ICCJ. Decizia nr. 834/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 834/2010
Dosar nr. 3039/117/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 11 iulie 2008, reclamanţii B.F., B.S. şi B.J. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 4023 din 20 iunie 2008 (emisă de primul pârât) şi obligarea celorlalţi doi pârâţi la achitarea despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulaţie (ce urmează a se stabili prin expertiză, potrivit criteriilor internaţionale) a apartamentului 7, situat în Cluj-Napoca.
În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au susţinut că:
- prin dispoziţia contestată, primul pârât a respins notificarea privitoare la apartamentul menţionat, pe considerentul că notificatorii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite;
- această soluţie este greşită pentru că notificarea a fost formulată de către proprietarii tabulari ai apartamentului revendicat, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 593 din 5 noiembrie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor dar a admis aceeaşi excepţie în privinţa pârâtului Statul Român, faţă de care a respins acţiunea.
Totodată, tribunalul a admis în parte acţiunea faţă de ceilalţi doi pârâţi, a anulat dispoziţia atacată, a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (în temeiul Legii nr. 10/2001) pentru apartamentul în discuţie şi a respins petitul referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi obligarea la plata acestora.
S-a reţinut că.
- reclamanţii au solicitat, între altele, stabilirea şi plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat, astfel că, în raport de prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, spre deosebire de Statul Român, care nu are o asemenea calitate;
- apartamentul în discuţie a fost preluat abuziv de stat, în anul 1988, conform Decretului nr. 223/1974, fără achitarea vreunei despăgubiri, de la proprietarii tabulari B.F. şi B.S., care ulterior s-au prevalat de prevederile Legii nr. 10/2001;
- raportat la această situaţie de fapt, prin dispoziţia contestată a fost greşit respinsă notificarea formulată de soţii B.F. şi S., care au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii;
- deoarece notificatorul B.F. a decedat la 21 ianuarie 2005, măsurile reparatorii cuvenite acestuia trebuie să fie acordate reclamanţilor, care sunt moştenitorii defunctului, în calitate de soţie supravieţuitoare (B.S.) şi descendenţi ( B.F. şi B.J.);
- în prezent, imobilul în discuţie aparţine unor terţe persoane fizice, al căror titlu de proprietate nu a fost contestat de reclamanţi, astfel că aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă;
- sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor nerestituibile în natură sunt reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005;
- potrivit art. 13, art. 16 şi art. 19-20 din actul normativ precitat, analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se realizează de Comisia Centrală, care emite totodată deciziile referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, iar rolul instanţelor de judecată este limitat la cenzurarea deciziilor menţionate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ (nr. 554/2004).
- această procedură administrativă prealabilă este obligatorie şi nu încalcă dreptul de liber acces la justiţie consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană;
- funcţionarea necorespunzătoare a organismelor special create prin Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea şi plata despăgubirilor nu poate fi invocată generic, reclamanţii având posibilitatea să acţioneze în justiţie aceste organisme doar în ipoteza că nu vor obţine într-un termen rezonabil despăgubirile cuvenite.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, prin Decizia nr. 103 din 24 martie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
S-a reţinut că:
- procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată imperativ de Titlul VII al Legii nr. 10/2001, deci prin norme speciale obligatorii, astfel că eventualele derogări sunt permise numai în condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (2) din Constituţie, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 (dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii);
- eficacitatea concretă a procedurii reparatorii a fost criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a solicitat organizarea corespunzătoare a acesteia, pentru ca acordarea reparaţiei să fie efectivă.
- în acest sens, este important ca pe lângă determinarea despăgubirii, să existe şi voinţa statului de a asigura în concret plata reparaţiei;
- or, stabilirea despăgubirilor în mod direct de către instanţele judecătoreşti, fără parcurgerea procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu garantează efectivitatea lor, neexistând certitudinea că suma de bani astfel determinată ar fi plătită într-un termen scurt, susceptibil de a fi caracterizat ca rezonabil.
Reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ultimei hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea efectuării expertizei de evaluare a apartamentului.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 6 şi 9 şi art. 313 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală pentru că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecăţii.
Astfel, reclamantul pretinde că.
- a solicitat nu numai anularea dispoziţiei primarului, ci şi obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirii;
- prin satisfacerea acestei ultime solicitări, justificată de totala ineficienţă a sistemului instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, plata despăgubirii ar deveni o problemă de executare;
- respingerea unei asemenea solicitări pe considerentul că „ar putea ajunge să încaseze suma cu întârziere şi într-un interval de timp imprevizibil" este nelegală şi ilogică;
- instanţa de apel face trimitere la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII la Legii nr. 247/2004, care nu asigură însă repararea concretă, clară şi previzibilă, este contrară art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană şi trebuie analizată ca o încălcare de drept;
- în materia reparării prejudiciilor cauzate de preluarea abuzivă a imobilelor, singura cerinţă a Curţii Europene este ca această reparaţie să fie eficientă şi rapidă;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat recent că instanţele judecătoreşti trebuie să se pronunţe direct asupra restituirii în natură a bunurilor preluate de stat;
- nu există niciun argument logic pentru ca instanţele să nu aibă un asemenea drept şi cu privire la stabilirea şi obligarea statului la despăgubiri într-un cuantum determinat;
- astfel, ambele modalităţi nu reprezintă altceva decât repararea unui prejudiciu suferit în mod injust, iar tratarea diferenţiată a foştilor proprietari (după cum imobilul poate fi sau nu restituit în natură) ar crea o inegalitate vădită, contrară Constituţiei şi Convenţiei Europene.
Aceste critici, a căror dezvoltare permite încadrarea în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (nu şi în cea de la pct. 6, referitoare la situaţiile de „plus petita" şi „ultra petita") sunt nefondate deoarece:
- reclamantul a invocat în apel şi recurs ineficienţa procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor;
- această ineficienţă (sesizată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) este determinată, practic, de lipsa resurselor financiare necesare acoperirii măsurilor reparatorii menţionate.
- în acest context, este evident că stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată, urmată de obligarea la plată a Statului Român, dispusă tot de către instanţă, nu ar soluţiona problema lipsei resurselor financiare necesare plăţii despăgubirilor şi, ca atare, nu ar asigura eficientizarea procedurii reparatorii contestate.
- de vreme ce, din motive obiective, nu toate imobilele care au fost preluate abuziv de stat şi fac obiectul Legii nr. 10/2001pot fi restituite în natură, instituirea unei proceduri speciale cu privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor nu afectează principiul egalităţii în drepturi.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.F., B.S., B.J. împotriva deciziei nr. 103A din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 857/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 838/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
