ICCJ. Decizia nr. 814/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 814/2010
Dosar nr. 10846/1/2008
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 734 din 16 septembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, contestaţia a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu a dovedit transcrierea drepturilor succesorale de la defunctul N.T. la autoarea sa, defuncta E.T.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1009 din 28 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că atât comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 cât şi Tribunalul Bucureşti au apreciat că reclamanta M.Y.B.A. nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că autorităţile române au recunoscut reclamantei calitatea de succesoare a familiei T., nu are relevanţă juridică, de vreme ce stabilirea relaţiilor între M.E. şi reclamantă s-a făcut în sensul iniţierii unor contracte cu caracter cultural şi social, neavând impact asupra dezbaterii succesorale testamentare, în sensul dobândirii vocaţiei succesorale şi consolidării titlului de moştenitor.
In cursul judecăţii, a decedat reclamanta şi a fost introdus în cauză fiul său, W.N.A.B., care şi-a dovedit calitatea - potrivit actelor de stare civilă şi actului de partaj succesoral (fila 47 - 51).
Recursul declarat de reclamantul A.V.N.G. (în calitate de moştenitor al reclamantei decedate pe parcursul procesului) a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1376 din 19 februarie 2002.
Instanţa de recurs a casat decizia şi a trimis dosarul spre rejudecare la instanţa de apel, reţinând că apelantul nu a fost citat în proces, astfel i-a fost încălcat dreptul de apărare.
Instanţa de apel a constatat decăderea apelantului din dreptul de a-şi completa sau preciza cererea motivată de apel, a ignorat cererea intitulată „precizarea motivelor de apel" depusă în faza procesuală a rejudecării apelului după casare (fila 19 din dosar) şi a analizat numai cererea de apel depusă înăuntrul termenului prevăzut de lege la data de 8 martie 2003 (fila 9 dosar în prima fază a apelului).
Prin Decizia nr. 805 din 31 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de reclamantul A.V.N.G. în contradictoriu cu pârâţii RA- A.P.P.S. şi intimatul - intervenient Statul Român reprezentat de M.E.F.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a avut în vedere faptul că, atât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât şi Tribunalul Bucureşti au apreciat că reclamanta M.Y.B.A. nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite restituirea imobilului în litigiu în natură, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat faptul că deşi iniţial N.T. a instituit-o legatară universală pe soţia sa, E.T.T., ulterior, printr-un testament autentic, întocmit la data de 5 ianuarie 1940, N.T. a lăsat uzufructul averii sale în favoarea soţiei sale, iar nuda proprietate în cote de 1/5 nepoţilor săi.
Astfel, în vreme ce, în primul testament, cel din 1935, a fost lăsată întreaga avere E.T., iar ulterior îi lasă aceleiaşi persoane uzufructul averii sale, este evident că testatorul a înţeles să revoce tacit dispoziţiile primului testament, ceea ce înseamnă că soţia supravieţuitoare nu a dobândit prin moştenire dreptul de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut lui N.T.
Testamentul are caracterul unui act autentic şi a fost guvernat de dispoziţiile art. 1171 - 1174 C. civ., în vigoare la data redactării acestuia de către un funcţionar public.
Aşa fiind este evident că E.T. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar reclamanta chiar dacă a fost instituită legatară de către E.T. nu poate dobândi prin moştenire un bun pe care nu l-a dobândit nici autoarea sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.V.N.G., ale cărui critici au vitţat următoarele aspecte:
Instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât a reţinut că defuncta M.Y.B.A. „nu are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite restituirea în natură a imobilului".
Mai mult decât atât, instanţa de judecată avea obligaţia să analizeze valabilitatea testamentului invocat de pârâtă în apărarea sa sub aspectul formei sale, nu să menţină susţinerea că nu este valabil, fiind nul absolut faţă de prevederile art. 885 C. civ. şi, deci, nu poate produce nici un efect juridic.
Instanţa de apel trebuia să analizeze dacă legatul instituit prin întocmirea testamentului de la data de 5 ianuarie 1940 a fost acceptat, respectiv în conformitate cu prevederile art. 891 C. civ.
Instanţa de apel s-a aflat Într-o gravă eroare, plecând de la premiza că imobilul a cărui restituire o solicită a fost preluat abuziv de la N.T.
Mai exact imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei S.P.R. nr. 328 din 4 aprilie 1956, potrivit prevederilor Decretului nr. 111/1951 de la E.T. şi G.N., la 15 ani de la moartea lui N.T.
Printre altele instanţa de apel ca şi cea de fond nu a făcut aplicarea corectă a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ce stipulează că: „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Un alt motiv de recurs ar fi faptul că instanţa de fond ca şi cea de apel nu s-au pronunţat cu privire la capătul de cerere constând în obligarea intimatei - pârâte RA- A.P.P.S. la plata unor daune în sumă de 10.000 dolari SUA/zi, începând cu data introducerii acesteia în cauză şi până la restituirea efectivă a bunului ce face obiectul litigiului.
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în sensul următoarelor considerente:
Î n ceea ce priveşte primul motiv de recurs, curtea constată că acesta este nefondat şi că în mod corect instanţa de apel a statuat că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită să solicite restituirea imobilului în litigiu, în natură în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentului că instanţa de apel s-a aflat în eroare, plecând de la premisa că imobilul în cauză s-ar fi preluat abuziv de la N.T., instanţa de apel nu a dezvoltat în decizia recurată nici o teorie cu privire la persoana de la care s-ar fi făcut preluarea imobilului.
Recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit a menţinut susţinerile instanţei de fond în ceea ce priveşte lipsa calităţii acestuia de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Pentru a-şi dovedi calitatea procesuală reclamantul a depus la dosarul cauzei testamentul dat de E.T. la data de 3 iulie 1967, prin care aceasta o instituia ca moştenitoare pe nepoata sa, M.Y.B.A.
Aceasta neavând în patrimoniu, la momentul instituirii legatului dreptul de proprietate asupra bunurilor, asupra cărora a dispus prin legat, E.T., având doar un drept de uzufruct asupra patrimoniului lui N.T..
Chiar dacă ar fi acceptat moştenirea autoarei sale, E.T., petenta Mărie Yvonne Brezulescu de Antoniade nu ar fi dobândit nici un drept asupra imobilului în litigiu, având în vedere faptul că acesta nu se află în patrimoniul testatoarei.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o relevanţă de vreme ce E.T. nu avea cum să dispună de imobilul din Bucureşti, care nu a intrat în patrimoniul său.
În ceea ce priveşte obligaţia instanţei de apel de a verifica valabilitatea testamentului invocat de pârâtă, această susţinere este nerelevantă, întrucât instanţa de fond nu a fost investită cu o acţiune prin care să statueze asupra valabilităţii testamentului, iar pe de altă parte nu s-a făcut dovada că acesta a fost atacat în instanţă de către reclamantă.
Î n ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs acesta este nefondat, având în vedere obiectul litigiului, şi anume contestaţia împotriva Deciziei nr. 329 din 21 noiembrie 2001 emisă de RA L. SA, decizie prin care a fost respinsă cererea de restituire a imobilului.
Ca„ atare, criticile de nelegalitate fiind neîntemeiate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.V.N.G. împotriva Deciziei civile nr. 805 din 31 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 809/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 827/2010. Civil → |
|---|
