ICCJ. Decizia nr. 875/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 875/2010
Dosar nr. 35741/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 151 din 02 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., iar în consecinţă:
- a anulat în parte decizia nr. 228 din 14 august 2008 emisă de A.V.A.S., în ceea ce priveşte despăgubirile pentru cota de 1/3 din contravaloarea terenului în suprafaţă de 659 mp, situat în Iaşi, str. Barbu Lăutaru, stabilite în favoarea reclamantei.
A constatat că reclamantei îi revine dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 2/3 din contravaloarea terenului în suprafaţă de 659 mp, situat în Iaşi, str. Barbu Lăutaru şi a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la emiterea unei decizii în acest sens.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numiţilor P.V. şi P.A., în cotă de 1/3 fiecăruia din contravaloarea terenului în suprafaţă de 659 mp, situat în Iaşi, str. Barbu Lăutaru, evidenţiat în patrimoniul SC I. SA Iaşi, precum şi înaintarea dosarului către C.C.S.D.
La emiterea acestei decizii, A.V.A.S. a avut în vedere notificarea nr. 8/2002, prin care s-au solicitat despăgubiri pentru terenul de 659 mp, faptul că au fost depuse acte de proprietate asupra imobilului revendicat şi acte ce atestă calitatea de moştenitor a petenţilor după fostul proprietar, nu şi după P.S. (moştenitoare a fostei proprietare alături de petenţi), aşa încât cota ce s-ar fi cuvenit acesteia (în speţă moştenitorilor defunctei P.S.) nu s-a acordat.
Având în vedere că pârâta A.V.A.S. a stabilit prin decizia contestată calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a numiţilor P.V., P.A. şi P.S. (decedată), în cote de 1/3 fiecare, singurul motiv pentru care nu s-a stabilit dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantei pentru cota de 1/3 ce ar fi revenit defunctei P.S. fiind lipsa dovezii calităţii de moştenitor de pe urma acesteia, precum şi faptul că reclamanta a depus în instanţă certificatul de moştenitor nr. 49/2001 din care rezultă că ea este unica moştenitoare a acestei defuncte, s-a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată.
Tribunalul a înlăturat susţinerea pârâtei A.V.A.S. în sensul că este inadmisibilă depunerea de acte noi în cadrul contestaţiei formulate în faţa instanţei de judecată, apreciind că în instanţă pot fi depuse acte noi, care să dovedească o situaţie diferită decât cea din procedura administrativă.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin decizia nr. 368/ A din 11 iunie 2009, a respins apelul pârâtei ca nefondat.
În motivarea soluţiei, curtea a reţinut că în raport de actul nou depus în instanţă, constând în certificatul de moştenitor nr. 49/2001 de pe urma defunctei P.S., în mod corect prima instanţă a admis contestaţia, recunoscând reclamantei dreptul la despăgubiri şi pentru cota preluată prin succesiune de la defuncta P.S.
Teza susţinută de apelantă, aceea că notificatorii nu mai pot depune acte noi în faţa instanţei de judecată, nu a fost primită, faţă de caracterul de recomandare al termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a reţinut că nici un alt text de lege nu impune, cu caracter obligatoriu, depunerea în procedura administrativă a tuturor actelor de care notificatorii înţeleg să se folosească în dovedirea pretenţiilor lor, sub sancţiunea neluării lor în seamă pentru nerespectarea acestei obligaţii.
Totodată, curtea a reţinut că Legea nr. 10/2001, care prevede calea de atac a contestaţiei împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoarea a imobilului, nu cuprinde dispoziţii speciale pentru soluţionarea acesteia, or în lipsă de dispoziţii speciale se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă, care prevăd atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru judecarea apelului şi recursului, posibilitatea administrării de noi acte de către părţile litigante.
În plus, s-a avut în vedere şi decizia nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a decis că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite. în considerentele acestei decizii s-a reţinut că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Din cele prezentate, curtea a reţinut nu numai posibilitatea, ci chiar obligativitatea instanţei de judecată în administrarea întregului probatoriu necesar soluţionării corecte a contestaţiei.
Decizia din apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că în soluţionarea contestaţiei nu puteau fi avute în vedere alte acte decât cele depuse de notificatori în etapa administrativă de soluţionare a notificării.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, pentru a-i fi stabilită calitatea de persoană îndreptăţită, reclamanta avea obligaţia să depună la dosarul administrativ „Acte doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, acte care să ateste această calitate”, acte ce trebuiau depuse ca anexe la notificare, „odată cu aceasta sau în termen de 24 de luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi.”
Actele depuse de reclamantă au fost insuficiente pentru dovedirea calităţii de moştenitor a acesteia după defuncta proprietară P.S., în accepţiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare.
Reclamanta, prin actele depuse în cadrul procedurii administrative a făcut doar dovada filiaţiei după defuncta P.S., nu şi dovada calităţii de unică moştenitoare a acesteia.
O asemenea dovadă a fost făcută abia în instanţă, ceea ce era irelevant în schimbarea soluţiei din decizia administrativă.
Aceasta deoarece, dacă s-ar lua în considerare în aprecierea legalităţii deciziei administrative actele doveditoare depuse direct în instanţă, rolul procedurii administrative, prealabile şi obligatorii, ar fi inutil.
Pentru judecarea corectitudinii emiterii deciziei A.V.A.S. nu se puteau avea în vedere actele depuse în faţa instanţei de judecată, mai ales dacă prin acestea se stabileşte o situaţie diferită faţă de cea avută în vedere la momentul soluţionării notificării.
Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.
Recursul este nefondat, potrivit celor se vor arăta în continuare:
Recurenta invocă interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susţinând că potrivit acestor dispoziţii reclamanta putea depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.
În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei administrative de soluţionare a notificării de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate de titulară a notificării, a actelor doveditoare privind calitatea sa de moştenitoare de pe urma defunctei P.S. până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării calităţii sale de moştenitoare în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
Faţă de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că această instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluţionării notificării - administrativă şi judiciară, faza judiciară a contestaţiei făcând parte şi ea din procedura soluţionării notificării, contestaţia urmând fazei administrative desfăşurate de entitatea învestită cu notificarea.
Aşa fiind, nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 368/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 871/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 888/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
