru Tineret D. a criticat hotărârea, pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, s-a respins cererea reclamantei referitoare la acordarea dobânzii medii bancare şi reactualizarea sumei în funcţie de rata inflaţiei atât timp cât obligaţia pârâtei, de a restitui suma stabilită în decizia nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, trebuia adusă la îndeplinire de la momentul pronunţării acesteia, în mod voluntar.
Pârâta datorează cel puţin dobânda legală pentru sumele de bani încasate şi folosite.
Dispoziţiile art. 1088 C. civ. nu sunt incidente în speţă deoarece între părţi nu există relaţii contractuale, obligaţia de a restitui suma de 84.031,165 RON născându-se prin efectul legii, respectiv al art. 4041 C. proc. civ..
Expertiza în care s-au calculat dobânda medie bancară şi indicele de inflaţie nu a fost contestată de către pârâtă, care, astfel, şi-a însuşit concluziile acesteia privind sumele de bani menţionate în cuprinsul actului.
2. În mod greşit, cu încălcarea art. 274 C. proc. civ., instanţa a micşorat cheltuielile de judecată datorate de pârâtă, reducând taxa de timbru la 3.291 RON, deşi reclamanta a achitat suma de 4.499,16 RON, cu acest titlu, sumă la plata căreia, cel puţin, trebuia să fie obligată partea adversă.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea, în parte, a sentinţei recurate, în sensul obligării pârâtei şi la plata sumei de 78.566,835 RON reprezentând dobândă medie bancară şi indicele de inflaţie, precum şi a sumei de 4.499,16 RON cheltuieli de judecată în fond.
II. Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat sentinţa, pentru următoarele motive:
1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la excepţia necompetentei funcţionale a secţiei civile, având în vedere faptul că, prin întâmpinarea formulată, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepţia anterior menţionată, solicitând declinarea cauzei la secţia comerciala a aceleiaşi instanţe, spre competentă soluţionare.
Procedura executării silite s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor speciale, reglementate prin O.U.G. nr. 51/1998. De asemenea, contestaţia la executare a fost soluţionata de către instanţele comerciale, competenţa fiind stabilită conform aceleiaşi ordonanţe.
Este, prin urmare, evident ca orice litigiu izvorât din procedura silită se soluţionează cu respectarea regulilor speciale de procedură prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, care se completează cu dispoziţiile C. proc. civ..
În cauză, operează dispoziţiile speciale prevăzute de art. 45 O.U.G. nr. 51/1998, în sensul că: „Cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art. 38, sunt de competenţa Curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului(…)”.
În contextul în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitatea de pârâtă în cauză, iar sediul acesteia se afla în Municipiul Bucureşti, competenţa materială şi teritorială de judecare a cererii aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
2. În mod greşit, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 O.U.G. nr. 51/1998, „termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, daca legea nu prevede un termen mai scurt”.
Astfel cum intimata reclamantă susţine, prin cererea de chemare în judecată, aceasta solicită întoarcerea executării silite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în data de 08 iunie 2006, iar acţiunea este înregistrată pe rolul instanţei în luna martie 2009, cu depăşirea termenului special de prescripţie.
3. În mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a refuzat sa restituie sumele de bani încasate şi nedatorate, conform deciziei civile nr. 2108/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie(...)”.
Prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat exclusiv cu privire la contestaţia la executare cu care a fost învestită, fără a dispune cu privire la sumele de bani (nefiind învestită în acest sens).
Mai mult decât atât, astfel cum însăşi intimata susţine, plata sumei de 84.031,165 RON a fost achitată în anul 2004, decizia invocată fiind pronunţata în 2006. Prin urmare, motivarea instanţei de fond că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ar fi încasat şi reţinut în mod nelegal suma sus-menţionată este greşită.
4. O alta critică vizează cheltuielile de judecată. Având în vedere că acţiunea formulată a fost admisă în parte, în mod greşit, în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., instanţa de fond a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea atât a recursului, cât şi a excepţiilor, cu consecinţele specifice, iar, pe fond, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimata intervenientă C.A.S. Caraş-Severin şi recurenta reclamantă Fundaţia Română pentru Tineret D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor, respectiv a recursului declarat de pârâtă, ca nefondate.
Recurenta reclamantă a depus şi un raport de expertiză extrajudiciară privind calculul dobânzii şi indicelui de inflaţie, pentru mai multe variante de perioade, înscris comunicat şi recurentei pârâte.
Înalta Curte va proceda la analizarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârâtă deoarece criticile sale, în cea mai mare parte, vizează debitul principal, iar soluţionarea acestora este determinantă şi pentru rezolvarea recursului formulat de reclamantă, ale cărei critici se referă la cereri accesorii acestui debit, respectiv dobânda şi indicele de inflaţie aplicabile datoriei principale.
I. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Recurenta pârâtă a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii, respectiv secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă funcţională a acesteia, ca secţie civilă, în soluţionarea cauzei, excepţie invocată prin întâmpinarea formulată în dosar, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Critica sus-menţionată, ce comportă analiză din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Potrivit motivului de recurs sus-menţionat, se poate cere casarea hotărârii când, prin aceasta, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..
Prin încheierea din 28 octombrie 2009, instanţa a soluţionat excepţia menţionată, în sensul respingerii, argumentat de absenţa unei prevederi legale, în cuprinsul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, prin care să se stabilească, în mod expres, competenţa secţiei comerciale în soluţionarea unui asemenea litigiu.
În ceea ce priveşte legalitatea soluţiei Curţii asupra excepţiei în discuţie, această susţinere va fi verificată raportat la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 din cod şi este, de asemenea, neîntemeiată.
Conform motivului de recurs prevăzut în textul de lege enunţat mai sus, în forma în vigoare la data declarării căii de atac, se poate cere casarea hotărârii când aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Textul se referă la competenţa altei „instanţe”, ceea ce presupune încălcarea unor norme de competenţă jurisdicţională (materială sau teritorială) sau generală (competenţa instanţelor judecătoreşti în raport de competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională), iar nu la „competenţa” în cazul secţiilor din cadrul aceleiaşi instanţe.
În lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile specializate ale curţilor de apel, tribunalelor sau judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe în sensul dispoziţiilor C. proc. civ. care reglementează competenţa, ci implică o împărţire administrativă, la care s-a procedat în condiţiile Legii privind organizarea judiciară nr. 304/2004.
Sub acest aspect, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din legea indicată mai sus arată că justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare, judecătorii.
De asemenea, potrivit art. 35 alin. (2) din Lege, „În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale(…)”.
Prin urmare, legea face distincţie între „instanţe” şi „secţii” ale aceleiaşi instanţe şi, cum motivul de recurs vizează doar încălcarea competenţei altei „instanţe”, iar nu a unei secţii din cadrul acesteia, nu se poate obţine casarea hotărârii pronunţate de o instanţă competentă material şi teritorial în soluţionarea litigiului, dar, nu şi de secţia specializată din cadrul acesteia, în raport de natura cauzei.
Nu este relevant care dintre secţiile instanţei competente jurisdicţional a rezolvat un anume proces, atât timp cât instanţa respectivă era competentă să procedeze la judecata lui.
În speţă, nu s-a contestat că judecata acţiunii de faţă aparţine, în primă instanţă, Curţii de Apel Bucureşti, ci doar că, în raport de natura litigiului, una dintre secţiile comerciale ale acestei instanţe ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul, ceea ce, pentru argumentele mai sus arătate, nu poate conduce la casarea sentinţei.
Pe de altă parte, nu se poate reţine încălcarea art. 45 O.U.G. nr. 51/1998 deoarece acesta se referă la competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului, ceea ce, în speţă, s-a respectat, litigiul fiind soluţionat, în primă instanţă, de către Curtea de Apel Bucureşti, sediul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului fiind în Bucureşti.
2. În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în mod corect, prima instanţă a înlăturat dispoziţiile din O.U.G. nr. 51/1998, aplicând dreptul comun în materie, ceea ce a condus la respingerea excepţiei.
Astfel, art. 49 din actul normativ menţionat şi care prevede un termen de prescripţie de 6 luni, în cazul acţiunilor îndreptate împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, calculat de la data la care s-a cunoscut actul sau faptul generator al demersului judiciar face parte din Capitolul IX al Ordonanţei, intitulat „Reguli speciale privind soluţionarea litigiilor”.
În art. 44 din acelaşi capitol se face referire la natura cauzelor supuse regulilor din cuprinsul său, în consecinţă, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, şi anume la litigiile în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică, în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este parte.
În speţa de faţă, cererea reclamantei nu pune în discuţie creanţa preluată de pârâtă de la C.N.A.S. şi C.A.S. Caraş-Severin, având ca obiect contribuţia restantă a reclamantei la Fondul de Asigurări de Sănătate, pentru a se pune, eventual, problema incidenţei art. 49 O.U.G. nr. 51/1998, ci reprezintă o cerere în materie de întoarcere a executării, în sensul restabilirii situaţiei anterioare ca urmare a desfiinţării formelor de executare dispuse în baza unui titlu executoriu.
În absenţa unei dispoziţii speciale privind termenul de prescripţie în cazul unei asemenea cereri de întoarcere a executării, se aplică dreptul comun în materie, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel.
Astfel, întoarcerea executării poate fi solicitată înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, respectiv de trei ani, termen care începe să curgă din momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a desfiinţat titlul pus în executare, conform art. 3 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Nu se pot avea în vedere dispoziţiile din Codul procedură civilă în materie de prescripţie, cum a reţinut instanţa de fond, respectiv ale art. 405 alin. (1), deoarece acestea se referă la dreptul de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, ceea ce nu este cazul.
Cu toate acestea, calculul la care a procedat Curtea, în soluţionarea excepţiei, este corect, întinderea termenului şi momentul de la care curge fiind cele avute în vedere de această instanţă, respectiv trei ani de la pronunţarea deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, acesta fiind împlinit la 8 iunie 2009.
Cum acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei, la data de 3 martie 2009, rezultă că termenul de prescripţie nu a fost depăşit, astfel cum a constatat şi Curtea de Apel Bucureşti, aceasta respingând, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
3. Criticile în legătură cu greşita reţinere, de către instanţă, a refuzului pârâtei de a restitui sumele de bani încasate de aceasta şi nedatorate de reclamantă, potrivit deciziei civile sus-menţionate, pun în discuţie situaţia de fapt stabilită pe acest aspect şi vor fi analizate de Înalta Curte în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe nefiind susceptibilă de apel.
Din această perspectivă, susţinerile sunt neîntemeiate, pârâta nedovedind că, ulterior pronunţării deciziei nr. 2108/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar fi restituit sumele de bani achitate acesteia, de către reclamantă, prin ordinele de plată din 2004, în cuantum total de 84.031,165 RON.
Prin urmare, în mod corect, Curtea a admis acţiunea formulată de reclamantă în scopul recuperării acestor sume, plătite pârâtei în baza unui titlu executoriu desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în consecinţă, nedatorate, şi a dispus obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului la restituirea lor.
Nu prezintă relevanţă că, prin decizia nr. 2108/2006, nu s-a decis şi cu privire la aceste sume de bani, ci doar au fost anulate formele de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003, care a generat plata lor, întrucât dispoziţiile art. 4042 alin. (3) C. proc. civ. permit celui îndreptăţit să solicite restabilirea situaţiei anterioare şi pe cale separată, printr-o cerere adresată instanţei competente.
De asemenea, nu are nicio relevanţă că suma în litigiu a fost achitată în anul 2004, iar decizia care a desfiinţat formele de executare dispuse în baza titlului executoriu ce a determinat plata acesteia a fost pronunţată în anul 2006, decât în ceea ce priveşte data de la care pârâta, pentru argumentele ce se succed, va fi obligată la plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie aferente acestei sume.
Într-adevăr, până la data pronunţării deciziei civile sus-menţionate, suma de 84.031,165 RON a fost deţinută în mod legal, de către pârâtă, dar, ulterior hotărârii, aceasta avea obligaţia să restituie de bună voie suma de bani respectivă, ca o consecinţă a soluţiei date de instanţa de recurs asupra contestaţiei la executare formulate de reclamantă.
Neprocedând în acest sens, în mod corect, prima instanţă a dispus obligarea, pe cale judiciară, a pârâtei de a o plăti, admiţând acţiunea reclamantei cu acest obiect.
4. Critica referitoare la stabilirea greşită a cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă este, de asemenea, nerelevantă faţă de modificarea acestui cuantum de către prezenta instanţă, în sensul majorării, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, inclusiv pe acest aspect, pentru considerentele ce se vor arăta.
Pe de altă parte, susţinerile pârâtei sunt şi neîntemeiate deoarece instanţa de fond a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. în speţă.
Astfel, a dispus obligarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata sumei de 3.291 RON, care reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, de 84.031,165 RON, iar nu la plata sumei de 4.500 RON, taxă judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru întreaga sumă pretinsă prin acţiune.
Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de fond, în raport de soluţia pronunţată asupra cererii principale, de admitere în parte, dispunând aceeaşi soluţie, de admitere în parte, şi în legătură cu cheltuielile de judecată solictate de aceasta.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei pârâte sunt neîntemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta, ca nefondat.
II. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate de reclamantă şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de această parte este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Respingând în totalitate cererea reclamantei, de acordare a dobânzii şi indicelui de inflaţie aferente sumei de 84.031,165 RON, deşi chiar instanţa a recunoscut că părţii i s-ar fi cuvenit, cel puţin, dobânda legală, aceasta a procedat la o greşită interpretare şi înlăturare a dispoziţiilor art. 1088 C. civ..
Astfel, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, textul de lege sus-menţionat nu este incident doar în cazul obligaţiilor contractuale, ci şi în ipoteza celor extracontractuale, cum este cazul în speţă.
În primul rând, dispoziţia legală enunţată face parte din Capitolul VII intitulat „Despre efectele obligaţiilor”, în timp ce efectele convenţiilor sunt tratate distinct, respectiv la Capitolul III din acelaşi Titlu III C. civ..
În cadrul Capitolului VII nu se diferenţiază efectele obligaţiilor în funcţie de izvorul lor sau după un alt criteriu; or, dacă legea nu distinge, nici interpretului nu i se permite să o facă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”).
De asemenea, art. 1088 C. civ. foloseşte termenul generic de „creditor”, care este folosit în cadrul oricărui raport obligaţional, iar nu numai în cuprinsul celui de origine contractuală, pentru a-l desemna pe cel îndreptăţit a primi prestaţia.
Pe de altă parte, fiind incident în cauză, art. 1088 C. civ. conferea reclamantei dreptul de a obţine dobânda legală aferentă sumei principale datorate de pârâtă, dobândă care, în ipoteza în care era inferioară celei solicitate de reclamantă, implica o soluţie de admitere în parte a cererii respective, iar nu o respingere în totalitate.
Din argumentarea primei instanţe privind respingerea pretenţiilor reclamantei sub aspectul dobânzii şi actualizării cu indicele de inflaţie, enunţată în precedent, ar rezulta că soluţia pronunţată este generată de imposibilitatea de a avea în vedere dobânda de o altă natură decât cea cerută de parte, respectiv dobânda legală, faţă de dobânda solicitată ca daună compensatorie.
În privinţa dobânzii cuvenite reclamantei pentru neexecutarea obligaţiei pecuniare de către pârâtă, argumentul este incorect întrucât nu se poate pune problema unei eventuale schimbări a obiectului sau cauzei cererii respective, indiferent de pretenţiile reclamantei cu privire la prejudiciul creat (dobânda medie bancară), art. 1088 C. civ. permiţându-i, în raport de natura obligaţiei băneşti neexecutate de pârâtă, să obţină doar dobânda legală, în limitele căreia, cererea trebuia admisă.
Astfel, de la data pronunţării deciziei nr. 2108 din 8 iunie 2006, pârâta trebuia să restituie sumele de bani încasate nelegal, ce au format obiect al cererii principale, neîndeplinirea acestei obligaţii care derivă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezentând o faptă ilicită a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, ca element al răspunderii civile delictuale.
Prejudiciul produs constă tocmai în lipsirea reclamantei de folosinţa sumei de bani respective, întinderea acestuia fiind fixată de lege, respectiv de art. 1088 C. civ. cu referire la O.G. nr. 9/2000 (art. 2) privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti.
Neîndeplinirea obligaţiei de restituire a sumelor încasate nelegal este imputabilă debitorului Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului deoarece, în urma pronunţării deciziei sus-menţionate, aceasta avea obligaţia să restituie în mod voluntar sumele de bani respective.
Cât priveşte punerea în întârziere a debitorului, fiind vorba despre executarea obligaţiilor ce sunt consecinţa firească a unei hotărâri irevocabile, prin care s-au anulat formele de executare dispuse în baza titlului executoriu din 12 noiembrie 2003, emis de pârâtă, punerea în întârziere nu mai este necesară, aceasta realizându-se prin însăşi hotărârea menţionată.
În concluzie, reclamanta este îndreptăţită să primească dobânda legală aferentă creanţei principale, de la data pronunţării deciziei nr. 2108 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în cuantum de 24.747 RON, calculată potrivit expertizei extrajudiciare depuse la dosar şi necontestată de pârâtă, pentru perioada 8 iunie 2006-31 octombrie 2010, şi în continuare până la plata efectivă a sumei de 84.031 RON.
Referitor la actualizarea creanţei principale, de 84.031 RON, cu rata inflaţiei, şi această cerere este întemeiată întrucât unul dintre principiile fundamentale în materie de răspundere este acela al reparării integrale a prejudiciului produs, în condiţiile art. 998 C. civ..
Rata inflaţiei este menită să acopere un alt prejudiciu decât cel cauzat prin întârziere, şi anume cel generat de deprecierea monedei naţionale, determinat de inflaţie, valoarea unui asemenea prejudiciu constând în diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea sa reală la data executării.
În consecinţă, se impune admiterea cererii reclamantei şi actualizarea sumei principale cu rata inflaţiei, pentru asigurarea recuperării creanţei la valoarea ei reală, această actualizare însemnând 24.142 RON, pentru perioada 8 iunie 2006-31 octombrie 2010, calculată potrivit aceluiaşi raport de expertiză extrajudiciară, comunicat pârâtei şi în legătură cu care aceasta nu a formulat apărări.
2. În legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., de către instanţa de fond, susţinerile reclamantei sunt, în principiu, neîntemeiate deoarece micşorarea taxei judiciare de timbru cuvenită părţii menţionate, în dosarul de fond, a avut loc ca urmare a soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, de admitere în parte a acţiunii, mai puţin în ceea ce priveşte cererile accesorii.
Pe de altă parte, urmare a modificării sentinţei atacate în sensul celor de mai sus, ca urmare a admiterii acţiunii şi pentru dobânda legală şi rata inflaţiei, cheltuielile de judecată datorate reclamantei, de către pârâtă, vor fi majorate şi cu diferenţa de taxă judiciară de timbru achitată de aceasta, în primă instanţă, corespunzătoare pretenţiilor suplimentare admise în recurs.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă; va modifica, în parte, sentinţa atacată, în sensul că va dispune obligarea pârâtei să plătească acesteia suma de 24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 84.031 RON, plătită nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010 şi în continuare până la plata efectivă a acestei sume, precum şi la plata sumei de 24.747 RON, reprezentând dobânda legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000 pentru suma de 84.031 RON, pe aceeaşi perioadă şi în continuare până la data plăţii efective.
În baza art. 274 C. proc. civ., va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli de judecată datorate în plus, în dosarul de fond.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a admiterii în parte a acţiunii, a obligării pârâtei la plata sumei de 84.031,165 RON, a soluţiei pe cererea de chemare în garanţie şi a obligării la 3.291 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei nr. 5 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de reclamanta Fundaţia Română pentru Tineret D. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 24.142 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 84.031 RON, plătită nedatorat, pentru perioada 08 iunie 2006-31 octombrie 2010 şi în continuare până la plata efectivă a acestei sume, precum şi suma de 24.747 RON, reprezentând dobânda legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000 pentru suma de 84.031 RON, pe aceeaşi perioadă şi în continuare până la data plăţii efective.
Dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1.208,16 RON cheltuieli de judecată datorate în plus, în dosarul de fond.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6753/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6749/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
