ICCJ. Decizia nr. 793/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 793/2010
Dosar nr. 29.624/3/2008
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta B.(D.)C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând anularea dispoziţiei nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, cu obligarea intimatului să emită o nouă dispoziţie, de restituire în natură a bunului. În subsidiar, pentru ipoteza în care o asemenea cerere n-ar avea temei legal, s-a solicitat să fie acordate despăgubiri băneşti la nivelul valorii actuale a imobilului preluat abuziv.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul menţionat a fost proprietatea reclamantei şi a trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 223/1974, fără plată.
Prin dispoziţia a cărei anulare s-a solicitat, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fiind imposibilă restituirea în natură, întrucât imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.
În primul ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 873 din 08 iunie 2007 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, şi a respins acţiunea pe acest temei, faţă de existenţa deciziei nr. 3514 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, prin care a fost restituit, în natură bunul.
Soluţionând apelul declarat de reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia civilă nr. 226/A din 01 aprilie 2008, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Rejudecând cauza, după desfiinţare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 333 din 10 martie 2009 prin care a admis cererea reclamantei - a obligat intimata la plata sumei de 484.575 lei, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a imobiluluitrecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 şi vândut în baza Legii nr. 112/1995.
În considerente, tribunalul a reţinut că, reclamanta are o hotărâre judecătorească - Decizia civila nr. 3514/A din 10 decembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1453 din 29 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi la restituirea imobilului din sector 1, hotărâre care însă nu a fost pusă în executare deoarece apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 37/1/1996.
Prin dispoziţia nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti s-a respins cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentului nr. 21 situat la adresa menţionată, acordându-i-se acesteia măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 numiţilor H.E. şi H.R.M.
Faptul că prin dispoziţia nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti i s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut, nu o împiedică pe aceasta să solicite acordarea de despăgubiri băneşti pentru acest apartament în raport de valoarea de circulaţie.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea referitoare la solicitarea de acordare a despăgubirilor băneşti-calculate la valoarea de circulaţie a imobilului în cauză, constatând incidenţa dispoziţiilor din Legea nr. 1/2009 ce a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, potrivit cu care în cazul în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostul proprietar poate solicita şi primi o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a imobilului. De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1)1 din Legea nr. 1/2009 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi conform art. 20 din Legea nr. 10/2001 persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
Chiar dacă reclamantei i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 21, acestea nu au fost încă încasate, întrucât Fondul Proprietatea este o instituţie ce nu funcţionează deocamdată în parametrii normali, motiv pentru care despăgubirile acordate prin dispoziţia nr. 6777/2006 vor fi achitate cu mare întârziere, ceea ce ar aduce prejudicii contestatoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a susţinut că e greşită soluţia tribunalului întrucât din actele depuse la dosarul de notificare, referatul comisiei interne pentru analizarea notificărilor şi a notei de reconstituire s-a constatat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul în litigiu s-a avut în vedere situaţia de fapt concretă , dispoziţia fiind corect emisă potrivit Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a susţinut de către apelant că în mod greşit a fost obligat la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 484.575 lei faţă de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, potrivit cărora nu are calitatea de a plăti despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 416/A din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A fost obligat apelantul la 4000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, la momentul transmiterii notificării de către reclamantă, imobilul în litigiu nu mai putea fi restituit în natură prin procedura administrativă, fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât apelanta a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiei emise.
Obiectul cauzei îl reprezintă anularea dispoziţiei nr. 6777/2006 şi obligarea pârâtului să emită o dispoziţie de restituire în natură, or, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri băneşti la nivelul valorii actuale a imobilului.
Acţiunea cu care a fost învestită instanţa are un caracter mixt, fiind atât o contestaţie în temeiul Legii nr. 10/2001 cât şi o acţiune de drept comun al cărui temei se regăseşte în dispoziţiile art. 1073 C. civ.
Din această perspectivă, referirea tribunalului la dispoziţiile Legii nr. 1/2009 prin care s-au modificat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu este greşită, şi acest act normativ prevăzând obligaţia statului de a acorda foştilor proprietari contravaloarea reală, de piaţă a imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului.
În acest context, reclamanta - intimata a dobândit, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, un bun, prin Decizia civilă nr. 3514/2001, irevocabilă, anterior emiterii dispoziţiei nr. 6777/2006 şi, întrucât apelanta nu este în măsură să îndeplinească exact obligaţia din hotărârea judecătorească sus - menţionată, de predarea a proprietăţii şi folosinţei imobilului, potrivit art. 1073 C. civ., intimata - reclamanta are dreptul la dezdăunări.
Aceste dezdăunări constau în plata contravalorii de piaţă a imobilului, singurele în măsură să satisfacă pierderea bunului, prin imposibilitatea restituirii în natură.
Tocmai în considerarea stării de fapt şi drept, obligaţia de dezdăunare revine Municipiului Bucureşti şi nu Fondului Proprietatea, instituţie care nu poate acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti, care a susţinut următoarele critici:
- În mod greşit, după ce a reţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură, instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 484.575 lei, obligând instituţia recurentă la plata acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor se transmit Secretariatului Comisiei Centrale, iar această instituţie procedează la determinarea despăgubirilor pe baza evaluării realizate.
- În acelaşi timp, nu mai poate fi conceput ca plata sumelor să fie efectuată de municipalitate, atâta timp cât prin lege s-au creat fonduri la dispoziţia Comisiei Centrale, din bugetul de stat, pentru plata unor despăgubiri, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi suportate din bugetul local.
- În mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. au fost stabilite cheltuielile de judecată, având în vedere că nu poate fi reţinută o culpă procesuală în sarcina instituţiei.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, susţinând caracterul legal al deciziei atacate.
Recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Criticând soluţia instanţei de apel, recurentul arată că stabilirea despăgubirilor s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 (de modificare a Legii nr. 10/2001), act normativ care reglementează modalitatea de determinare şi acordare a despăgubirilor pentru ipoteza în care este imposibil de restituit în natură imobilul preluat abuziv de către stat.
Într-adevăr, pe acest aspect, după ce reţine că a fost învestită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei emise de primar, instanţa de apel constată în acelaşi timp că a fost dedusă judecăţii o acţiune având un caracter mixt, fiind deopotrivă, o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cât şi o acţiune de drept comun, al cărei temei se regăseşte în dispoziţiile art. 1073 C. civ.
O asemenea apreciere a instanţei făcută direct în considerentele hotărârii, fără a fi supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, depăşeşte cadrul şi limitele judecăţii.
Aceasta, în condiţiile în care fundamentându-şi juridic cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fără nicio referire la norme de drept comun care să permită valorificarea pretenţiilor în înlocuirea imobilului imposibil de restituit cu valoarea de circulaţie a acestuia.
În mod contradictoriu, Curtea de apel constată că a fost dedusă judecăţii în primul rând o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului, menţinând însă soluţia de primă instanţă care nu s-a pronunţat în niciun fel asupra legalităţii acestui act (în condiţiile în care soluţia de desfiinţare cu trimitere a fost una parţială).
Pe de altă parte, se reţine că obiectul învestirii l-a reprezentat şi o acţiune subsidiară, de drept comun, indicându-se în considerentele deciziei un temei juridic (art. 1073 C. civ.) neindicat de niciuna din părţi şi nesupus dezbaterii judiciare.
Or, o asemenea interpretare ar fi trebuit să atragă consecinţe inclusiv asupra competenţei de primă instanţă - şi, în mod corespunzător, a competenţei instanţelor de control judiciar -, dacă ar fi vorba de o cerere de dezdăunare pe calea dreptului comun şi nu pe temeiul Legii nr. 10/2001.
Aceasta, întrucât competenţa specială reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în favoarea secţiei civile a tribunalului nu se prorogă în situaţia cererilor subsidiare care, neavând caracter accesoriu, nu atrag aplicabilitatea art. 17 C. proc. civ.
Or, prin interpretarea dată, stabilind că pretenţia subsidiară iese de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că, raportat la valoarea pretenţiilor şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul nu ar fi fost competent să judece în primă instanţă.
Rezultă că, procedând la calificarea litigiului şi reţinând existenţa unei „acţiuni mixte", Curtea de apel a schimbat de fapt, cauza juridică indicată de partea – reclamantă ca fiind reprezentată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ca atare, constatându-se depăşirea limitelor învestirii, recursul va fi admis, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 416/A din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1426/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1420/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
