ICCJ. Decizia nr. 703/2010. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 703/2010
Dosar nr. 30727/3/2007
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 368 din 21 februarie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P.M.R. în contradictoriu cu pârâta P.A.C.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 166 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate, iar potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 167 din aceeaşi lege, hotărârea străină poate fi recunoscută în România dacă îndeplineşte următoarele condiţii.
1. hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
2. hotărârea a fost pronunţată de o instanţă competentă.
3. există reciprocitate în ce priveşte efectul hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Conform art. 167 alin. (2), în situaţia în care hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate că acesteia i-au fost înmânate în timp util citaţia şi actul de sesizare al instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Conform dispoziţiilor prevăzute de art. 167 alin. (3) din aceeaşi lege, omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine atrage caracterul nedefinitiv al hotărârii străine astfel pronunţate.
Conform art. 34 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CE)nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (act normativ obligatoriu pentru România din data de 1 ianuarie 2007), „o hotărâre nu este recunoscută dacă actul sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă".
Acelaşi motiv de refuz al recunoaşterii hotărârilor străine judecătoreşti este prevăzut şi în art. 22 lit. b) din Regulamentul Consiliului UE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (act normativ obligatoriu pentru România din data de 1 ianuarie 2007). Potrivit acestor dispoziţii, „o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ sau, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaşte în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc".
Din analiza hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa franceză, tribunalul a reţinut că această hotărâre nu îndeplineşte prima condiţie prevăzută de art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, respectiv nu este definitivă. În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri s-a menţionat că pârâta „nu a primit citaţia eliberată la data de 10 iulie 2006, în baza art. 684 şi urm. C. civ.; ea nu a fost reprezentată de avocat şi nu a depus concluzii". Rezultă, aşadar, că pârâta nu a luat cunoştinţă de procesul divorţ ce a avut loc în Franţa, iar acesta s-a judecat în lipsa sa. Pentru acest motiv, conform art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, tribunalul a constatat că hotărârea judecătorească străină are caracter nedefinitiv.
Nefiind îndeplinită această condiţie, tribunalul a considerat că nu se mai se impune analizarea şi a celorlalte două, deoarece o asemenea analiză este inutilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul.
Curtea, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel formulate, a reţinut caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
La filele 6-13 (dosar fond) se află depusă o copie de pe hotărârea nr. 294, pronunţată prin lipsă la data de 11 iunie 2007 de Curtea de Apel din Versailles. La fila 3 din sentinţă (fila 8 dosar) se menţionează că „d-na T. nu a primit citaţia eliberată la 10 iulie 2006, în baza art. 684 şi urm. C. civ. Ea nu a fost reprezentată de avocat şi nici nu a pus concluzii".
Sentinţa nu poartă menţiunea rămânerii definitive.
La fila 40 din dosarul de apel se află depusă o „notificare în privinţa sentinţei în lipsă", emisă de Curtea de Apel de la Versailles la data de 3 august 2008 (după promovarea prezentei cereri), prin care intimatei - pârâte i se comunică hotărârea pronunţată la 11 iunie 2007 în dosar nr. 20060714.
Din aceeaşi notificare rezultă că, potrivit art. 514 C. proc. civ. francez, sentinţa dată în lipsă poate fi atacată cu opoziţie în termen de o lună le la data notificării.
Cum intimata - pârâtă nu a fost prezentă la soluţionarea cauzei de către instanţa franceză şi cum reclamantul - apelant nu a depus nici la instanţa de apel la termenul acordat în acest sens (fila 38) dovada că hotărârea a rămas definitivă, Curtea a constatat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 197 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt întrunite.
Faptul că intimata-pârâtă ar fi luat cunoştinţă de existenţa hotărârii ce se cere a fi recunoscută, în cadrul unui proces aflat pe rolul instanţelor din România, nu echivalează cu o comunicare, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs motivată reclamantul-apelant, care a fost completată ulterior cu un motiv de ordine publică, referitor la soluţionarea căii de atac de către curtea de apel ca fiind un apel, când trebuia judecat ca un recurs.
În susţinerea acestui motiv, s-au arătat următoarele:
La data sesizării tribunalului (13 septembrie 2007) era în vigoare OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, act normativ intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2006.
Potrivit art. 1 din această ordonanţă:
(1) Cererile pentru recunoaşterea precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile Regulamentului nr. 2201/2003 sunt de competenţa tribunalului.
(2) Hotărârea pronunţată potrivit alin. (1) poate fi atacată numai cu recurs.
Analizând Decizia recurată în raport de acest motiv, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, ca instanţă de recurs.
După cum rezultă din considerentele sentinţei primei instanţe, cererea formulată de reclamant privind recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţate în Franţa s-a analizat şi din perspectiva Regulamentului Consiliului U.E. nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti - aplicabil în România începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv data de 1 ianuarie 2007.
În aceste condiţii, potrivit art. 1 din OUG nr. 119/2006, ale cărei dispoziţii sunt detaliate în cererea de recurs, sentinţa primei instanţe este supusă căii de atac a recursului şi nu a apelului.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.M.R. împotriva deciziei nr. 837 A din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Casează Decizia.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 830/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 670/2010. Civil → |
|---|
