ICCJ. Decizia nr. 871/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 871/2010
Dosar nr. 2831/91/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2831/91/2008, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins excepţia tardivităţii acţiunii, iar prin sentinţa nr. 95 din 05 februarie 2009, pronunţată în acelaşi dosar, a admis acţiunea formulată de reclamantul N.l. în contradictoriu cu pârâta P.O. Odobeşti, sens în care a anulat dispoziţia nr. 97/2002 emisă de pârât şi a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în despăgubiri pentru imobilul situat în Odobeşti, fosta str. 23 August, compus din teren în suprafaţă de 350,70 mp şi casă în suprafaţă de 251,25 mp, construită din zid şi acoperită cu tablă; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei către reclamant.
Pentru a respinge excepţia tardivităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada comunicării dispoziţiei administrative atacate prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în condiţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât a făcut dovada că este moştenitorul defunctului proprietar al imobilului solicitat prin notificare, compus din teren în suprafaţă de 350,70 mp, în prezent ocupat de blocuri, şi construcţie în suprafaţă de 251,25 mp, demolată, precum şi a preluării abuzive a acestui imobil, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia nr. 199/ A/l din 1 iunie 2009, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită în sarcina pârâtei.
Curtea a reţinut că apelul pârâtei este fondat numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, sens în care a reţinut că această parte nu datorează cheltuieli de judecată, pentru că atâta timp cât Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 este instituţie cu activitate jurisdicţională care emite decizii în funcţie de documentaţia prezentată de notificator, ea nu se poate afla în culpă procesuală spre a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Critica privind greşita respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii nu a fost primită, apreciindu-se că prin actele depuse nu s-a făcut dovada certă a comunicării dispoziţiei atacate şi că această situaţie îi profită reclamantului.
De asemenea, nu au fost primite nici criticile de fond legate de interpretarea eronată a datelor din anexa la Decretul nr. 92/1950, sub acest aspect instanţa de apel reţinând că din anexa la actul normativ menţionat rezultă că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 350,70 mp şi o casă în suprafaţă de 251,15 mp, construită din zid şi acoperită cu tablă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit instanţele anterioare au respins excepţia tardivităţii acţiunii, evaluând eronat probele şi argumentele invocate în susţinerea acesteia.
Astfel, nu s-a avut în vedere faptul că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobeşti sub nr. 4836 din 12 iulie 2001, a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 97 din 5 august 2002, act ce a fost comunicat reclamantului cu scrisoarea recomandată nr. 11/2002, anexată la dosar.
Faptul comunicării dispoziţiei nr. 97/2002 a fost dovedit şi cu copia filei din condica de corespondenţă, în care se arăta că notificarea nr. 386/2001, înregistrată la P. Odobeşti sub nr. 4836 din 12 iulie 2001, a fost comunicată reclamantului.
Cum termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru contestarea dispoziţiei administrative emise în baza acestei legi curge de la data comunicării, fiind un termen de decădere, şi cum de la data comunicării” (30 noiembrie 2002) şi până la data introducerii acţiunii au trecut mai mult de 30 zile, se impunea admiterea excepţiei de tardivitate a acţiunii.
Susţinerile reclamantului în sensul că nu i s-a comunicat dispoziţia atacată este lipsită de suport probator. De asemenea, susţinerea potrivit căreia pârâta trebuia să comunice dispoziţia prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire nu poate fi nici ea primită, întrucât legiuitorul nu a instituit o anume modalitate în ce priveşte comunicarea unei dispoziţii.
De altfel, din economia textului de lege invocat nu reiese că ar exista o altfel de prevedere decât aceea ca dispoziţia/decizia să se comunice beneficiarului Legii nr. 10/2001.
2. Pe fond, acţiunea reclamantului este întemeiată doar în parte, aşa încât în mod eronat instanţa de judecată a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 350,70 mp şi casa (magazin - descris în anexa la Decretul nr. 92/1950) în suprafaţă de 251,25 mp.
Instanţa a interpretat greşit datele înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziţia 10.
În realitate, din compararea datelor înscrise în col. 3 cu cele din col. 8 ale. acestui act, rezultă ca suprafaţa imobilului (teren şi casă) este de 350,70 mp şi nu cum greşit a reţinut instanţa.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reţine următoarele:
1. Confirmând soluţia fondului de respingere a excepţiei tardivităţii contestaţiei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, ca regulă generală, art. 102 C. proc. civ., prevede că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.”
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită (..) în termen de 30 de zile de la comunicare.”
Prin urmare, legea aplicabilă în cauză, Legea nr. 10/2001, nu cuprinde nicio derogare în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru declanşarea fazei judiciare a procedurii pe care o reglementează, stabilind, în acord cu norma generală incidenţă, că acest termen curge de la comunicarea actului contestat.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea de comunicare a deciziilor/dispoziţiilor emise în procedura pe care o instituie, nu poate duce la concluzia că această comunicare ar putea lipsi, devreme ce legea impune, în mod expres, prin textul art. 26 alin. (3), comunicarea, ca modalitate de înştiinţare a persoanei îndreptăţite asupra modului de soluţionare a notificării formulate.
Transmiterea prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, reţinută de instanţele anterioare ca modalitate legală de comunicare a dispoziţiei administrative emise în procedura Legii nr. 10/2001, îşi găseşte suportul în dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă, art. 86 alin (3), aplicabile în tăcerea legii speciale pe acest aspect.
Existenţa confirmării de primire a scrisorii recomandate cu care se trimite dispoziţia administrativă emisă în procedura Legii nr. 10/2001 asigură realizarea scopului pentru care legiuitorul a impus obligativitatea comunicării, acela ca destinatarul să cunoască conţinutul actului pe care, ulterior, are posibilitatea de a-l ataca în justiţie.
Or, în speţă, deşi recurenta invocă faptul că a făcut comunicarea dispoziţiei contestate prin poştă, cu scrisoarea recomandată nr. 11/2002, ea nu a produs în instanţă confirmarea de primire de către destinatar a actului astfel pretins comunicat, dovadă în absenţa căreia în mod corect instanţele anterioare au apreciat în sensul că termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei nu a început să curgă pentru reclamant, cu consecinţa introducerii în termen a contestaţiei, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dovada comunicării trebuie să rezulte din însuşi actul procedural cu această funcţie, în speţă confirmarea de primire a scrisorii recomandate, iar nu din probe extrinseci, cum ar fi copia filei din condica de corespondenţă, la care se face trimitere prin motivele de recurs.
Întrucât potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei comunicării în modalitatea prevăzută de lege revine emitentului actului de comunicat, în speţă recurentei-pârâte, şi întrucât aceasta nu a făcut o asemenea probă, neprezentând confirmarea de primire a scrisorii recomandate cu care pretinde că a trimis reclamantului dispoziţia administrativă contestată, în mod legal instanţa de apel a menţinut soluţia fondului de respingere a excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se contestă întinderea dreptului la reparaţie al reclamantului, susţinându-se că instanţa de judecată a dispus în mod eronat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 350,70 mp şi casă în suprafaţă de 251,25 mp, soluţie la care s-a ajuns în urma interpretării greşite a datelor înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1959, care ar atesta că suprafaţa întregului imobilul, teren şi casă, ar fi de 350,70 mp.
Critica vizează, deci, greşita interpretare de către instanţă a unei probe administrate în cauză, respectiv anexa la Decretul nr. 92/1950, aşa încât ea nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care reglementează ipoteza interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.
De asemenea, critica nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.
Or, în speţă, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că imobilul preluat prin naţionalizare din patrimoniul autorului reclamantului era compus din teren în suprafaţă de 350,70 mp şi casă în suprafaţă de 251,15 mp, hotărârea atacată, prin care s-a confirmat soluţia fondului de acordare de măsuri reparatorii reclamantului pentru imobilul în această configuraţie, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc moştenitorilor proprietarului deposedat abuziv dreptul la restituire pentru imobilele deţinute în proprietate la data preluării abuzive. Ca atare, din acest punct de vedere, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.O. Odobeşti împotriva deciziei nr. 199/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 875/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
