ICCJ. Decizia nr. 92/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 92/2010
Dosar nr. 8094/121/2008
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4 din 6 ianuarie 2009, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative împotriva pârâtului B.L.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că baza legală a liberei circulaţii a persoanelor este art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileşte piaţa internă, aceasta incluzând libera circulaţie a persoanelor art. 18 (8 A) din acelaşi tratat ce statuează dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre. Având în vedere aceste reglementări şi dispoziţiile art. 39-42 privind libera circulaţie a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, înlătură chiar din oficiu, orice normă contrară internă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta criticând hotărârea ca nelegală şi netemeinică, pe motiv că în conformitate cu prevederile obiectivului art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. h) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a solicita îndepărtarea cetăţenilor români expulzaţi din Italia. Se mai susţine prin motivele de apel că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 24 noiembrie 2008 conform Decretului Prefecturii Primăriei Roma pentru comportament antisocial.
Curtea de Apel Galaţi prin Decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, expulzarea dispusă de Statul Italian nu este prin ea însăşi, suficientă pentru ca instanţa română să interzică la rândul ei, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul Italiei şi că menţiunile din decretul de expulzare nu sunt dovedite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea, sub următoarele aspecte:
- Decretul Prefecturii Primăriei Roma atestă că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul Italiei întrucât a avut un comportament antisocial, fiind arestat de autorităţile italiene pentru săvârşirea infracţiunii de jefuire, iar îndepărtarea acestuia a fost necesar în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
- Art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, siguranţă publică sau sănătate publică.
- Conform Decretului emis de autorităţile italiene împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea exercitării pedepsei privative de libertate.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speţa supusă judecăţii se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor relative la dreptul la libera circulaţie al unui cetăţean român, în componenţa căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
Instanţele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naţionale privind libera circulaţie a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislaţia (primară şi secundară) şi cu jurisprudenţa comunitară, a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene.
Judecătorul naţional este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.
In ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa sa de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg:
- principiul efectului direct al tratatelor: dispoziţiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administraţie der Belastingen);
- principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt);
- principiul supremaţiei dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului şi care se impune organelor jurisdicţionale de drept intern. In fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele (Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);
- obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar: orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor şi este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curţii din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Curtea apreciază că noţiunea de libertate a circulaţiei persoanelor având cetăţenia română (în speţă se pune problema restrângerii dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean român) include în sfera sa următoarele componente:
- dreptul cetăţeanului român de a circula liber pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului Român de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a emigra într-un alt stat;
- dreptul cetăţeanului român de a intra pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.
Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de faţă este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicţia la liberă circulaţie poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv.
Împrejurarea însă că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Se impune deci a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât priveşte excepţiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetăţean român este cetăţean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar şi faţă de statul a cărui cetăţenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Faptul că acest cetăţean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulaţie nu implică ca situaţia sa să fie asimilată unei situaţii pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).
Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre aşa cum e prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine şi acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru, în speţă România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, atât în statul de origine, cât şi în statul de destinaţie (în acest sens jurisprudenţa, CEJ-Presa – C224/02) Singhe C370/90), Internaţional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamens Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toţi cetăţenii Uniunii care au cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, că poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin Tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În privinţa limitărilor şi condiţiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, deşi, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o persoană la alta, totuşi, în contextul comunitar şi în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor comunităţilor Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menţionat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În această situaţie, împrejurarea că, faţă de un cetăţean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde şedea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În speţa supusă analizei cererea reclamantei este nefondată, întrucât se urmăreşte limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului doar pentru faptul că a fost expulzat din Italia în baza Decretului Prefecturii Primăriei Roma, fără a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de normele dreptului internaţional sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei civile nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1431/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1427/2010. Civil → |
|---|
