ICCJ. Decizia nr. 789/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 789/2010
Dosar nr. 4878/40/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Botoşani, reclamanta R.N.P.R., prin D.S. Botoşani a chemat în judecată pe pârâtul P.I. şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 561.003 Iei daune, reprezentând prejudiciul cauzat prin incendierea unei plantaţii de salcâmi aparţinând fondului forestier naţional, din administrarea O.S. Truşeşti.
În motivele de fapt ale cererii, reclamanta a arătat că în ziua de 28 ianuarie 2007 a izbucnit un incendiu ce a cuprins plantaţia de salcâmi situată în apropierea satului Brăteni, pe care a distrus-o în proporţie de 72-83 %, prejudiciul adus astfel fiind evaluat conform art. 2 alin. (3) şi art. 4 din anexa nr. 2 a OUG nr. 85/2006, respectiv art. 1 din Ordinul nr. 415 din 13 iunie 2006, la suma 561.059 lei.
Că, din rezoluţia emisă la data de 23 martie 2007 în dosarul nr. 166/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni, rezultă că pârâtul este persoana vinovată de provocarea incendiului, încât acesta trebuie să răspundă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat.
Reclamanta a menţionat că a mai chemat în judecată pe pârât, la data de 22 octombrie 2007 cu privire la săvârşirea aceleiaşi fapte, dar că a solicitat atunci, din eroare obligarea acestuia la plata sumei de numai 56,10 lei din totalul de 561.059 lei al prejudiciului, obţinând sentinţa civilă nr. 51 din 24 ianuarie 2008 a Judecătoriei Săveni, favorabilă în limita sumei cerute.
În drept, au fost invocate prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 352 din 12 martie 2009 a Tribunalului Botoşani fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de instanţă din oficiu şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea promovată.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 51/2008 a Judecătoriei Săveni, în raport de care s-a invocat excepţia, a rămas irevocabilă prin nerecurare, intrând în puterea lucrului judecat. S-a avut în vedere existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză prevăzută de art. 1201 C. civ. apreciindu-se că nu poate fi repusă în discuţie întinderea prejudiciului cât timp acesta a fost cuantificat deja în judecata precedentă şi nu se invocă acoperirea unui prejudiciu survenit ulterior judecăţii respective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a susţinut că prin precedenta cerere de chemare judecată unitatea reclamantă a solicitat din eroare obligarea pârâtului la plata doar a sumei de 56,10 lei însă, nefiind încheiat termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, apreciază că este îndreptăţită să solicite diferenţa de prejudiciu rămasă neacoperită.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 93 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava.
În considerentele deciziei s-a reţinut că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, având în vedere că se regăsesc în cauză condiţiile reglementate de art. 1201 C. civ., referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză, pentru a funcţiona autoritatea de lucru judecat.
Astfel, referitor la identitatea de părţi şi cauză nu există elemente de divergenţă.
În privinţa obiectului cererii de chemare în judecată, trebuie avut în vedere că acesta, înţeles ca beneficiu urmărit de parte, nu se rezumă la obiectul material al pretenţiei, ci include şi dreptul subiectiv vizând acel obiect material.
Or, condiţia identităţii de obiect la care se referă art. 1201 C. civ., presupune, în cazul aplicabil speţei, ca la baza ambelor prestaţii pretinse să se afle acelaşi drept.
De aceea, în mod corect a reţinut tribunalul că obiectul cererii este reprezentat de aceeaşi pretenţie care a făcut anterior obiectul analizei instanţei, cu privire la aceleaşi părţi, iar cauza noii acţiuni a reclamantei este tot angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pe temeiul art. 998 – 999 C. civ., fiind lipsit de relevanţă faptul că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune nu s-a încheiat.
Cum în prezenta pricină nu s-a solicitat acoperirea unui prejudiciu survenit ulterior primei judecăţi, s-a concluzionat că, în mod corect prima instanţă a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind posibilă o repunere în discuţie a întinderii prejudiciului deja analizat în litigiul anterior.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a invocat motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a făcut o greşită aplicare a instituţiei reglementate de art. 1201 C. civ.
Astfel, s-a arătat că deşi printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentinţa civilă nr. 51 din 24 ianuarie 2008 a Judecătoriei Săveni) a fost admisă acţiunea reclamantei şi obligat pârâtul la plata sumei de 56,10 lei reprezentând prejudiciu produs ca urmare a incendierii plantaţiei de salcâmi, prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtului la plata diferenţei de prejudiciu, în cuantum de 561.002,9 lei, pentru acoperirea integrală a pagubei de 561.059 lei.
Această întindere a prejudiciului reiese şi din fişa de calcul întocmită de O.S. Truşeşti, fiind reţinut ca atare şi de organul de urmărire penală.
Rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile privind tripla identitate de cauză, obiect şi părţi, întrucât obiectul celor două acţiuni este diferit cu privire la cuantumul sumei pretinse.
Intimatul nu a depus întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Promovând o a doua cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, reclamanta a pretins o acoperire integrală a prejudiciului cauzat de acesta prin fapta ilicită constând în incendierea unei plantaţii de salcâmi.
Aceasta, în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 2550 din 22 octombrie 2007 a Judecătoriei Săveni, a fost admisă acţiunea anterioară a reclamantei şi obligat pârâtul la plata sumei de 56,10 lei reprezentând prejudiciu pretins cauzat prin săvârşirea aceleiaşi fapte ilicite. Rezultă că reclamanta a supus deja judecăţii şi verificării jurisdicţionale, atingerea adusă patrimoniului său prin săvârşirea faptei ilicite de către pârât.
Împrejurarea că într-un nou demers judiciar este indicată o altă întindere a prejudiciului – fără ca elemente ulterioare hotărârii irevocabile existente să fi intervenit – nu se constituie într-un obiect nou al acţiunii, distinct de cel supus deja evaluării jurisdicţionale.
Pretenţia constând în acoperirea prejudiciului cauzat în mod ilicit (cu dreptul subiectiv corelativ nesocotit) a fost deja dedusă judecăţii şi a primit o dezlegare jurisdicţională, ea nemaiputând fi adusă ulterior în faţa instanţei, sub motiv că întinderea pagubei ar fi alta.
Este vorba în ambele pricini, cum corect au reţinut instanţele fondului, de valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, având acelaşi temei.
Faptul că se indică un alt cuantum al pretenţiei nu este de natură să conducă la concluzia unui alt obiect pentru că în realitate, ceea ce se urmăreşte nu este decât punerea în valoare a unor mijloace de probă.
În acest sens, reclamanta a susţinut că valoarea prejudiciului, aşa cum a fost indicată prin a doua acţiune rezultă din fişa de calcul întocmită de O.S. Truşeşti şi reţinută de organul de urmărire penală.
Or, faptul că nu s-a prevalat de acest mijloc de probă cu ocazia primei judecăţi (mijloc de probă existent de altfel, aşa cum recurenta însăşi arată, chiar în dosarul de urmărire penală) şi că a pretins o altă întindere a prejudiciului, nu deschidere reclamantei calea unei noi acţiuni.
Având în vedere funcţia şi finalitatea autorităţii de lucru judecat (aceea de a asigura stabilitatea şi siguranţa circuitului civil), posibilitatea promovării unei a doua acţiuni nu este permisă nici măcar atunci când mijloace de probă relevante ar fi descoperite ulterior unei judecăţi irevocabile, situaţie pentru care sunt reglementate alte remedii procesuale (revizuirea, în condiţiile stricte ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ.).
Altminteri, ar însemna ca judecăţile să nu aibă finalitate, dacă s-ar recunoaşte părţilor posibilitatea de a obţine redeschiderea proceselor pe aspecte deja tranşate, pe motiv că dispun de alte mijloace de probă pentru a dovedi temeinicia pretenţiilor.
Or, la fundamentul autorităţii de lucru judecat se află imutabilitatea jurisdicţională, care înseamnă că ceea ce a fost deja tranşat de către instanţă nu mai poate face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanţă.
Este ceea ce în speţă urmăreşte reclamanta prin promovarea celei de-a doua acţiuni în cadrul căreia pretinde să se reevalueze prejudiciul stabilit de prima instanţă întrucât nu ar acoperi în întregime paguba cauzată.
Un asemenea demers nou ar fi fost permis reclamantei numai în situaţia în care ulterior primei judecăţi ar fi apărut împrejurări noi – care s-ar fi constituit, de altfel, într-o cauză juridică distinctă, de natură să înlăture autoritatea de lucru judecat – apte să modifice elementele esenţiale avute în vedere de instanţă.
Pentru asemenea ipoteze – în care consecinţele faptei ilicite se extind şi se amplifică în timp – se admite într-adevăr, posibilitatea reevaluării prejudiciului, fiind vorba de existenţa unor cauze juridice distincte şi deci, de lipsa de incidenţă a autorităţii de lucru judecat.
În speţă însă, astfel cum s-a arătat, nu se invocă o asemenea cauză juridică nouă, iar în privinţa identităţii obiectului ea este în afara disputei juridice, întrucât se tinde la valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, indicându-i-se doar o altă întindere, ca urmare a exhibării unui mijloc de probă nerelevat cu ocazia primei judecăţi.
Pentru toate aceste considerente, rezultă că instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., cu referire la art. 166 C. proc. civ., atunci când au constatat că funcţionează în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat şi au sancţionat ca atare cel de-al doilea demers judiciar al reclamantei.
În consecinţă, nefiind justificate criticile de nelegalitate, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.P.R. - D.S. Botoşani împotriva deciziei nr. 93 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1420/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1419/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
