ICCJ. Decizia nr. 859/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 859/2010
Dosar nr. 3019/118/2006
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1529 din 20 septembrie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele B.G. şi B.N. în contradictoriu cu pârâţii P.M. Constanţa şi M.C. prin P., pe care i-a obligat să le acorde în compensare alte bunuri sau servicii în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau să le facă propunere de acordare de despăgubiri băneşti în temeiul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind moştenitoarele defuncţilor proprietari ai imobilului - teren în suprafaţă de 400 mp şi construcţie, situat în Constanţa, str. Dezrobirii, devenit ulterior nr. 56, preluat de stat prin expropriere în baza Decretului nr. 121/1988.
De asemenea, tribunalul a reţinut că reclamantele se regăsesc în ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, situaţie în care a apreciat că acestea sunt îndreptăţite, pentru întregul imobil, la măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale care, prin decizia nr. 29/ C din 02 februarie 2009, a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Terenul ce formează obiectul prezentului litigiu, în suprafaţă de 400 mp, a fost situat în Constanţa, str. Dezrobirii şi pe el autorii reclamantelor au edificat o construcţie, în baza autorizaţiei de construcţie nr. 75391/1965.
Dobândirea terenului s-a făcut în baza actului de vânzare-cumpărare 5530 din 10 august 1965, de către autorii reclamantelor.
Atât terenul, cât şi construcţia au făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 121/1988. In prezent, pe acest loc s-au construit blocuri.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa de fond a procedat în mod corect prin soluţia pronunţată, care ţine seama de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege.
Instanţa de apel a solicitat la mai multe termene de judecată relaţii în legătură cu existenţa terenurilor libere pentru a fi atribuite în compensare.
P.M. Constanţa, cu adresa nr. 176506/2009, a comunicat instanţei faptul că nu deţine terenuri pentru a fi acordate în compensare.
În raport de textele de lege enunţate şi de faptul că în prezent pârâţii nu dispun de terenuri libere, instanţa de fond a procedat corect atunci când a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantele, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că prin confirmarea hotărârii de fond, al cărei dispozitiv nu precizează clar forma măsurilor reparatorii acordate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.
Dispozitivul hotărârii de fond nu poate fi pus în executare, deoarece nu individualizează exact obiectul obligaţiei pârâţilor, respectiv forma măsurilor reparatorii în echivalent pe care le datorează persoanelor îndreptăţite.
Prin dispozitivul sentinţei s-a impus în sarcina pârâţilor obligaţia de a acorda reclamantelor una din măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, or prin această soluţie este pus sub semnul incertitudinii dreptul persoanelor îndreptăţite de a beneficia de măsuri reparatorii conform legii. Reclamantele sunt astfel puse în situaţia de a aştepta un timp nedeterminat pentru ca pârâţii să le acorde una din cele trei variante de compensare prevăzute de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cât timp prin acţiune se solicitase acordarea de teren în compensare sau, în cazul în care acest lucru nu era posibil, acordarea de despăgubiri băneşti, instanţa trebuia să verifice care dintre aceste forme de reparaţie putea fi stabilită în sarcina pârâţilor şi să dispună în consecinţă.
În acest sens, în baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în apel s-au solicitat relaţii de la pârâţi în legătură cu existenţa terenurilor libere ce pot fi atribuite în compensare.
Deşi P.M. Constanţa a comunicat că nu deţine terenuri spre a fi date în compensare, în alte dosare aceeaşi instituţie a comunicat lista cu terenuri ce pot face obiectul atribuirii în compensare conform Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, pârâţii trebuiau obligaţi la acordarea în compensare a unui teren echivalent valoric cu cel preluat în mod abuziv, imposibil de restituit în natură.
La cererea de recurs a fost anexată copia listei cu terenurile ce pot face obiectul atribuirii în compensare conform Legii nr. 10/2001, întocmită de P.M. Constanţa în noiembrie 2008.
Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.
Recursul este fondat în sensul celor ce succed.
De principiu, stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptăţite nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai evitarea pronunţării unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, aceeaşi reglementare este cuprinsă şi în dispoziţiile art. 11 alin. (8) cu referire la alin. (4) al aceluiaşi articol şi în cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în primul rând sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii, ori acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Rezultă că, instituind o anumită ordine în care se acordă măsurile reparatorii prin echivalent, legiuitorul a acordat prioritate compensării cu alte bunuri ori servicii faţă de acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, ceea ce permite instanţei învestite cu o cerere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent să stabilească, în sarcina unităţii deţinătoare, obligaţia de acordare de bunuri sau servicii în compensare alternativ cu cea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, astfel că în ipoteza în care unitatea deţinătoare nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare sau bunurile oferite nu sunt acceptate de persoana îndreptăţită, hotărârea nu va fi lipsită de eficienţă juridică, subzistând obligaţia de stabilire şi acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Cât timp, însă, instanţa este învestită nu doar cu solicitarea generică de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, ci cu aceea de acordare a unei anumite forme concrete de reparaţie în echivalent, ea nu se poate limita la stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent, impunându-se ca în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie să aprecieze pe bază de probe care este forma de reparaţie în echivalent ce poate fi acordată în concret persoanei îndreptăţite şi să instituie obligaţia de acordare a acesteia în sarcina unităţii deţinătoare.
Or, în speţă, reclamantele au solicitat prin cererea de chemare în judecată să le fie acordat un teren în compensare pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, şi numai dacă acest lucru nu este posibil, acordarea de despăgubiri.
Acestea fiind limitele învestirii, în mod greşit instanţa de apel a confirmat soluţia fondului prin care s-a stabilit în sarcina pârâţilor obligaţia alternativă privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în loc să verifice şi să stabilească pe bază de probe care dintre măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de aceste dispoziţii legale pot fi acordate reclamantelor, cu consecinţa obligării pârâţilor în acest sens.
Sub acest aspect, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate că pârâţii nu dispun de terenuri spre a fi oferite în compensare, fără a cenzura, prin administrarea de probe suplimentare, răspunsul comunicat în acest sens de P.M. Constanta cu adresa nr. 176506/12 ianuarie 2009.
Verificarea existenţei în patrimoniul unităţii deţinătoare a unui teren disponibil, apropiat în ceea ce priveşte valoarea şi caracteristicile cu cel preluat abuziv, se impunea faţă de apărarea constantă a reclamantelor în sensul existenţei unui asemenea bun în patrimoniul pârâţilor, iar în acest scop probatoriul trebuia suplimentat chiar şi din oficiu, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
O asemenea verificare se impune în cauză cu atât mai mult cu cât reclamantele au depus în recurs lista cu bunurile disponibile, alcătuită în noiembrie 2008 de P.M. Constanţa în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act care evidenţiază că în patrimoniul acestei entităţi au existat 33 de terenuri disponibile la nivelul lunii noiembrie 2008, deci la o dată foarte apropiată de cea la care s-a întocmit lista comunicată instanţei de apel cu adresa nr. 176506 din 12 ianuarie 2009, potrivit căreia în ianuarie 2009 M. Constanţa nu ar fi dispus de nici un teren spre a fi atribuit în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Raportat la această împrejurare şi la dreptul instanţei de a cenzura eventualul refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a acorda măsura compensării, este esenţial de lămurit în cauză, în vederea corectei aplicări a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) cu referire la alin. (4) al aceluiaşi articol şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă în patrimoniul pârâţilor există terenuri disponibile susceptibile de a fi acordate, în compensare, reclamantelor, sens în care se impune verificarea situaţiei juridice a fiecărui teren din lista celor disponibile la nivelul lunii noiembrie 2008, prin administrarea oricărei probe apreciate ca fiind utilă în acest scop.
Întrucât Înalta Curte nu poate aplica dispoziţiile legale incidente cauzei la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin lămurită, urmează ca, în baza art. 314 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor să fie admis, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca aceasta să stabilească pe deplin situaţia de fapt, în raport de care să poată examina ulterior legalitatea sentinţei apelate din perspectiva formei măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite în concret reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele B.G. şi B.N. împotriva deciziei nr. 29/ C din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 832/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
